Bisericile care au refuzat să primească prima solie îngerească au respins lumina din cer. Această solie le-a fost trimisă în milă, ca să le trezească să-și vadă adevărata condiție a spiritului lumesc și a căderii de la credință și să caute să se pregătească pentru întâlnirea cu Domnul lor.
Prima solie îngerească a fost dată tocmai pentru a despărți biserica lui Hristos de influențele degradante ale lumii; dar legăturile cu care oamenii, chiar pretinșii creștini, erau prinși de pământ au fost mai puternice decât atracția spre cer. Ei au ales să asculte de glasul înțelepciunii omenești și au întors spatele soliei cercetătoare de inimă a adevărului.
Dumnezeu dă lumina ca să fie apreciată și ascultată, nu disprețuită și respinsă. Lumina pe care El o trimite devine întuneric pentru cei care o neglijează. Când Duhul lui Dumnezeu nu mai impresionează inimile oamenilor cu adevărul, toată auzirea și toată predicarea sunt zadarnice.
Când bisericile au nesocotit sfatul lui Dumnezeu, respingând solia adventă, și Domnul le-a respins pe ele. Primul înger a fost urmat de un al doilea, proclamând: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei.” Apocalipsa 14, 8. Adventiștii au înțeles această solie ca fiind anunțul decăderii morale a bisericilor, rezultată în urma respingerii primei solii. Strigarea: „A căzut Babilonul” a fost dată în vara anului 1844 și în consecință din aceste biserici s-au retras vreo cincizeci de mii de persoane.
Cei care au predicat prima solie nu au avut ca scop și nici nu s-au așteptat să provoace divizări în biserici sau să formeze organizații separate. William Miller spunea: „În toate eforturile mele, nu am avut niciodată dorința sau gândul să întemeiez vreo denominațiune separată de cele existente sau să aduc vreun beneficiu uneia pe seama alteia. M-am gândit să aduc beneficii tuturor. Crezând că toți creștinii se vor bucura de perspectiva venirii lui Hristos și că aceia care nu văd lucrurile cum le văd eu nu-i vor iubi mai puțin pe cei care vor îmbrățișa această doctrină, nu mi-am închipuit că vor fi necesare vreodată întâlniri separate. Întreaga mea preocupare a fost dorința de a converti sufletele la Dumnezeu, de a anunța lumea despre judecata ce vine și de a-i convinge pe semenii mei să caute acea pregătire a inimii care îi va face în stare să-L întâmpine în pace pe Dumnezeul lor. Marea majoritate a celor convertiți datorită lucrării mele s-a unit cu diferitele biserici existente. Când oamenii veneau să mă întrebe cu privire la datoria lor, le spuneam întotdeauna să meargă acolo unde se simt acasă și nu am favorizat niciodată vreo denominațiune în sfaturile pe care le-am dat.”
Pentru un timp, multe biserici i-au primit bine lucrarea, dar pe măsură ce se hotărau împotriva adevărului advent, doreau să înăbușe orice propovăduire a subiectului. Cei care primiseră această doctrină au fost astfel așezați într-o poziție de mare încercare și confuzie. Ei își iubeau bisericile lor și nu voiau de fel să se despartă de ele; dar, pentru că erau ridiculizați și oprimați și li se interzicea privilegiul de a vorbi despre speranța lor sau despre participarea la adunări unde se predica despre venirea Domnului, până la urmă ei s-au ridicat și au scuturat jugul care li se impusese.
Adventiștii, văzând că bisericile au respins mărturia Cuvântului lui Dumnezeu, nu le-au mai putut privi ca fiind biserica lui Hristos, „stâlpul și temelia adevărului”; iar când a început să fie proclamată solia „A căzut Babilonul” ei s-au simțit îndreptățiți să se despartă de legăturile lor de mai înainte.
De la respingerea primei solii îngerești, în biserici a avut loc o tristă schimbare. Când adevărul este disprețuit, rătăcirea este în schimb primită și apreciată. Dragostea pentru Dumnezeu și credința în Cuvântul Lui s-au răcit. Bisericile au întristat Duhul Domnului și, în mare măsură, acesta S-a retras.
Timpul de zăbovire
Când anul 1843 s-a scurs în întregime, fără să aibă loc venirea Domnului Isus, cei care Îl așteptaseră cu credință au fost lăsați în nesiguranță și confuzie pentru o vreme. Fără să țină seamă de dezamăgirea lor, mulți au continuat să cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile pentru credința lor și studiind cu atenție profețiile, pentru mai multă lumină. Mărturia Bibliei în sprijinul poziției lor li s-a părut clară și convingătoare. Semnele ce nu puteau fi înțelese greșit arătau că venirea Domnului Hristos era aproape. Credincioșii nu-și puteau explica dezamăgirea; totuși se simțeau siguri că Dumnezeu îi condusese în experiențele lor trecute.
Credința le-a fost foarte mult întărită prin aplicarea directă și convingătoare a acelor versete care vorbeau despre un timp de întârziere. Încă din anul 1842, Duhul lui Dumnezeu l-a inspirat pe Charles Fitch să facă o hartă profetică. Acest lucru era privit în general de adventiști ca împlinirea poruncii date de profetul Habacuc: „Scrie prorocia și sap-o pe table.” Totuși, nimeni n-a văzut atunci timpul de întârziere prezentat în aceeași profeție. După dezamăgire, înțelesul deplin a acestui verset a devenit clar. Astfel vorbește profetul: „Scrie prorocia și sap-o pe table, ca să se poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit.” Habacuc 2, 2.3.
Așteptătorii se bucurau că Acela care cunoaște sfârșitul de la început privise prin veacuri și, prevăzând dezamăgirea lor, le-a dat cuvinte de încurajare și de speranță. Dacă n-ar fi existat astfel de pasaje în Scripturi, arătându-le că erau pe drumul cel bun, credința lor ar fi eșuat în ceasul acela de încercare.
În parabola celor zece fecioare din Matei 25, experiența adventiștilor este ilustrată prin evenimentele unei nunți orientale. „Atunci împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui.” „Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit.”
Mișcarea larg răspândită sub proclamarea primei solii îngerești corespundea ieșirii fecioarelor în întâmpinarea mirelui, iar timpul de așteptare, dezamăgire și întârziere era reprezentat de zăbovirea mirelui. După ce a trecut timpul exact, adevărații credincioși au rămas totuși uniți în credința că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape; dar curând a devenit evident că își pierdeau, într-o oarecare măsură, zelul și consacrarea și cădeau într-o stare indicată în parabolă prin adormirea fecioarelor în timpul de zăbovire a mirelui.
Cam în acel timp a început să apară fanatismul. Unii dintre cei care se pretindeau credincioși zeloși ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca singurul ghid infailibil și, susținând că sunt conduși de Duhul, s-au lăsat în stăpânirea propriilor sentimente, impresii și imaginații. Erau unii care manifestau un zel orb și fanatic, acuzându-i pe toți care nu le aprobau calea. Ideile și manifestările lor fanatice nu au găsit nici o simpatie din partea corpului majoritar al adventiștilor; în schimb au adus asupra cauzei adevărului reproșul.
Predicarea primei solii îngerești în anul 1843 și a strigătului de la miezul nopții în anul 1844 au avut tendința de a reprima fanatismul și disensiunea. Cei care participaseră la aceste mișcări solemne erau în armonie; inimile le erau pline de dragoste unul pentru altul și pentru Domnul Isus, pe care așteptau să-L vadă curând. Credința și fericita nădejde pe care le împărtășeau cu toții, singurele adevărate, i-au înălțat deasupra controlului oricărei influențe omenești și s-au dovedit un scut împotriva atacurilor lui Satana.