„Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții s-a auzit o strigare: «Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!» Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele.” Matei 25, 5-8.
În vara anului 1844, adventiștii au descoperit greșeala făcută în calculul perioadelor profetice și au adus corecturile necesare. Cele 2300 de zile din Daniel 8, 14 se crezuse că se vor încheia în primăvara anului 1844 cu a doua venire a lui Hristos; dar s-a văzut acum că această perioadă se extindea până în toamna aceluiași an, iar mințile adventiștilor s-au concentrat asupra acelei date ca fiind timpul venirii Domnului. Proclamarea soliei acestui timp a fost un alt pas în împlinirea parabolei fecioarelor, a cărei aplicație la experiența adventiștilor se văzuse deja clar.
După cum, în parabolă, strigarea s-a auzit la miezul nopții, anunțând apropierea mirelui, tot la fel și în împlinirea parabolei, între primăvara anului 1844, când s-a crezut la început că se vor încheia cele 2300 de zile, și toamna anului 1844, dată la care s-a aflat mai târziu că acestea se vor încheia cu adevărat, s-a înălțat strigarea cu înseși cuvintele Scripturii: „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare!”
Ca și un val în timpul fluxului, mișcarea a măturat ținutul. A mers din oraș în oraș, din sat în sat și în locuri, până ce poporul așteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deșteptat. În fața acestei proclamații, fanatismul dispărea ca și bruma la răsăritul soarelui. Credincioșii și-au găsit încă o dată poziția, iar speranța și curajul le-au însuflețit inimile.
Lucrarea era liberă de acele extreme manifestate ori de câte ori există agitație omenească fără controlul influenței Cuvântului și Duhului lui Dumnezeu. Avea un caracter asemănător cu acele perioade de umilință și întoarcere la Domnul a vechiului Israel, în urma soliilor de mustrare din partea slujitorilor Lui. Ea avea trăsăturile lucrării lui Dumnezeu din orice epocă. Nu exista bucurie extatică, ci, mai degrabă, cercetare profundă a inimii, mărturisire a păcatelor și părăsire a lumii. Povara sufletelor în agonie era pregătirea pentru a-L întâlni pe Domnul. Exista rugăciune stăruitoare și consacrare fără rezerve lui Dumnezeu.
Strigătul de la miezul nopții nu a fost dus prin argument, deși dovezile Scripturii erau clare și convingătoare. El a fost însoțit de o putere ce impulsiona și mișca sufletul. Nu exista nici o îndoială, nici un semn de întrebare. Cu ocazia intrării triumfale a lui Hristos în Ierusalim, oamenii veniți la sărbătoare din toate părțile țării s-au adunat la Muntele Măslinilor și, alăturându-se mulțimii care Îl însoțea pe Domnul Isus, au prins inspirația momentului și au ajutat la întărirea strigătului: „Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului.” Matei 21, 9. În același fel, necredincioșii care veneau la adunările adventiste -- unii din curiozitate, alții doar ca să ia în râs -- au simțit puterea convingătoare ce însoțea solia: „Iată, Mirele vine!”
În timpul acela exista credință care aducea răspunsuri la rugăciune -- credință care avea în vedere o dreaptă răsplătire. Ca și ploaia peste pământul însetat, Duhul harului a coborât asupra căutătorilor sârguincioși. Cei care așteptau să stea curând față în față cu Răscumpărătorul lor simțeau o bucurie solemnă, de negrăit. Puterea liniștitoare și cuceritoare a Duhului Sfânt înmuia inimile, în timp ce slava lui Dumnezeu se revărsa val după val peste cei credincioși și loiali.
Cu grijă și solemnitate, cei care au primit solia au ajuns la timpul când sperau să-L întâmpine pe Domnul. În fiecare dimineață simțeau că prima lor datorie era să-și asigure dovada că Dumnezeu i-a primit. Inimile le erau strâns unite și se rugau mult, atât împreună, cât și unul pentru altul. Deseori se adunau în locuri retrase pentru comuniune cu Dumnezeu, iar glasul mijlocirii se înălța spre cer din câmpii și păduri. Asigurarea aprobării Mântuitorului le era mai necesară decât hrana zilnică, iar dacă vreun nor le umbrea mintea, ei nu se odihneau până ce acesta nu era îndepărtat. Pe măsură ce simțeau mărturia harului iertător, ei tânjeau să-L vadă pe Acela pe care Îl iubea sufletul lor.
Dezamăgiți, dar nu părăsiți
Dar ei au fost iarăși dezamăgiți. Timpul așteptării a trecut, iar Mântuitorul nu a venit. Ei Îi așteptaseră venirea cu o încredere neclintită, iar acum simțeau ceea ce a simțit și Maria când, venind la mormânt și găsindu-l gol, a exclamat plângând: „Au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.” Ioan 20, 13.
Un sentiment de uimire, o teamă că solia ar putea fi adevărată, reținuse pentru un timp lumea necredincioasă. După trecerea timpului, acest sentiment nu a dispărut deodată; ei nu îndrăzneau să triumfe asupra celor dezamăgiți, dar, pentru că nu se vedeau dovezile mâniei lui Dumnezeu, și-au revenit din frică și și-au reluat reproșurile și bătaia de joc. O mare parte din cei care pretinseseră a crede în venirea Domnului în curând a renunțat la credință. Unii care fuseseră foarte încrezători au fost atât de adânc răniți în mândria lor, încât au simțit nevoia să fugă de lume. Ca și Iona, ei erau nemulțumiți de Dumnezeu și ar fi ales mai degrabă moartea decât viața. Cei care își bazaseră credința pe părerile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum gata să-și schimbe din nou vederile. Batjocoritorii i-au câștigat de partea lor pe cei slabi și pe cei lași și s-au unit cu toții să declare că de-acum nu mai aveau de ce să se teamă și nici ce să mai aștepte. Timpul trecuse, Domnul nu venise, iar lumea se putea să rămână la fel alte mii de ani.
Credincioșii stăruitori și sinceri renunțaseră la tot pentru Hristos și se împărtășiseră de prezența Lui ca niciodată mai înainte. Ei dăduseră lumii ultima avertizare, după cum credeau, așteptând să fie primiți curând în prezența Învățătorului lor divin și a îngerilor cerești, și s-au retras în mare măsură din mulțimea necredincioșilor. Ei se rugaseră cu dorință fierbinte: „Vino, Doamne Isuse, vino curând.” Dar El n-a venit. Să ia din nou povara grijilor și greutăților vieții și să îndure disprețul și ocara unei lumi batjocoritoare -- aceasta era într-adevăr o încercare teribilă a credinței și răbdării.
Totuși această dezamăgire nu a fost la fel de mare ca a ucenicilor la prima venire a lui Hristos. Când Domnul Isus a intrat triumfător în Ierusalim, urmașii Lui credeau că El era gata să se urce pe tronul lui David și să elibereze Israelul de asupritorii săi. Cu mari speranțe și cu așteptări pline de bucurie, se întreceau în a da cinste Împăratului lor. Mulți și-au așternut hainele ca un covor în calea Lui sau au presărat frunze de palmier. În bucuria lor entuziastă, s-au unit în aclamații pline de bucurie: „Osana, Fiul lui David!”
Când fariseii, deranjați și mâniați din cauza acestei izbucniri de bucurie, au dorit ca Isus să-și mustre ucenicii, El le-a răspuns: „Dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Luca 19, 40. Profeția trebuia să se împlinească. Ucenicii îndeplineau scopul lui Dumnezeu; totuși erau sortiți unei dezamăgiri amare. După numai câteva zile au fost martori la moartea în agonie a Mântuitorului și L-au așezat în mormânt. Nici una din așteptările lor nu s-a împlinit, iar speranțele lor au murit odată cu Isus. Ei nu au putut înțelege, decât după ce Domnul a ieșit biruitor din mormânt, că totul fusese prezis în profeție și „că Hristosul trebuia să pătimească și să învie din morți.” Faptele Apostolilor 17, 3. În același mod s-a împlinit profeția la prima și a doua solie îngerească. Ele au fost date la timpul potrivit și au îndeplinit lucrarea pe care o plănuise Dumnezeu prin ele.
Lumea urmărise totul cu atenție, așteptându-se, dacă timpul trecea, iar Hristos nu ar fi venit, ca întreg sistemul adventismului să fie lepădat iar în timp ce mulți, fiind puternic ispitiți, au renunțat la credință, totuși unii au rămas neclintiți. Ei nu puteau descoperi nici o greșeală în calculul perioadelor profetice. Cei mai dotați dintre adversarii lor nu reușiseră să le răstoarne poziția. Adevărat, evenimentul așteptat nu avusese loc, dar aceasta nu le-a putut clătina credința în Cuvântul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu și-a părăsit poporul. Duhul Lui încă a rămas cu cei care nu s-au grăbit să nege lumina pe care o primiseră și nu au condamnat mișcarea adventă. Apostolul Pavel, privind peste veacuri, a scris cuvinte de încurajare și avertizare pentru așteptătorii încercați în această criză: „Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră pe care o așteaptă o mare răsplătire! Căci aveți nevoie de răbdare, ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. «Încă puțină, foarte puțină vreme» și «Cel ce vine va veni și nu va zăbovi. și cel neprihănit va trăi prin credință; dar dacă dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el.» Noi însă nu suntem din aceia care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea sufletului.”
Singura cale sigură era să prețuiască lumina pe care deja o primiseră de la Dumnezeu, să se țină tare de făgăduințele Sale, să continue să cerceteze Scripturile, să aștepte și să vegheze cu răbdare pentru a primi mai multă lumină.