Temelia și stâlpul credinței advente a fost versetul din Daniel 8, 14, mai presus de toate celelalte: „Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sanctuarul va fi curățit.” Aceste cuvinte erau bine cunoscute de toți cei ce credeau că Domnul venea curând. Această profeție a fost repetată cu bucurie de mii de oameni, ca lozincă a credinței lor. Toți simțeau că de evenimentele aduse astfel în atenție depindeau așteptările lor cele mai strălucite și speranțele lor cele mai de preț. S-a arătat că aceste zile profetice se terminau în toamna anului 1844. Ca și restul lumii creștine, adventiștii credeau pe atunci că pământul, sau o parte a lui, era sanctuarul, iar curățirea sanctuarului nu putea să însemne decât purificarea pământului prin foc în măreața zi din urmă. Ei înțelegeau că acest lucru va avea loc la a doua venire a Domnului Hristos. De aici au tras concluzia că Hristos avea să se întoarcă pe pământ în anul 1844.
Dar timpul arătat a trecut și Hristos n-a venit. Credincioșii știau că nu se putea să dea greș Cuvântul lui Dumnezeu; trebuie că felul în care interpretaseră ei profeția era greșit; dar unde era greșeala? Mulți s-au grăbit să taie nodul dificultății negând că perioada celor 2300 de zile se termina în anul 1844. Nu putea fi dat nici un motiv pentru această poziție, decât faptul că Hristos nu a venit la timpul așteptat. Ei argumentau că, dacă zilele profetice s-ar fi terminat în anul 1844, Hristos ar fi venit atunci să curețe sanctuarul, purificând pământul prin foc; și că, de vreme ce El n-a venit, nu se poate ca perioada să se fi încheiat.
Deși majoritatea adventiștilor a abandonat calculul perioadelor profetice făcut anterior, și în consecință a negat corectitudinea mișcării bazate pe el, câțiva n-au vrut să renunțe la punctele de credință și experiență care erau susținute de Scripturi și de mărturia specială a Duhului lui Dumnezeu. Ei credeau că adoptaseră principii sănătoase de interpretare în studiul Scripturilor și că era de datoria lor să se țină tare de adevărurile deja câștigate și să urmeze în continuare aceeași cale de cercetare a Bibliei. Cu rugăciune fierbinte, ei și-au revizuit poziția și au studiat Scripturile ca să-și descopere greșeala. Neputând să vadă nici o eroare în explicația perioadelor profetice, au fost conduși să examineze mai îndeaproape subiectul sanctuarului.
Sanctuarul pământesc și sanctuarul ceresc
În investigațiile lor, au aflat că sanctuarul pământesc, construit de Moise la porunca lui Dumnezeu potrivit cu modelul ce i-a fost arătat pe munte, era „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și jertfe”; că cele două locuri sfinte ale sale erau „chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”; că Hristos, Marele nostru Preot, este „slujitor al locului prea sfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul”; că „Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” Evrei 9, 9, 23; 8, 2; 9, 24.
Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujește în favoarea noastră, este marele original, iar sanctuarul construit de Moise era o copie a acestuia. După cum sanctuarul de pe pământ avea două încăperi, sfânta și sfânta sfintelor, există două locuri sfinte și în sanctuarul din cer. Chivotul ce conținea legea lui Dumnezeu, altarul tămâierii și alte instrumente de slujire care se găseau în sanctuarul pământesc erau duplicate ale celor din sanctuarul de sus. Într-o viziune sfântă, apostolului Ioan i s-a permis să intre în cer și să vadă sfeșnicul și altarul tămâierii și, când „templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis,” a mai văzut și „chivotul legământului Său.” Apocalipsa 4, 5; 8, 3; 11, 19.
Cei care căutau adevărul au găsit dovezi incontestabile ale existenței unui sanctuar în cer. Moise a făcut sanctuarul pământesc după un model ce i-a fost arătat. Pavel a declarat că acel model era adevăratul sanctuar care este în cer. (Evrei 8, 2.5). Ioan a mărturisit că l-a văzut în cer.
La încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, pe pământ nu mai exista de multe secole nici un sanctuar; de aceea, sanctuarul din cer trebuie să fie acela despre care se vorbește în declarația: „Până vor trece 2300 de seri și dimineți; apoi sfântul locaș va fi curățit.” Dar cum poate sanctuarul ceresc să aibă nevoie de curățire? Întorcându-se iarăși la Scripturi, cercetătorii profeției au aflat că această curățire nu însemna îndepărtarea impurităților fizice, deoarece trebuia făcută cu sânge și, prin urmare, trebuie să fie o curățire de păcat. Apostolul spune: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curățite în felul acesta [cu sângele animalelor], trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea [chiar sângele scump al lui Hristos].” Evrei 9, 23.
Pentru a obține o cunoaștere mai profundă a curățirii despre care vorbește profeția, a fost necesară înțelegerea serviciului din sanctuarul ceresc. Acest lucru putea fi învățat numai din slujba sanctuarului pământesc; deoarece Pavel declară că preoții care slujeau acolo reprezentau „chipul și umbra lucrurilor cerești.” Evrei 8, 5.
Curățirea sanctuarului
După cum în vechime păcatele poporului erau transferate simbolic asupra sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, și păcatele noastre sunt transferate, în fapt, asupra sanctuarului ceresc, prin sângele lui Hristos. După cum curățirea tipică a celui pământesc era îndeplinită prin îndepărtarea păcatelor cu care fusese mânjit, la fel și curățirea antitipică celui ceresc trebuie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ștergerea, păcatelor înregistrate acolo. Aceasta necesită o examinare a cărților de aducere aminte pentru a determina cine, prin căința de păcat și credința în Hristos, este îndreptățit să beneficieze de ispășirea Lui. Așadar, curățirea sanctuarului implică o judecată de cercetare. Această lucrare trebuie îndeplinită înainte de venirea lui Hristos ca să-și mântuiască poporul, deoarece, atunci când vine, răsplata Lui este cu El, ca să dea fiecăruia după faptele lui. (Apocalipsa 22, 11.)
Astfel, cei care au urmărit lumina crescândă a cuvântului profetic au văzut că, în loc de a veni pe pământ la încheierea celor 2300 de zile, în anul 1844, Domnul Hristos a intrat în locul prea sfânt al sanctuarului ceresc, în prezența lui Dumnezeu pentru a îndeplini lucrarea de încheiere a ispășirii, pregătitoare pentru venirea Lui.