Când Hristos a intrat în sfânta sfintelor din sanctuarul ceresc, pentru a săvârși încheierea lucrării de ispășire, le-a încredințat slujitorilor Lui ultima solie de har ce trebuia dată lumii. Aceasta este avertizarea îngerului al treilea din Apocalipsa 14. Imediat după proclamarea ei, profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă ca să recolteze secerișul pământului.
După cum a fost prezis în Scripturi, slujba lui Hristos în locul prea sfânt a început la încheierea perioadei profetice, în anul 1844. Cuvintele lui Ioan din Apocalipsa 11, 19 se aplică tocmai la acest timp: „Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul legământului Său.” Chivotul legământului lui Dumnezeu se află în al doilea compartiment al sanctuarului. Când Domnul Hristos a intrat acolo să slujească în favoarea păcătosului, această parte din interiorul templului a fost deschisă și s-a văzut chivotul lui Dumnezeu. Maiestatea și puterea lui Dumnezeu s-au descoperit acelora care, prin credință, Îl vedeau pe Mântuitorul în lucrarea Lui de mijlocire. Când poalele slavei au umplut templul, lumina din sfânta sfintelor s-a revărsat asupra poporului Său așteptător de pe pământ.
Ei Îl urmaseră prin credință pe Marele lor Preot din sfânta în sfânta sfintelor și L-au văzut mijlocind cu sângele Său înaintea chivotului lui Dumnezeu. În acel chivot sfânt se află Legea Tatălui, aceeași Lege care a fost rostită de Însuși Dumnezeu, în mijlocul tunetelor, la Sinai și scrisă cu propriu-I deget pe tablele de piatră. Nici o poruncă nu a fost anulată; nici o iotă sau frântură nu a fost schimbată. Când i-a dat lui Moise o copie a Legii Lui, Dumnezeu a păstrat mărețul original în sanctuarul de sus. Cercetând preceptele sfinte, căutătorii adevărului au găsit, chiar în sânul Decalogului, porunca a patra, așa cum a fost proclamată pentru prima oară: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă și a sfințit-o.” Exod 20:8-11.
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inimile acestor cercetători ai Cuvântului Său. Ei s-au convins că încălcaseră din neștiință porunca a patra, nerespectând ziua de odihnă a Creatorului. Au început să examineze motivele pentru care este ținută ziua întâi a săptămânii în locul zilei sfințite de Dumnezeu. Nu au putut găsi în Scripturi nici o dovadă că porunca a patra ar fi fost desființată sau că Sabatul ar fi fost schimbat; binecuvântarea care a sfințit la început ziua a șaptea nu a fost niciodată îndepărtată. Ei căutaseră cu sinceritate să cunoască și să facă voia lui Dumnezeu, iar acum, când se vedeau călcători ai Legii Sale, întristarea le-a umplut inimile. Îndată și-au dovedit credincioșia față de Dumnezeu, sfințind Sabatul Lui.
Multe și stăruitoare au fost eforturile depuse pentru a le răsturna credința. Toți puteau să vadă că, dacă sanctuarul pământesc era un chip sau o copie a celui ceresc, Legea depozitată în chivotul de pe pământ era o transcriere exactă a Legii din chivotul din cer, iar acceptarea adevărului cu privire la sanctuarul ceresc implica recunoașterea pretențiilor Legii lui Dumnezeu și a caracterului obligatoriu al Sabatului poruncii a patra.
Cei care au acceptat lumina cu privire la mijlocirea lui Hristos și la caracterul veșnic al Legii lui Dumnezeu au văzut că tocmai acestea erau adevărurile scoase în evidență în solia îngerului al treilea. Îngerul declară: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Apocalipsa 14, 12. Acest text este precedat de o avertizare solemnă și grozavă: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui.” Apocalipsa 14, 9.10. Pentru înțelegerea acestei solii era necesară o interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezentau fiara, icoana și semnul? Din nou, cei care căutau adevărul s-au întors la studiul profețiilor.
Fiara și icoana ei
Prin această primă fiară este reprezentată biserica romano-catolică, un corp ecleziastic îmbrăcat cu putere civilă, având autoritatea să-i pedepsească pe toți dizidenții. Chipul fiarei reprezintă un alt corp religios îmbrăcat cu puteri asemănătoare. Formarea acestui chip este lucrarea acelei fiare care s-a ridicat în pace și pretindea a fi blândă și care este un simbol frapant al Statelor Unite ale Americii. Aici trebuie găsită icoana papalității. Când bisericile din țara noastră, unindu-se cu privire la punctele de credință comune, vor influența statul să impună decretele lor și să susțină instituțiile lor, atunci America protestantă va forma un chip al ierarhiei romane. Atunci biserica adevărată va fi asaltată prin persecuție, la fel ca poporul lui Dumnezeu de altădată.
Fiara cu coarne ca de miel poruncește ca „toți, mici și mari, bogați și săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte și nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei.” Apocalipsa 13, 16.17. Acesta este semnul despre care ne avertizează al treilea înger -- semnul fiarei dintâi, adică papalitatea; de aceea trebuie căutat între trăsăturile caracteristice ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat că biserica romană, simbolizată prin cornul cel mic, avea să se gândească să schimbe vremurile și Legea (Daniel 7, 25), iar Pavel o descrie ca omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2, 3.4), care avea să se înalțe mai presus de Dumnezeu. Numai schimbând Legea lui Dumnezeu putea papalitatea să se înalțe mai presus de Dumnezeu; oricine înțelege acest lucru și totuși păzește Legea astfel schimbată dă cinste supremă puterii care a făcut schimbarea.
Porunca a patra, pe care Roma s-a străduit s-o înlăture, este singura poruncă din Decalog care arată către Dumnezeu ca fiind Creatorul cerurilor și al pământului, deosebindu-l astfel pe adevăratul Dumnezeu de dumnezeii falși. Sabatul a fost instituit pentru a comemora lucrarea creațiunii și a îndrepta astfel mintea oamenilor către Dumnezeul cel viu și adevărat. Puterea Sa creatoare este menționată peste tot în Scripturi, ca dovadă că Dumnezeul lui Israel este superior zeităților păgâne. Dacă Sabatul ar fi fost întotdeauna păstrat gândurile și afecțiunea omului s-ar fi îndreptat către Făcătorul lui ca subiect al venerației și închinării și n-ar fi existat niciodată vreun idolatru, ateu sau necredincios.
Acea instituție care arată către Dumnezeu ca fiind Creatorul este un semn al autorității Sale de drept asupra ființelor pe care le-a întocmit. Schimbarea Sabatului este semnul autorității bisericii Romane. Cei care înțeleg cerințele poruncii a patra și totuși aleg să țină sabatul fals în locul celui adevărat aduc, prin aceasta, un omagiu tocmai acelei puteri care a introdus falsul sabat.
O solie solemnă
Cea mai înfricoșătoare amenințare adresată vreodată muritorilor este cuprinsă în solia îngerului al treilea. Păcatul care provoacă mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie unul teribil. Oamenii nu trebuie lăsați în întuneric cu privire la această chestiune; avertizarea împotriva acestui păcat trebuie dată lumii înainte să cadă pedeapsa judecăților lui Dumnezeu, ca toți să poată ști de ce va veni aceasta și să aibă ocazia să scape de ea.
În cadrul marii lupte se diferențiază două clase distincte și opuse. Una „se închină fiarei și chipului ei și primește semnul ei”, aducând astfel asupra sa judecățile grozave cu care amenință îngerul al treilea. Oamenii din cealaltă categorie, în puternic contrast cu lumea, „țin poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Apocalipsa 14, 9.12.
Acestea au fost adevărurile importante descoperite înaintea celor care au primit solia îngerului al treilea. Când și-au revizuit experiența, de la prima proclamare a celei de a doua veniri a Domnului Hristos și până la trecerea timpului așteptat în 1844, ei au văzut explicația dezamăgirii lor, iar speranța și bucuria le-au însuflețit iarăși inimile. Lumina de la sanctuar strălucea asupra trecutului, prezentului și viitorului, iar ei au cunoscut că Dumnezeu îi condusese prin providența Lui care nu greșește niciodată. Cu un nou curaj și o credință mai fermă, ei s-au alăturat vestirii soliei de avertizare a celui de-al treilea înger. Din anul 1844, ca împlinire a profeției îngerului al treilea, atenția lumii a fost atrasă către adevăratul Sabat și un număr tot mai mare de oameni se întorc la ținerea zilei sfinte a lui Dumnezeu.