Dumnezeu a ales să-și salveze poporul la miezul nopții. În timp ce oamenii nelegiuiți îi ridiculizau, deodată a apărut soarele, în toată strălucirea lui, iar luna a stat pe loc. Cei răi priveau scena cu uimire, în timp ce sfinții vedeau cu o bucurie solemnă dovezile eliberării lor. Semne și minuni se desfășurau în rapidă succesiune. Totul părea ieșit din cursul normal. Râurile au încetat să mai curgă. Nori întunecați și grei se înălțau și se ciocneau unii de alții. Exista, însă, un loc senin de slavă plină de pace, de unde venea glasul lui Dumnezeu ca multe ape, zguduind cerurile și pământul. A fost un mare cutremur de pământ. Mormintele s-au deschis, iar cei care muriseră în credința soliei îngerului al treilea și păzind Sabatul au ieșit din paturile lor de țărână, proslăviți, ca să audă legământul de pace pe care avea să-l facă Dumnezeu cu cei care au păzit Legea Lui.
Cerul se deschidea și se închidea, fiind în agitație. Munții se zguduiau ca papura în vânt și aruncau stânci colțuroase peste tot în jur. Marea fierbea ca o oală și arunca pe uscat bolovani. Când Dumnezeu a anunțat ziua și ceasul venirii lui Isus și a rostit legământul veșnic cu poporul Său, spunea o propoziție și apoi aștepta, în timp ce cuvintele se rostogoleau peste tot pământul. Israelul lui Dumnezeu stătea în picioare cu ochii ațintiți în sus, ascultând cuvintele ce veneau din gura lui Iehova și se rostogoleau pe pământ ca bubuiturile celui mai tare tunet. Era grozav de solemn. La sfârșitul fiecărei propoziții, sfinții strigau: „Slavă! Aleluia!” Fețele le erau luminate de slava lui Dumnezeu, ca fața lui Moise când a coborât de pe Sinai. Din cauza aceasta, cei răi nu puteau privi la ei. Când a fost rostită binecuvântarea veșnică asupra celor care L-au onorat pe Dumnezeu păzind Sabatul Lui sfânt, s-a auzit un puternic strigăt de biruință asupra fiarei și asupra icoanei ei.
Apoi a început jubileul, când țara trebuia să se odihnească. L-am văzut pe sclavul evlavios ridicându-se în biruință și triumf, și scuturându-și lanțurile ce-l legaseră, în timp ce stăpânul lui rău era confuz, neștiind ce să facă, întrucât cei răi nu puteau înțelege cuvintele rostite de glasul lui Dumnezeu.
A doua venire a lui Hristos
Îndată după aceea a apărut marele nor alb pe care stătea Fiul omului. La început, când a apărut în depărtare, acest nor părea foarte mic. Îngerul a spus că era semnul Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, noi am putut vedea slava și maiestatea fără seamăn a lui Isus, care venea să biruie. Îl însoțea o suită de îngeri sfinți, cu cununi strălucitoare pe cap.
Nici o limbă nu poate descrie slava acelei priveliști. Norul viu al maiestății și slavei neîntrecute se apropia, iar noi puteam vedea clar persoana minunată a lui Isus. El nu purta o cunună de spini, ci pe frunte avea o coroană de slavă. Pe haina și pe coapsa Lui era scris un nume: Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Înfățișarea Îi era strălucitoare ca soarele la amiază. Ochii Lui erau ca o flacără de foc, iar picioarele păreau ca arama fină. Vocea Lui suna ca multe instrumente muzicale. Pământul se cutremura înaintea Lui, cerul se dădea la o parte ca un sul care se strânge, fiecare munte și fiecare insulă se mutau din locul lor. „Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștirilor, cei bogați și cei puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile munților. și ziceau munților și stâncilor: «Cădeți peste noi și ascundeți-ne de fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului.»” Apocalipsa 6, 15-17.
Cei care cu puțin timp înainte voiau să-i nimicească pe copiii credincioși ai lui Dumnezeu de pe pământ vedeau acum slava Sa odihnindu-se asupra sfinților. În groaza lor, auzeau vocile acestora spunând în tonuri voioase: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui.” Isaia 25, 9.
Prima înviere
Când Fiul lui Dumnezeu i-a chemat afară pe sfinții adormiți, pământul s-a zguduit cu putere. Ei au răspuns chemării și au ieșit îmbrăcați cu nemurire slăvită, strigând: „Biruință, biruință asupra morții și a mormântului! O, moarte, unde îți este boldul? O, mormânt, unde îți este biruința?” (Vezi 1 Corinteni 15, 55.) Apoi, sfinții vii, împreună cu cei înviați, și-au înălțat glasul într-un lung strigăt de biruință. Trupurile care coborâseră în mormânt purtând semnele bolii și ale morții au ieșit cu sănătate și vigoare nemuritoare. Sfinții vii sunt schimbați într-o clipă, într-o clipeală de ochi, apoi înălțați cu cei înviați și împreună Îl întâmpină pe Domnul în văzduh. O, ce întâlnire slăvită! Prieteni pe care moartea i-a despărțit erau uniți ca să nu se mai despartă niciodată.
De fiecare parte a carului de nor erau aripi, iar sub ele, roți vii; carul se înălța și roțile strigau: „Sfânt”, iar aripile răspundeau în timp ce se mișcau: „Sfânt”. Alaiul de îngeri sfinți din jurul norului striga: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul, Dumnezeu Atotputernic!” Sfinții din nor strigau și ei: „Slavă! Aleluia!” Carul mergea în sus, spre cetatea sfântă. Înainte de a intra în cetate, sfinții au fost aranjați într-un pătrat perfect, cu Domnul Isus în mijloc. Capul și umerii Lui se înălțau mai sus de sfinți și de îngeri. Statura Lui maiestuoasă și înfățișarea-I plăcută puteau fi văzute de toți cei adunați în acel careu.