Domnul Hristos se arată din nou dușmanilor Lui. Mult deasupra cetății, pe o temelie de aur strălucitor, se află un tron înalt și plin de slavă. Pe el stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jur sunt supușii împărăției Sale. Nici o limbă nu poate descrie și nici o pană nu poate zugrăvi puterea și maiestatea Domnului Hristos. Slava Tatălui veșnic Îl înfășoară pe Fiul Lui. Strălucirea prezenței Sale umple cetatea lui Dumnezeu și se revarsă dincolo de porți, inundând întregul pământ cu aureola ei.
Cel mai aproape de tron se află cei care odinioară erau zeloși pentru cauza lui Satana, dar care, smulși ca niște cărbuni din foc, L-au urmat pe Mântuitorul lor cu mare devotament. Următorii sunt aceia care și-au desăvârșit caracterul creștin în mijlocul minciunii și necredinței, cei care au onorat Legea lui Dumnezeu în timp ce lumea creștină o declara fără valoare și milioanele din toate veacurile care au fost martirizați pentru credința lor. După aceștia urmează „gloata cea mare pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, ... înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini.” Apocalipsa 7, 9. Lupta lor s-a terminat și biruința a fost câștigată. Ei și-au alergat alergarea și au căpătat premiul. Ramura de palmier din mâna lor este simbolul triumfului, iar haina albă reprezintă neprihănirea Domnului Hristos, care este acum a lor.
Răscumpărații înalță un cântec de laudă al cărui ecou răsună în bolțile cerului: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care stă pe scaunul de domnie, și a Mielului.” Îngerii și serafimii își unesc glasurile în adorare. Când mântuiții au văzut puterea și răutatea lui Satana, și-au dat seama, ca niciodată mai înainte, că nici o putere în afară de aceea a lui Hristos nu i-ar fi putut face biruitori. În toată acea mulțime strălucitoare nu există nimeni care să-și atribuie sieși mântuirea, ca și cum ar fi biruit prin propria putere și bunătate. Nu se spune nimic despre ce au făcut sau au suferit ei. Tema fiecărui cântec și nota fundamentală a fiecărui imn este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru ... și a Mielului.” Apocalipsa 7, 10.
În prezența adunării tuturor locuitorilor pământului și ai cerului are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Învestit cu maiestate și putere supremă, Împăratul împăraților pronunță sentința asupra celor răzvrătiți împotriva guvernării Sale și execută dreptatea asupra celor care au călcat Legea Lui și I-au asuprit poporul. Profetul lui Dumnezeu spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niște cărți au fost deschise. și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea.” Apocalipsa 20, 11.12.
Imediat ce se deschid cărțile faptelor și ochiul Domnului Isus privește asupra celor răi, ei sunt conștienți de toate păcatele pe care le-au comis vreodată. Ei văd exact unde li s-a abătut piciorul de la calea curăției și sfințeniei și cât de departe i-au dus mândria și răzvrătirea în încălcarea Legii lui Dumnezeu. Ispitele seducătoare pe care ei le-au încurajat complăcându-se în păcat, binecuvântările pervertite, valurile harului respinse de inima îndărătnică și nepocăită -- toate le apar ca scrise cu litere de foc.
Priveliștea marii lupte
Deasupra tronului este descoperită crucea și, ca o vedere panoramică, apar scene din ispitirea și căderea lui Adam, precum și pașii succesivi din marele Plan de Mântuire. Nașterea umilă a Mântuitorului; prima parte a vieții Sale petrecută în simplitate și ascultare; botezul în Iordan; postul și ispitirea în pustie; lucrarea Lui publică, descoperind oamenilor cele mai prețioase binecuvântări ale cerului; zilele pline de fapte de iubire și de milă, nopțile de rugăciune și de veghere în solitudinea munților; comploturile invidiei, urii și răutății ce i-au răsplătit binefacerile; agonia grozavă și misterioasă din Ghetsemani, sub greutatea zdrobitoare a păcatelor întregii omeniri; trădarea Sa în mâinile gloatei criminale; evenimentele înfricoșătoare ale acelei nopți teribile; arestatul care nu opune rezistență, părăsit de cei mai iubiți ucenici ai Lui, târât cu brutalitate pe străzile Ierusalimului; Fiul lui Dumnezeu adus înaintea lui Ana, acuzat în palatul marelui preot, în sala de judecată a lui Pilat și în fața lașului și crudului Irod, batjocorit, insultat, torturat și condamnat să moară -- totul este zugrăvit în mod viu.
După aceea, înaintea mulțimilor se descoperă scenele finale: răbdătorul Suferind pășind pe drumul Calvarului; Prințul cerului atârnând pe cruce; preoții trufași și gloata batjocoritoare râzând de agonia morții Sale; întunericul supranatural; cutremurul de pământ, stâncile sfărâmate și mormintele deschise, marcând momentul în care Răscumpărătorul lumii și-a dat viața.
Acest spectacol înfricoșător apare chiar așa cum a avut loc în realitate. Satana și supușii lui, precum și îngerii cei răi, nu au nici o putere să-și întoarcă privirile de la tabloul propriei lucrări. Fiecare actor își amintește rolul pe care l-a jucat. Irod, care i-a ucis pe copiii nevinovați ai Betleemului, ca să-L poată nimici pe Împăratul lui Israel; Irodiada cea decăzută, vinovată de sângele lui Ioan Botezătorul; Pilat cel slab și oportunist; soldații batjocoritori; preoții, conducătorii și mulțimea înfuriată care strigase: „Sângele Lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri” -- toți își văd enormitatea vinei. În zadar caută să se ascundă de maiestatea divină a înfățișării Sale ce strălucește mai tare decât slava soarelui. În acest timp răscumpărații își aruncă la picioarele Mântuitorului cununile, exclamând: „El a murit pentru mine!”
În mijlocul mulțimii răscumpărate, se află apostolii lui Hristos: marele Pavel, Petru cel înflăcărat, Ioan cel iubit și iubitor și frații lor credincioși, precum și marea oștire a martirilor, în timp ce în afara zidurilor, împreună cu tot ce este rău și întinat, se află cei care i-au prigonit, închis și omorât. Acolo este Nero, acel monstru al cruzimii și viciului, privind bucuria și triumful acelora pe care odată i-a torturat și în ale căror chinuri extreme își găsea o plăcere satanică. Mama lui este acolo, martoră la rezultatul propriei sale lucrări, pentru a vedea cum trăsăturile rele de caracter transmise fiului ei și patimile încurajate și dezvoltate de influența și exemplul ei au adus ca roadă crime ce au făcut lumea să se cutremure.
Acolo se află preoți și prelați papistași ce s-au pretins ambasadorii lui Hristos, dar au folosit scaunul de tortură, temnița și rugul pentru a stăpâni conștiința poporului Său. Acolo sunt pontifii mândri care s-au înălțat mai presus de Dumnezeu și s-au încumetat să schimbe Legea Celui Prea Înalt. Acei pretinși părinți ai bisericii au de dat lui Dumnezeu o socoteală de care ar dori mult să poată scăpa. Ei sunt făcuți să vadă, prea târziu, că Cel Atotștiutor este gelos pentru Legea Lui și că în nici un chip nu-l va socoti nevinovat pe cel vinovat. Ei află acum că Domnul Hristos Își identifică interesele cu ale poporului Său suferind și simt puterea cuvintelor Lui: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut.” Matei 25, 40.
La bara judecății
Întreaga lume nelegiuită este aliniată la bara de judecată a lui Dumnezeu, sub acuzația de înaltă trădare împotriva guvernării cerului. Ei nu au pe nimeni să le apere cauza; sunt fără scuză; și este pronunțată sentința morții veșnice în dreptul lor.
Acum le este tuturor clar că plata păcatului nu este independența nobilă și viața veșnică, ci robia, ruina și moartea. Cei răi văd ce au pierdut prin viața lor de răzvrătire. Ei au disprețuit greutatea veșnică de slavă atunci când le-a fost oferită, dar cât de mult o doresc acum! Sufletul pierdut strigă: „Aș fi putut avea toate acestea, dar am ales să le îndepărtez. O, ce nebunie ciudată! Am schimbat pacea, fericirea și onoarea pe ticăloșie, rușine și disperare.” Toți văd că excluderea lor din cer este dreaptă. În viața lor, ei au declarat: Nu vrem ca acest Isus să împărățească peste noi!
Ca vrăjiți, cei răi privesc la încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Văd în mâinile Sale tablele Legii divine, principii pe care ei le-au disprețuit și călcat. Sunt martori la izbucnirea de uimire, extaz și adorare a izbăviților. Când acordurile muzicii se înalță peste mulțimile din afara cetății, toți exclamă într-un glas: „Minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al sfinților!” (Apocalipsa 15, 3) și, căzând la pământ în prosternare, se închină Prințului vieții.