În martie 1840, William Miller a venit în Portland, Maine, și a ținut prima sa serie de prelegeri despre a doua venire a lui Hristos. Aceste prelegeri au produs o mare senzație, iar biserica creștină din strada Casco, locul în care W. Miller ținea aceste prelegeri, era aglomerată ziua și seara. Mințile celor ce auzeau aceste discursuri erau pătrunse de o adâncă solemnitate; nu era o exaltare nechibzuită. Se dovedea un mare interes nu numai de către cei din oraș, dar și oamenii de la țară veneau grupuri, grupuri, aducându-și coșulețe cu mâncare și rămânând de dimineața până la încheierea adunării, seara.
Alături de prietenii mei, am participat și eu la aceste adunări și am ascultat vestea uimitoare că Domnul Hristos avea să vină în 1843, doar la câțiva ani după aceea, în viitor. Miller schița profețiile cu o exactitate care întipărea convingeri în inimile ascultătorilor. El a zăbovit asupra perioadelor profetice și a adus multe dovezi pentru a-și susține poziția. Apoi, apelurile și avertizările sale solemne și puternice către cei care erau nepregătiți au uluit mulțimile.
S-au pregătit adunări speciale, în cadrul cărora cei păcătoși aveau posibilitatea de a-L căuta pe Mântuitorul și de a se pregăti pentru evenimentele înfricoșătoare care aveau să aibă loc în curând. Teama și convingerea profundă s-au răspândit în tot orașul. S-au rânduit întâlniri pentru rugăciune și a fost o trezire generală în cadrul diferitelor denominațiuni; căci simțeau cu toții, mai mult sau mai puțin, influența pe care o avea învățătura despre apropiata venire a lui Hristos.
Când păcătoșii erau invitați în față, sute dintre ei răspundeau apelurilor. Mi-am făcut și eu loc prin mulțime ca să iau loc în față, printre cei care-L caută pe Domnul. Însă în inimă aveam simțământul că nu voi putea fi vrednică niciodată de a fi numită copil al lui Dumnezeu. Lipsa de încredere în mine însămi și convingerea că îmi va fi imposibil să fac pe cineva să-mi înțeleagă sentimentele mă rețineau de a cere sfat și ajutor de la prietenii mei creștini. Astfel, rătăceam neputincioasă în întuneric și deznădejde, în timp ce ei, fără să-și dea seama de ce eram așa rezervată, nu știau absolut nimic despre adevărata mea stare.
Într-o seară, mă întorceam acasă împreună cu fratele meu Robert de la o adunare unde ascultaserăm o prelegere deosebit de impresionantă despre apropiata Împărăție a lui Hristos pe pământ, urmată de un apel serios către creștini și păcătoși, prin care aceștia erau îndemnați să se pregătească pentru judecată și venirea Domnului. Sufletul îmi fusese mișcat de ceea ce auzisem. Și atât de profundă era convingerea din inima mea, încât mă temeam că Domnul nu mă va ajuta să ajung până acasă.
Aceste cuvinte îmi răsunau mereu în ureche: „Marea zi a Domnului este aproape! Cine va putea sta în picioare când va veni El?”Cuvintele rostite de inima mea erau: „Caută-mă, o, Doamne, prin întuneric!”Pentru prima dată am încercat să-i explic ceea ce simțeam fratelui meu Robert, care era cu doi ani mai mare decât mine; i-am spus că nu am curajul să mă odihnesc sau să merg la culcare până ce nu știu că Dumnezeu mi-a iertat păcatele.
Fratele meu nu a răspuns imediat, însă aveam să-mi dau seama curând de ce tăcea; el plângea, simțind împreună cu mine, în necazul meu. Aceasta m-a făcut să am și mai multă încredere în el, spunându-i că îmi dorisem moartea în acele zile când viața mi se părea o povară prea grea de dus; însă acum, gândul că aș putea muri în această stare păcătoasă în care mă aflam și aș fi pierdută pentru veșnicie m-a umplut de spaimă. L-am întrebat dacă crede că Domnul îmi va cruța viața în acea noapte, dacă aveam s-o petrec în rugăciune arzătoare către El. Robert a răspuns: „Cred că da, dacă Îi vei cere aceasta cu credință; mă voi ruga și eu pentru tine și pentru mine. Ellen, nu trebuie să uităm niciodată cuvintele pe care le-am auzit în această seară.”
Sosind acasă, am petrecut majoritatea orelor lungi de întuneric în rugăciune și lacrimi. Unul din motivele care mă determinaseră să-mi ascund sentimentele de prietenii mei fusese teama de a auzi cuvinte de descurajare. Speranța îmi era atât de mică, iar credința atât de slabă, încât mă temeam că, dacă și altcineva avea să aibă o părere asemănătoare în legătură cu starea mea, acest lucru mă va arunca în disperare. Și totuși, tânjeam ca cineva să-mi spună ce ar trebui să fac pentru a fi mântuită, ce pași să fac pentru a-L întâlni pe Mântuitorul și să mă predau cu totul Domnului. Socoteam că este un lucru deosebit să fii creștin și simțeam că aceasta necesită un efort special din partea mea.
Mintea mea a rămas în această stare timp de luni de zile. Eu frecventam mai departe, împreună cu părinții mei, adunările metodiste; însă, de când am devenit interesată de apropiata revenire a Domnului Hristos, participam la adunările de pe strada Casco. În vara următoare, părinții mei s-au dus la adunările metodiste în corturi, care s-au ținut la Buxton, Maine, și m-au luat și pe mine cu ei. Eram cu totul hotărâtă ca acolo să-L caut serios pe Domnul și să obțin, dacă voi putea, iertarea păcatelor mele. Doream atât de mult în inima mea să am acea nădejde și pace creștină, care vine în urma credinței!
Am fost mult încurajată, auzind într-o cuvântare următoarele cuvinte: „Voi intra la împărat și, dacă va fi să pier, voi pieri.” Vorbitorul se referea la aceia care oscilau între nădejde și teamă, dorind mult să fie mântuiți din păcatele lor și să primească iubirea plină de iertare a Domnului Hristos, deși erau încă împiedicați de îndoială, timiditate și frica de a da greș. El îi sfătuia pe aceștia să se predea lui Dumnezeu și să se arunce în brațele îndurării Sale fără întârziere. Ei aveau să găsească un Mântuitor plin de har, gata să le întindă toiagul îndurării, întocmai cum Ahașveroș i-a oferit Esterei semnul favorii din partea sa. Tot ceea ce i se cerea păcătosului, care tremura în prezența Domnului Său, era să-și întindă mâinile credinței și să atingă toiagul îndurării Sale. Această atingere asigura iertare și pace.
Aceia care aveau să aștepte ca să ajungă mai vrednici de favoarea divină, înainte de a face apel la făgăduințele lui Dumnezeu, făceau o greșeală fatală. Numai Domnul Isus curăță păcatul; numai El ne poate ierta nelegiuirile. El S-a pus pe Sine Însuși chezaș pentru a asculta cererea și a răspunde rugăciunii acelora care aveau să vină la El prin credință. Mulți au ideea confuză că trebuie să facă un efort extraordinar pentru a obține favoarea lui Dumnezeu. Însă orice dependență de sine este zadarnică. Numai prin legătura cu Isus prin credință păcătosul poate deveni un copil încrezător, plin de nădejde, al lui Dumnezeu. Aceste cuvinte m-au mângâiat și mi-au arătat ce trebuia să fac pentru a fi mântuită.
Acum începusem să văd calea mai clar, iar întunericul începu să se risipească. Am căutat cu seriozitate iertarea păcatelor mele și m-am luptat să mă predau cu totul Domnului. Însă adesea eram mult îndurerată pentru că eu nu treceam prin acel extaz spiritual, despre care credeam că este dovada acceptării mele de către Dumnezeu, și nu îndrăzneam să mă socotesc convertită fără aceasta. Cât de mult aveam nevoie de sfat în privința simplității acestui lucru!
În timp ce eram plecată în fața altarului împreună cu alții care Îl căutau pe Domnul, suspinul inimii mele era: „Ajută-mă, Isuse, mântuiește-mă, căci altfel, voi pieri! Nu voi înceta să te implor până când rugăciunea mea va fi ascultată și păcatele mele iertate!” Mi-am simțit, ca niciodată înainte, starea mea neajutorată. Pe când eram pe genunchi și mă rugam, deodată povara mi s-a dus și inima mi-a fost ușoară. La început m-a cuprins un simțământ de tulburare și am încercat să-mi reiau povara durerii. Mi se părea că nu am dreptul să fiu bucuroasă și fericită. Însă se părea că Isus este foarte aproape de mine; m-am simțit în stare să vin la El cu toate necazurile, durerile și încercările mele, așa cum veneau la El cei în nevoie pentru a găsi ușurare, când El a fost pe pământ. Aveam siguranță în inima mea că El îmi înțelegea suferințele și că simțea împreună cu mine. Nu pot uita niciodată această asigurare prețioasă a grijii pline de îndurare a lui Isus față de o persoană atât de nevrednică de atenția Sa. În acest scurt răstimp cât am fost plecată în rugăciune împreună cu ceilalți, am învățat mai mult despre caracterul divin al lui Hristos decât oricând înainte.
O mamă din Israel a venit la mine și mi-a spus: „Scumpă copilă, L-ai găsit pe Isus?” Eram pe punctul de a răspunde „Da”, când ea a exclamat: „Cu adevărat L-ai găsit, pacea Lui este asupra ta, văd aceasta pe fața ta!” Iar și iar m-am întrebat: „Poate fi aceasta religie? Nu greșesc eu oare?” Mi se părea că este prea mult pentru mine, un privilegiu prea mare. Deși eram prea timidă să mărturisesc acest lucru, simțeam că Mântuitorul m-a binecuvântat și mi-a iertat păcatele.
Curând după aceasta, adunarea s-a încheiat și am pornit spre casă. Mintea îmi era plină de predicile, sfaturile și rugăciunile pe care le-am auzit. Totul în natură părea schimbat. În timpul adunării, norii și ploaia au predominat o mare parte din timp, iar sentimentele mele fuseseră în armonie cu vremea. Acum soarele strălucea luminos și clar, inundând pământul cu lumină și căldură. Copacii și iarba erau de un verde mai proaspăt, iar cerul de un albastru mai intens. Pământul părea că zâmbește sub pacea lui Dumnezeu. Tot așa razele Soarelui Neprihănirii pătrunseseră prin norii și întunericul din mintea mea, risipindu-mi întristarea.
Simțeam că fiecare trebuie să fie în pace cu Dumnezeu și însuflețit de Duhul Său. Fiecare lucru asupra căruia zăbovea privirea mea părea că a trecut printr-o schimbare. Copacii erau mai frumoși, iar păsările cântau mai dulce ca oricând înainte; părea că-L laudă pe Creatorul în cântecele lor. Nu voiam să vorbesc, de teamă ca nu cumva această fericire să dispară și să pierd dovada prețioasă a iubirii lui Isus pentru mine.
Pe când ne apropiam de casa noastră din Portland, am trecut pe lângă oameni care munceau pe stradă. Ei discutau între ei despre lucruri obișnuite, însă urechile mele erau surde la orice altceva ce nu însemna lauda lui Dumnezeu -- iar cuvintele lor îmi păreau că sunt mulțumiri pline de recunoștință și osanale. Întorcându-mă către mama, i-am spus: „De ce toți acești oameni Îl laudă pe Dumnezeu, deși ei nu au fost la adunările în corturi?” Nu am înțeles atunci de ce lacrimile s-au adunat în ochii mamei mele și un zâmbet duios i-a luminat fața, în timp ce-mi asculta cuvintele simple, care-i aminteau de o experiență asemănătoare trăită de ea însăși.
Mama mea iubea florile și îi plăcea mult să le cultive, făcând astfel căminul atractiv și plăcut pentru copiii ei. Însă grădina noastră nu mi s-a părut niciodată atât de minunată ca în ziua întoarcerii noastre. Recunoșteam o expresie a iubirii lui Isus în fiecare tufiș, în fiecare boboc și în fiecare floare. Aceste lucruri frumoase păreau că vorbesc, într-un limbaj fără cuvinte, despre dragostea lui Dumnezeu.
În grădină era o floare frumoasă, numită trandafirul din Saron. Îmi amintesc că m-am apropiat de ea și i-am atins cu reverență petalele delicate; în ochii mei, acestea păreau sacre. Inima mea deborda de bucurie și dragoste pentru aceste creații minunate ale lui Dumnezeu. Puteam vedea desăvârșirea divină în florile care împodobeau pământul. Dumnezeu le păzea și ochiul Lui atotvăzător era asupra lor. El le-a făcut și le-a numit bune.
„Ah”, mă gândeam eu, „dacă El iubește atât de mult și poartă de grijă florilor pe care le-a împodobit cu frumusețe, cu cât mai mult va purta El de grijă copiilor care sunt făcuți după chipul Său.” Îmi repetam încet, pentru mine însămi: „Sunt un copil al lui Dumnezeu, grija Sa iubitoare este asupra mea. Voi fi ascultătoare și în nici un fel nu-L voi nemulțumi și voi lăuda Numele Lui prea scump și-L voi iubi întotdeauna.”
Viața mi-a apărut într-o lumină diferită. Nenorocirea care mi-a întunecat copilăria mi se părea că a venit asupra mea din îndurare, pentru binele meu, pentru ca să-mi întorc inima de la lume și de la plăcerile ei lipsite de satisfacții și să o aplec spre atracțiile de durată ale cerului.
Curând după întoarcerea de la adunarea în corturi, eu, și mulți alții am fost puși la încercare în biserică. Mintea mea era mult preocupată de subiectul botezului. Așa tânără cum eram, vedeam un singur mod de botez autorizat de Scripturi, acela prin scufundare. Câteva dintre surorile mele metodiste încercau în van să mă convingă că botezul prin stropire era biblic. Pastorul metodist a consimțit să-i boteze prin scufundare pe candidații care preferau acea metodă, fiind convinși în conștiința lor de acest lucru, deși el sugera că botezul prin stropire era la fel de bine acceptat de Dumnezeu.
În cele din urmă, s-a hotărât momentul când aveam să fim supuși acestei rânduieli solemne. A fost o zi cu vânt, când noi, doisprezece la număr, am coborât în apa mării pentru a fi botezați. Valurile se înălțau și izbeau țărmul; însă, pe când luam această cruce grea, pacea mea era ca un râu. Când am ieșit din apă, puterea mea aproape s-a dus cu totul, pentru că puterea Domnului era asupra mea. Am simțit că, din acel moment, nu mai eram din această lume și că am ieșit din mormântul de apă la o viață nouă.
În după-amiaza aceleiași zile, am fost primită ca membră în biserică. O femeie tânără stătea alături de mine, de asemenea fiind candidată pentru primirea în cadrul bisericii. Aveam pace și eram fericită, până când am observat inele de aur strălucind pe degetele acelei surori și cercei mari, arătoși, în urechile ei. Apoi am observat că pălăria ei era împodobită cu flori artificiale și panglici scumpe, făcute funde. Bucuria mi-a fost umbrită de această etalare de vanitate într-o persoană care susținea că este o urmașă a blândului și umilului Domn Isus.
Eu mă așteptam ca pastorul să rostească în șoaptă o mustrare sau un sfat către această soră; însă se vedea că era nepăsător de felul cum arăta aceasta și nu i-a adresat nici o mustrare. Către amândouă a fost întinsă mâna dreaptă a primirii în biserică. Mâna împodobită cu bijuterii a fost strânsă de către reprezentantul lui Hristos și numele noastre au fost trecute în registrul bisericii.
Această împrejurare m-a tulburat destul de mult, căci îmi aminteam cuvintele apostolului: „Femeile de asemenea, să se îmbrace în chip cuviincios, cu rușine și sfială; nu cu împletituri de păr, nici cu aur, nici cu mărgăritare, nici cu haine scumpe, ci cu fapte bune, cum se cuvine femeilor care spun că sunt evlavioase.” Această învățătură din Scriptură părea desconsiderată în mod deschis de cei pe care eu îi socoteam creștini devotați și care aveau mult mai multă experiență decât mine. Dacă a imita modelul extravagant al lumii în îmbrăcăminte era un lucru atât de păcătos cum presupuneam eu, cu siguranță că acei creștini vor înțelege aceasta și se vor conforma standardului biblic. Însă, în ce mă privea, eram hotărâtă să-mi urmez propriile convingeri în privința datoriei. Nu puteam simți altceva decât că era contrar spiritului Evangheliei să ne consacrăm timpul și mijloacele dăruite de Dumnezeu pentru împodobirea persoanelor noastre și că umilința și tăgăduirea de sine erau mult mai potrivite pentru cei ale căror păcate au costat sacrificiul infinit al Fiului lui Dumnezeu.