În iunie 1842, domnul Miller a ținut a doua serie de conferințe în Portland. Am simțit că este un mare privilegiu să pot participa la aceste prelegeri, deoarece căzusem în descurajare și nu mă simțeam pregătită să mă întâlnesc cu Mântuitorul meu. Această serie de conferințe a produs mai multă vâlvă în oraș decât prima. Diferitele denominațiuni, cu câteva excepții, au închis ușile bisericilor lor domnului Miller. Multe predici ținute la diferite amvoane căutau să expună așa-zisele erori fanatice ale oratorului; însă o mulțime de ascultători interesați participau la adunările sale, unii dintre ei nereușind să pătrundă în sala de conferințe datorită afluenței neașteptate.
Adunările erau neobișnuit de atente și liniștite. Modul lui de a predica nu era înflorit sau oratoric, ci el se ocupa de lucruri simple și uimitoare totodată, care îi trezeau pe ascultătorii săi din indiferența lor nepăsătoare. În timp ce prezenta subiectul, el își susținea declarațiile și teoriile cu dovezi din Scriptură. O putere convingătoare însoțea cuvintele sale, și aceasta părea că le pecetluiește ca fiind mesajul adevărului.
El era bun și amabil. Când toate scaunele din sală erau ocupate și platforma și locul din preajma amvonului erau aglomerate, l-am văzut plecând de la amvon și mergând de-a lungul intervalului, pentru a lua de mână vreun bătrânel sau vreo bătrânică slăbită pentru a le găsi un loc, după care se întorcea și își continua predica. Era numit pe drept Tata Miller, căci îngrijea cu multă atenție de aceia care veneau la serviciile sale divine; felul său de a fi era iubitor, firea sa blândă, iar inima sa duioasă.
Era un vorbitor care stârnea interes, iar predicile lui erau pline de putere și potrivite atât pentru creștini, cât și pentru cei nepocăiți. Uneori, adunările sale erau cuprinse de o așa solemnitate, încât era chiar înfricoșătoare. Mulți au cedat convingerii spiritului lui Dumnezeu. Bărbați cu părul alb și femei în vârstă, cu pașii tremurând, căutau nerăbdători locuri. Cei în puterea vârstei, oamenii maturi, tinerii și copiii erau profund mișcați. Suspinurile se amestecau cu plânsul și cu vocile care aduceau laudă lui Dumnezeu la altarul rugăciunii.
Eu credeam cuvintele solemne spuse de slujitorul lui Dumnezeu și inima mea era îndurerată când vedeam împotrivire față de ele sau când acestea deveneau subiect de glume. Participam frecvent la adunări și credeam că Isus va veni curând pe norii cerului; însă marea mea grijă era să fiu pregătită pentru a-L întâlni. Mintea mea zăbovea adesea asupra subiectului sfințeniei inimii. Eu tânjeam ca, mai presus de orice altceva, să obțin această mare binecuvântare și să simt că sunt pe deplin acceptată de Dumnezeu.
Printre metodiști auzisem multe cu privire la sfințire. Văzusem persoane care și-au pierdut tăria fizică sub influența unei puternice excitări mintale și auzisem spunându-se că aceasta este dovada sfințirii. Însă eu nu puteam să înțeleg ce era necesar pentru a fi cu totul consacrat lui Dumnezeu. Prietenii mei creștini îmi spuneau: „Crede în Isus acum! Crede că El te acceptă acum!” Aceasta încercam și eu să fac, însă îmi era imposibil să cred că primisem o binecuvântare care ar trebui să electrizeze întreaga mea ființă. Mă întrebam de ce aveam inima atât de îndărătnică și de ce eu nu puteam experimenta exaltarea de spirit care se manifesta la alții. Mi se părea că sunt diferită de ei și că pentru totdeauna voi fi lipsită de bucuria desăvârșită a sfințeniei inimii.
Ideile mele privind îndreptățirea și sfințirea erau confuze. Aceste două stări erau prezentate minții mele atât de separate și distincte una de cealaltă; totuși, eu nu puteam înțelege diferența sau semnificația termenilor și toate explicațiile predicatorilor nu făceau decât să-mi sporească dificultățile. Nu puteam să pretind binecuvântarea pentru mine însămi și mă întrebam dacă aceasta putea fi găsită numai la metodiști și dacă, participând la adunările advente, nu cumva eu însămi mă lăsam pe dinafară de ceea ce doream mai presus de orice altceva -- spiritul sfințitor al lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, observam că unii dintre cei care pretindeau că sunt sfințiți dădeau pe față un spirit înverșunat atunci când era adus în discuție subiectul revenirii în curând a Domnului Hristos; aceasta nu mi se părea o manifestare a sfințeniei pe care o pretindeau ei. Nu puteam înțelege de ce pastori de la amvon se opuneau învățăturii că Domnul Hristos vine în curând. Predicarea acestui subiect condusese la reformă și mulți dintre cei mai devotați pastori și laici îl primiseră ca adevăr. Eu consideram că aceia care Îl iubeau sincer pe Isus trebuia să fie gata să primească vestea cea bună a revenirii Lui și să se bucure că este atât de aproape.
Simțeam că eu pot pretinde doar ceea ce ei numeau îndreptățire. În Cuvântul lui Dumnezeu scrie că nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu dacă nu e sfânt. Pe lângă aceasta, mai era o țintă mai înaltă pe care trebuia să o ating înainte de a fi sigură de viața veșnică. Studiam acest subiect continuu, deoarece eu credeam că Domnul Hristos va veni în curând și mă temeam că nu voi fi pregătită pentru întâlnirea cu El. Cuvinte de condamnare îmi sunau în urechi zi și noapte și strigătul meu necontenit către Dumnezeu era: Ce să fac pentru a fi mântuită?
În mintea mea, dreptatea lui Dumnezeu eclipsa îndurarea și iubirea Lui. Eu fusesem învățată să cred într-un iad care arde veșnic, și gândul acesta îngrozitor era mereu în mintea mea, anume că păcatele mele sunt prea mari pentru a fi iertate și că voi fi pierdută pentru totdeauna. Descrierile înfricoșătoare pe care le auzisem despre sufletele pierdute pătrundeau adânc în mintea mea. Predicatorii prezentau la amvon descrieri vii ale stării celor pierduți. Ei considerau că Dumnezeu Și-a propus să-i salveze doar pe cei sfințiți. Ochiul lui Dumnezeu este mereu asupra noastră; fiecare păcat este înregistrat și are să-și primească o pedeapsă dreaptă. Dumnezeu Însuși ține cărțile cu exactitatea înțelepciunii infinite și fiecare păcat pe care îl comitem este înregistrat cu credincioșie în defavoarea noastră.
Satana era reprezentat ca fiind foarte dornic de a se repezi asupra prăzii sale și de a ne coborî în adâncimile cele mai mari ale chinului, pentru ca acolo să se bucure de suferințele noastre în ororile unui iad ce arde veșnic. După torturi de mii și mii de ani, valuri de foc năpădeau în puhoi asupra victimelor care se zvârcoleau și țipau: „Până când, Doamne, până când?” Apoi răspunsul, ca un tunet, străfulgera abisul: „Toată veșnicia!” Și iarăși unde de foc îi înghițeau pe cei pierduți, ducându-i în adâncimile unei mări de foc necontenit.
În timp ce ascultam aceste descrieri, imaginația mea lucra așa de mult, încât începeam să transpir și îmi era greu să mă abțin de la un strigăt de groază, căci părea că deja simt durerile nimicirii. Pastorul zăbovea apoi asupra nesiguranței vieții. Într-o clipă suntem aici, iar în următoarea, în iad sau într-o clipă suntem pe pământ, iar în următoarea, în ceruri. Vom alege noi lacul de foc și compania demonilor sau fericirea cerului și tovărășia îngerilor? Vrem să auzim bocetele și blestemele sufletelor pierdute de-a lungul întregii veșnicii sau să cântăm cântările lui Isus înaintea tronului Său?
Tatăl nostru ceresc era prezentat în fața minții mele ca un tiran care se delecta cu chinurile celor osândiți; nu ca un Tată îndurător, un Prieten plin de milă al păcătoșilor, care Își iubește creaturile cu o dragoste care depășește orice înțelegere și care dorește ca aceștia să fie salvați pentru Împărăția Sa.
Simțămintele mele erau foarte sensibile. Îmi era teamă să produc durere vreunei ființe vii. Când vedeam animale rău tratate, inima mea suferea pentru ele. Poate eram atât de sensibilă la suferință deoarece eu însămi fusesem victima unei cruzimi nesăbuite ce a avut ca urmare vătămarea care mi-a întunecat copilăria. Însă, când acest gând a pus stăpânire pe mintea mea, că Dumnezeu Își găsește plăcere în torturarea creaturilor Sale, care erau făcute după chipul Său, părea că un zid de întuneric mă despărțea de El. Când mă gândeam că Acela care este Creatorul Universului îi va arunca pe cei nelegiuiți în iad pentru a arde acolo neîncetat în veșnicia nesfârșită, inima mea era cuprinsă de teamă și mă simțeam disperată, întrebându-mă dacă o ființă atât de crudă și tirană va catadicsi vreodată să mă salveze din osânda păcatului.
Consideram că soarta păcătosului condamnat va fi soarta mea și că voi îndura flăcările iadului pentru veșnicie, tot atât de mult timp cât avea să existe Dumnezeu. Impresia aceasta a pătruns atât de adânc în mintea mea, încât începusem să mă tem că-mi voi pierde mințile. Priveam la dobitoacele necuvântătoare cu invidie, pentru că ele nu aveau suflet care să fie pedepsit după moarte. De multe ori îmi doream să nu mă fi născut niciodată.
O negură totală a pus stăpânire pe mine și părea că nu există nici o cale să scap de umbre. Dacă adevărul mi-ar fi fost prezentat așa cum îl înțeleg eu acum, de câtă îngrijorare și chin aș fi fost cruțată. Dacă s-ar fi zăbovit mai mult asupra iubirii lui Dumnezeu și mai puțin asupra dreptății sale aspre, frumusețea și gloria caracterului Său mi-ar fi inspirat o dragoste profundă și sinceră pentru Creatorul meu.
De atunci mi-am dat seama că mulți pacienți din azilurile de nebuni ajunseseră acolo în urma unei experiențe asemănătoare cu a mea. Conștiința lor era chinuită de simțul păcatului și credința lor tremurândă nu îndrăznea să ceară iertarea făgăduită de Dumnezeu. Ei ascultaseră atât de mult acele descrieri clasice ale iadului, întrucât se părea că le îngheață sângele în vene; faptul acesta a săpat o impresie profundă în memoria lor. Când erau treji și când dormeau, tabloul acela înfricoșător era mereu în fața lor, până ce realitatea începea să se piardă în imaginație, iar ei nu vedeau altceva decât flăcările mistuitoare ale odiosului iad și auzeau doar țipetele celor năpăstuiți. Rațiunea era detronată, iar creierul era umplut cu închipuirea sălbatică a teribilului coșmar. Cei care prezintă această doctrină a unui iad veșnic ar face bine să privească în urmă ca să descopere autoritatea care a inventat o învățătură atât de plină de cruzime.
Nu mă rugasem niciodată în public, ci abia dacă rostisem câteva cuvinte timide la adunările de rugăciune. Acum însă aveam impresia că trebuie să-L caut pe Dumnezeu în rugăciune în cadrul întâlnirilor noastre. Dar nu îndrăzneam acest lucru de teamă să nu mă încurc și să dau greș în exprimarea simțămintelor. Dar această datorie era imprimată atât de puternic în mintea mea, încât, atunci când am început să mă rog eu singură în taină, mi se părea că îmi bat joc de Dumnezeu pentru că nu făceam voia Sa. Disperarea m-a copleșit și, timp de trei săptămâni, nici o rază de lumină nu a putut străpunge negura care mă învăluise.
Suferința minții mele era intensă. Uneori, toată noaptea nu puteam închide un ochi. Atunci așteptam până ce sora mea geamănă adormea, coboram încet din pat și îngenuncheam pe podea, rugându-mă în liniște, fără grai, într-o agonie care nu poate fi descrisă. Ororile iadului care arde veșnic erau necontenit în fața mea. Eram conștientă că nu voi mai putea trăi mult în această stare, dar nu îndrăzneam să mor ca să întâmpin teribila soartă a celui păcătos. Cu câtă invidie îi priveam pe cei care se simțeau acceptați de Dumnezeu! Cât de prețioasă era speranța creștină pentru sufletul meu în agonie!
Adesea rămâneam plecată în rugăciune aproape toată noaptea, gemând și tremurând într-un chin inexprimabil și într-o disperare care nu poate fi descrisă. „Doamne, îndurare” -- era implorarea mea și, ca și vameșul, eu nu îndrăzneam să-mi ridic ochii spre cer, ci stăteam plecată cu fața spre pământ. Ajunsesem foarte slăbită și totuși nu spuneam nimănui despre suferința și disperarea mea.
În timp ce mă aflam în această stare de deznădejde, am avut un vis care a făcut o impresie profundă asupra minții mele. Am visat că vedeam un templu spre care se îndreptau mulți oameni. Doar cei care își găseau refugiul în acel templu aveau să fie salvați la încheierea timpului. Cei ce rămâneau pe dinafară aveau să fie pierduți pentru veșnicie. Mulțimile de oameni care mergeau fiecare pe calea lui îi luau în râs și îi ridiculizau pe cei care intrau în templu și le spuneau că acest plan de siguranță era o înșelăciune vicleană și că, de fapt, nu există nici un pericol de care să scăpăm. Aceștia chiar au apucat pe unii din cei care se grăbeau să pătrundă înăuntru, spre a-i împiedica să facă acest lucru.
Temându-mă să nu fiu luată în batjocură, m-am gândit că e mai bine să aștept până ce se va risipi mulțimea sau până când voi putea intra neobservată de ei. Însă numărul creștea în loc să scadă și, de frică să nu fie prea târziu, mi-am părăsit repede casa, grăbindu-mă prin mulțime. În îngrijorarea mea de a ajunge la templu, nu am observat sau nu mi-a păsat de gloata care mă împresurase. Intrând în clădire, am văzut că templul acela mare era susținut de un stâlp imens, de care era legat un miel complet desfigurat și însângerat. Se părea că noi, cei prezenți, știam că acest miel fusese sfâșiat și rănit din cauza noastră. Toți care intrau în templu trebuia să vină în fața lui și să-și mărturisească păcatele.
Chiar acolo, în fața mielului, erau puse scaune pe care stăteau niște oameni ce păreau foarte fericiți. Lumina cerului părea că strălucește pe fețele lor; ei Îl lăudau pe Dumnezeu și cântau cântări de mulțumire, care păreau că seamănă cu muzica îngerilor. Aceștia erau cei care veniseră în fața mielului, își mărturisiseră păcatele, primiseră iertare, iar acum așteptau bucuroși un eveniment plăcut.
Chiar după ce am intrat în clădire, m-a cuprins o teamă și un simțământ de rușine că trebuie să mă umilesc în fața acestor oameni. Dar se părea că sunt silită să merg înainte și, încet, îmi făceam drum împrejurul stâlpului pentru a ajunge în fața mielului, când, deodată, o trâmbiță a sunat, templul s-a cutremurat, strigăte de biruință s-au înălțat din rândul celor sfinți și o lumină înfricoșătoare a luminat clădirea, după care totul a fost cuprins de întuneric. Oamenii fericiți dispăruseră cu toții o dată cu strălucirea aceea, iar eu am rămas singură în liniștea înspăimântătoare a nopții. M-am trezit în agonie și de-abia am putut să mă conving pe mine însămi că visasem. Mi se părea că soarta îmi era pecetluită și că Duhul lui Dumnezeu mă părăsise pentru totdeauna.
Curând după aceea am avut un alt vis. Se părea că stăteam într-o disperare jalnică, cu fața între mâini, gândind astfel: Dacă Isus ar fi pe pământ, m-aș duce la El, m-aș arunca la picioarele Lui și I-aș vorbi despre toate suferințele mele. El nu mă va lăsa, ci Se va îndura de mine, iar eu Îl voi iubi și-L voi sluji pentru totdeauna. Chiar atunci s-a deschis ușa și a intrat o persoană cu un chip și o înfățișare plăcută. M-a privit cu milă și a spus: „Vrei să-L vezi pe Isus? Este aici și poți să-L vezi dacă dorești acest lucru. Ia tot ce ai și vino după mine.”
Am ascultat aceste cuvinte cu o bucurie de nedescris și am început apoi să-mi adun veselă tot ce aveam, fiecare lucru mărunt, și mi-am urmat călăuza. M-a condus spre o prăpastie peste care era un șir de scări, în mod vădit nesigure. Când am început să urc treptele, el m-a avertizat să-mi țin ochii fixați în sus, căci, dacă nu, voi ameți și voi cădea. Mulți alții care urcaseră acele scări au căzut înainte de a ajunge în vârf.
În cele din urmă am ajuns la ultima treaptă și stăteam în fața unei uși. Aici ghidul mi-a spus să îmi las toate lucrurile pe care le adusesem cu mine. Voioasă, le-am lăsat jos; atunci el a deschis ușa și mi-a spus să intru. Într-o clipă, mă aflam în fața lui Isus. Nu te puteai înșela în privința acelui chip minunat. Înfățișarea aceea binevoitoare și plină de măreție nu putea fi a altcuiva. În timp ce mă privea îndelung, am știut de îndată că El cunoștea toate întâmplările din viața mea și toate gândurile și sentimentele mele.
Am vrut să scap de privirea Lui, nefiind în stare să suport ochii Săi pătrunzători, dar El S-a apropiat, zâmbind și întinzând mâna deasupra capului meu, și mi-a spus: „Nu te teme”. Vocea Sa dulce mi-a înfiorat inima cu o fericire pe care n-o experimentasem niciodată înainte. Eram prea bucuroasă ca să pot rosti vreun cuvânt, însă, copleșită de emoție, m-am aruncat la picioarele Lui. Pe când stăteam acolo neputincioasă, scene pline de frumusețe și glorie au trecut prin fața ochilor mei și se părea că am ajuns în siguranța și pacea din cer. După un timp, mi-am recăpătat puterea și m-am ridicat. Ochii plini de iubire ai lui Isus erau însă asupra mea, iar zâmbetul Lui îmi umplea sufletul de bucurie. Prezența Lui mă umplea de un respect sfânt și o dragoste de nedescris.
Călăuza mea a deschis acum ușa și am ieșit amândoi. Mi-a spus să-mi iau din nou lucrurile pe care le lăsasem afară. După ce am făcut acest lucru, mi-a înmânat o funie verde, făcută ghem. Mi-a spus să o așez lângă inima mea și, când doresc să-L văd pe Isus, s-o iau de la piept și să o întind la maxim. El m-a avertizat să nu o las strânsă ghem prea mult timp, ca să nu se înnoade și să devină greu de întins. Am așezat funia lângă inima mea și am coborât bucuroasă pe scările înguste, lăudând pe Domnul și spunând tuturor celor pe care îi întâlneam unde Îl pot găsi pe Isus. Acest vis mi-a dat speranță. În mintea mea, funia verde reprezenta credința, iar frumusețea și simplitatea încrederii în Dumnezeu începuse să se reverse peste sufletul meu.
Acum mi-am mărturisit toate neliniștile și îngrijorările mamei mele. Ea a simțit cu duioșie împreună cu mine și m-a încurajat, sfătuindu-mă să mă adresez pentru sfat fratelui Stockman, care predica pe atunci învățătura adventă în Portland. Aveam mare încredere în el, deoarece era un slujitor devotat al lui Hristos. Ascultând istorisirea mea, el și-a așezat mâna cu bunătate pe capul meu, spunând cu lacrimi în ochi: „Ellen, tu ești doar un copil. Experiența ta este unică pentru un copil de vârsta ta fragedă. Cred că Isus te pregătește pentru vreo lucrare specială.”
Apoi mi-a spus că, chiar dacă aș fi fost o persoană de vârstă matură, chinuită în acest fel de îndoială și deznădejde, mi-ar fi spus că există speranță pentru mine prin iubirea lui Isus. Chiar agonia minții prin care trecusem era dovada pozitivă că Duhul Domnului Se lupta cu mine. El spunea că, atunci când devine împovărat de vinovăție, păcătosul nu își dă seama de enormitatea nelegiuirii sale, ci se amăgește singur că stă bine și nu se află în nici un pericol. Spiritul lui Dumnezeu îl părăsește și el ajunge nepăsător și indiferent ori nesăbuit de sfidător. Acest om bun mi-a vorbit despre dragostea lui Dumnezeu față de copiii Săi care greșesc și mi-a spus că El nu Se bucură de nimicirea lor, ci tânjește să-i atragă la Sine în simplă credință și încredere. El a zăbovit asupra iubirii celei mari a Domnului Hristos și a planului de mântuire.
A vorbit apoi de nenorocirea care m-a atins la o vârstă fragedă și a spus că, într-adevăr, este un chin dureros, dar m-a rugat să cred mai departe că mâna unui Tată iubitor n-a fost retrasă de la mine; și că în viitor, când ceața care mi-a întunecat mintea avea să se risipească, voi discerne înțelepciunea providenței care a părut atât de crudă și misterioasă. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Ce fac Eu, voi nu înțelegeți acum; dar veți înțelege mai târziu.” În viitorul cel măreț, nu vom mai vedea ca printr-o oglindă întunecată, ci ne vom afla față în față cu tainele dragostei divine.
„Simte-te liberă, Ellen”, a spus el; „întoarce-te acasă cu încredere în Domnul Isus, căci El nu Își va reține dragostea Sa față de nici un căutător sincer.” Apoi s-a rugat cu stăruință pentru mine și se părea că Dumnezeu avea să ia cu adevărat în seamă rugăciunea sfântului Său, chiar dacă umilele mele cereri nu au fost auzite. Am plecat de la el mângâiată și încurajată.
În timpul celor câteva minute cât am primit sfaturi de la fratele Stockman, am dobândit mai multă cunoștință cu privire la subiectul dragostei lui Dumnezeu și îndurării Sale decât din toate predicile și cuvântările pe care le ascultasem până atunci. M-am întors acasă și iar m-am dus înaintea Domnului, făgăduindu-I să fac și să sufăr orice îmi va cere, numai să capăt bunăvoința Sa care să-mi înveselească inima. Aceeași datorie care-mi tulburase mintea înainte mi-a fost iar prezentată -- să-mi iau crucea în mijlocul poporului adunat al lui Dumnezeu. Ocazia nu s-a lăsat mult așteptată; în acea seară era o oră de rugăciune, la care am participat și eu.
M-am plecat tremurând în timpul rugăciunilor care au fost înălțate. După ce s-au rugat câteva persoane, mi-am înălțat și eu glasul în rugăciune, înainte să-mi dau seama de ceea ce fac. Făgăduințele lui Dumnezeu îmi păreau ca niște nestemate prețioase, care aveau să fie primite doar de cei care le cer. În timp ce mă rugam, povara și agonia sufletească, pe care le îndurasem atât de mult timp, m-au părăsit și binecuvântarea lui Dumnezeu a coborât asupra mea ca o rouă binefăcătoare. L-am lăudat pe Domnul din adâncul inimii mele. Nu vedeam nimic altceva, decât pe Isus și slava Sa; pierdusem conștiența celor ce se petreceau în jurul meu.
Duhul lui Dumnezeu a rămas asupra mea cu o asemenea putere, încât nu am fost în stare să merg acasă în seara aceea. Când m-am întors, a doua zi, o mare schimbare avusese loc în mintea mea. Mi se părea că mi-e foarte greu să fiu aceeași persoană care plecase din casa tatălui meu cu o seară înainte. Acest pasaj era continuu în gândul meu: „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic.” Inima mea era plină de fericire când repetam încet aceste cuvinte.
Felul în care Îl priveam pe Tatăl se schimbase. Acum Îl priveam ca pe un părinte bun și îndurător, și nu un tiran aspru, care îi silește pe oameni să-L asculte orbește. Inima mea s-a îndreptat spre El cu o iubire profundă și arzătoare. Ascultarea de voia Lui părea o plăcere; era o bucurie să fii în slujba Lui. Nici o umbră nu a înnegurat lumina care îmi descoperise voia desăvârșită a lui Dumnezeu. Am simțit asigurarea unui Mântuitor personal și mi-am dat seama cât este de adevărat ceea ce spusese Domnul Hristos: „Cel care Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”
Pacea și fericirea mea erau într-un asemenea contrast cu negura și chinul dinainte, încât mi se părea că am fost salvată din iad și transportată în cer. Am fost în stare chiar să-L laud pe Dumnezeu pentru nenorocirea care fusese încercarea vieții mele, căci aceasta fusese mijlocul prin care gândurile mi-au fost îndreptate asupra veșniciei. Din fire mândră și ambițioasă, poate că nu mi-aș fi predat inima lui Isus, dacă nu ar fi fost acea suferință așa de dureroasă care m-a doborât și m-a lipsit, într-un anume sens, de realizările și deșertăciunile lumești.
Timp de șase luni de zile, nici o umbră nu mi-a întunecat mintea și nu am neglijat nici o singură datorie. Mă străduiam din toate puterile să fac voia lui Dumnezeu și să-L păstrez pe Domnul Isus și cerul continuu în mintea mea. Am fost surprinsă și încântată de vederile prezentate acum clar în fața mea în legătură cu ispășirea și lucrarea Domnului Hristos. Nu voi încerca să explic mai departe ce s-a petrecut în mintea mea; este suficient doar să spun că lucrurile cele vechi au trecut și toate au devenit noi. Nici un nor nu-mi întuneca vederea clară. Tânjeam să spun despre iubirea lui Isus, dar nu mă simțeam în stare să mă angajez în discuție cu cineva. Inima mea era atât de plină de dragostea lui Dumnezeu și de pacea aceea care întrece orice înțelegere și îmi plăcea să meditez și să mă rog.
În seara următoare, după ce am primit o binecuvântare atât de mare, am participat la întâlnirea adventistă. Când a sosit momentul ca urmașii lui Hristos să vorbească spre slava Lui, neputând să tac, m-am ridicat și am relatat experiența mea. Nu mă gândisem dinainte ce aveam să spun; de pe buzele mele, în libertate deplină, s-a revărsat povestea simplă a iubirii Domnului Isus față de mine și inima mea era așa de fericită că am fost eliberată din strânsoarea disperării întunecate, încât am pierdut din vedere că mă aflu între oameni și mi se părea că sunt singură cu Dumnezeu. Nu mi s-a părut greu să-mi exprim pacea și fericirea, cu excepția lacrimilor de recunoștință care mi-au înăbușit glasul când am vorbit despre minunata iubire pe care o arătase Domnul Isus față de mine.
Fratele Stockman era prezent. El mă văzuse nu cu mult timp în urmă în adâncă disperare, și această schimbare remarcabilă în înfățișarea și simțămintele mele i-a atins inima; a plâns de bucurie împreună cu mine și L-a lăudat pe Dumnezeu pentru această dovadă a îndurării și iubirii Sale pline de bunătate.
Nu la mult timp după ce am primit această mare binecuvântare, am participat la o conferință la Biserica Creștină, unde era pastor fratele Brown. Am fost invitată să relatez experiența mea și am simțit nu doar o mare libertate în exprimare, dar și fericirea de a spune simpla poveste a iubirii lui Isus și bucuria de a fi acceptată de Dumnezeu. Pe când vorbeam, cu inima supusă și lacrimi în ochi, sufletul meu părea atras spre ceruri în mulțumire. Puterea transformatoare a Domnului a venit asupra celor adunați. Mulți plângeau, iar alții Îl lăudau pe Dumnezeu.
Păcătoșii erau invitați să se ridice pentru rugăciuni și mulți răspundeau apelului. Inima mea era atât de mulțumitoare lui Dumnezeu pentru binecuvântarea pe care mi-o dăduse, încât doream ca și alții să participe la această bucurie sacră. Mintea mea era profund interesată de aceia care sufereau, simțind într-un fel mustrarea lui Dumnezeu și povara păcatului. În timp ce relatam experiența mea, am simțit că nimeni nu se poate împotrivi dovezii iubirii iertătoare a lui Dumnezeu, care lucrase o schimbare atât de minunată în mine. Realitatea convertirii autentice era atât de evidentă, încât mi se părea că îmi ajut prietenii tineri, conducându-i spre lumină, și cu orice ocazie influența mea era exercitată în acest sens.
Am aranjat întâlniri cu prietenii mei tineri, dintre care unii erau cu mult mai mari decât mine, iar câțiva erau căsătoriți. Unii erau încrezuți și nepăsători; experiența mea li se părea un basm prostesc și nu dădeau atenție stăruințelor mele. Dar eu m-am hotărât ca eforturile mele să nu înceteze deloc până când aceste suflete scumpe, față de care eram atât de interesată, nu aveau să se supună lui Dumnezeu. Câteva nopți întregi le-am petrecut în rugăciune serioasă pentru cei pe care îi căutasem și îi adusesem laolaltă pentru a lucra și a mă ruga împreună cu ei.
Câțiva dintre aceștia veniseră din curiozitate, să audă ce am de spus; unii considerau că m-am întrecut pe mine însămi, fiindcă eram atât de perseverentă în eforturile pe care le făceam, mai ales atunci când nu exista nici un interes din partea lor. Însă, la fiecare din micile noastre întruniri, eu continuam să-i rog, să-i îndemn și să mă rog pentru fiecare în parte, până ce toți s-au supus lui Isus, recunoscând meritele iubirii Sale care iartă. Toți au fost convertiți pentru Dumnezeu.
Noapte de noapte, în visele mele se părea că lucrez pentru salvarea sufletelor. În astfel de momente, cazuri speciale erau prezentate minții mele; după aceea, eu le căutam și mă rugam cu aceste persoane. În toate cazurile, cu excepția unuia, aceste persoane s-au predat Domnului. Câțiva dintre frații noștri mai formaliști, se temeau că eram prea zeloasă în ce privește convertirea sufletelor, însă mie timpul mi se părea prea scurt și socoteam că se cade ca toți cei ce aveau nădejdea unei binecuvântate nemuriri și așteptau revenirea în curând a lui Hristos să lucreze fără încetare pentru aceia care se aflau încă în păcat și stăteau atât de aproape de abisul nimicirii.
Deși eram foarte tânără, planul de mântuire îmi era atât de clar în minte și experiența mea personală fusese atât de evidentă, încât, studiind acel lucru, eu eram conștientă că trebuie să-mi continui eforturile pentru salvarea sufletelor prețioase și să mă rog și să-L mărturisesc pe Hristos cu fiecare ocazie. Întreaga mea ființă fusese pusă în slujba Mântuitorului. Orice ar fi fost să vină, eu eram hotărâtă să-I fiu pe plac lui Dumnezeu și să trăiesc ca una care Îl așteaptă pe Mântuitorul să vină să-i răsplătească pe cei credincioși. M-am simțit asemenea unui copil mic, ce vine la Dumnezeu ca la tatăl lui și îi cere ce dorește. Apoi, când mi-a fost clar care îmi este datoria, cea mai mare fericire a mea a fost să o aduc la îndeplinire. Uneori mă asaltau anumite încercări. Cei cu mai multă experiență decât mine se străduiau să mă tragă înapoi și să potolească zelul credinței mele; însă eu am mers mai departe pe calea mea, într-un spirit vesel, cu zâmbetul lui Isus dând strălucire vieții mele și cu dragostea lui Dumnezeu în inima mea.
Ori de câte ori îmi aduc aminte de experiența aceasta timpurie din viața mea, fratele meu, cel căruia i-am destăinuit speranțele și temerile mele, cel care a simțit cel mai mult împreună cu mine în experiența mea creștină, îmi vine în minte alături de un potop de amintiri duioase. El a fost unul dintre aceia față de care păcatul prezenta doar puține tentații. Înclinat în mod natural spre viața devoțională, el nu căuta niciodată societatea celor tineri și zgomotoși, ci alegea mai degrabă compania creștinilor, ale căror conversații îl conduceau pe calea vieții. Pentru vârsta lui era deosebit de serios; era blând și pașnic, iar mintea lui era continuu ocupată de gânduri religioase. Viața lui avea ca scop să fie un model pentru tineri, un exemplu viu în ce privește harul și frumusețea creștinismului adevărat pentru aceia care îl cunoșteau.