Familia tatălui meu încă frecventa din când în când Biserica metodistă și totodată participa la adunările ținute în diferite case. Într-o seară, eu și fratele meu Robert ne-am dus la o astfel de adunare. Fratele care coordona programul era prezent. Când a venit rândul fratelui meu, el a vorbit cu multă umilință, și totuși cu claritate, despre necesitatea de a fi pe deplin corespunzători pentru a ne întâlni cu Mântuitorul, când va veni pe norii cerului cu putere și slavă. Pe când vorbea fratele meu, o lumină cerească a strălucit asupra înfățișării sale, care de obicei era palidă. Părea că ar fi fost transportat, în spirit, mai presus de împrejurările în care se afla și vorbea ca și când se afla în prezența lui Isus. Când mi s-a cerut să vorbesc și eu, m-am ridicat, simțindu-mă liberă în spirit și cu inima plină de iubire și pace. Am relatat experiența suferinței mari pe care o îndurasem sub povara convingerii păcătoșeniei mele și cum, după mult timp, am primit binecuvântarea atât de mult căutată: puterea de a mă conforma pe deplin față de voia lui Dumnezeu. Mi-am exprimat totodată bucuria față de vestea cea bună a revenirii în curând a Mântuitorului care Își va lua copiii acasă.
În sinceritatea și simplitatea mea, mă așteptam ca frații și surorile metodiști să-mi înțeleagă sentimentele și să se bucure împreună cu mine. Însă am fost dezamăgită; câteva surori murmurau și își mișcau gălăgios scaunele, întorcându-și spatele către mine. Nu înțelegeam ce i-a putut ofensa. Am vorbit foarte scurt, simțind influența rece a dezaprobării lor. Când am terminat de vorbit, fratele B. m-a întrebat dacă nu m-aș simți mai bine să trăiesc o viață lungă, cu folos, făcând bine altora, decât să doresc ca Isus să vină curând și să-i distrugă pe bieții păcătoși. Am răspuns că tânjesc după revenirea lui Isus. Atunci păcatul se va sfârși și ne vom bucura de sfințire pentru totdeauna, iar diavolul nu va mai exista pentru a ne ispiti și a ne abate de la calea cea bună.
Apoi m-a întrebat dacă nu aș vrea mai bine să mor în pace în patul meu decât să trec prin durerea de a fi transformată, în viață fiind, de la starea de muritor la nemuritor. Răspunsul meu a fost că doresc venirea lui Isus pentru a-i lua la Sine pe copiii Săi; că doresc să trăiesc sau să mor după cum va vrea Dumnezeu și că voi îndura ușor toată durerea pe care ar putea-o genera acel moment -- cât o clipeală de ochi; că doresc ca roțile timpului să se învârtească repede și să aducă ziua aceea mult dorită, când aceste trupuri întinate vor fi schimbate și modelate pentru a fi asemenea trupului lui Hristos. Am afirmat de asemenea că, atunci când trăiam cel mai aproape de Domnul, atunci doream cu cea mai mare ardoare revenirea Sa. La acest punct, cei prezenți s-au arătat foarte nemulțumiți.
Când s-a adresat celor adunați, fratele care conducea a spus că este o mare bucurie să aștepți mileniul anunțat în Biblie, atunci când pământul va fi plin de cunoștința de Domnul precum mările de ape. El dorea mult ca acest timp să înceapă degrabă. Când adunarea s-a încheiat, am fost conștientă că am fost tratată cu vădită răceală de aceia care înainte fuseseră buni și prietenoși cu mine. Fratele meu și cu mine ne-am întors acasă triști că fuseserăm înțeleși greșit de către frații noștri și că subiectul venirii în curând a lui Isus a stârnit așa o cruntă opoziție în inimile lor. Totuși, eram mulțumiți că puteam discerne lumina prețioasă și să ne bucurăm în așteptarea venirii Domnului.
Nu mult timp după aceea, ne-am dus din nou la adunare. Noi căutam o ocazie de a vorbi despre iubirea prețioasă a lui Dumnezeu, care ne mișcase sufletele. Eu în mod deosebit vroiam să vorbesc despre bunătatea și îndurarea Domnului față de mine. Atât de mare fusese schimbarea care avusese loc în mine, încât mi se părea că este de datoria mea să folosesc orice ocazie pentru a da mărturie despre dragostea Mântuitorului.
Când mi-a venit rândul să vorbesc, am expus dovezile prin care arătam că mă bucuram de dragostea lui Isus și că așteptam cu nerăbdare întâlnirea cu Mântuitorul meu în curând. Credința că venirea Domnului Hristos este aproape îmi mișcase sufletul pentru a căuta cu mai multă seriozitate sfințirea lucrată de Duhul lui Dumnezeu. Aici conducătorul grupei m-a întrerupt, spunându-mi: „Ai primit sfințirea prin metodism, prin metodism, surioară, și nu printr-o teorie eronată.” Am fost silită să mărturisesc adevărul, și anume că nu prin metodism primise inima mea această nouă binecuvântare, ci prin mișcătoarele adevăruri cu privire la venirea personală pe nori a Domnului Isus. Prin aceste adevăruri găsisem eu pace, bucurie și o dragoste desăvârșită. Astfel s-a încheiat mărturia mea, ultima pe care aveam s-o aduc într-o adunare metodistă.
Apoi a vorbit Robert, în felul lui blând, și totuși atât de clar și mișcător, încât unii plângeau și erau adânc mișcați; însă alții tușeau în dezaprobare și erau agitați. După ce am plecat din casa aceea, am vorbit din nou despre credința noastră și eram uimiți că frații și surorile îndurau atât de greu să li se spună vreun cuvânt cu privire la venirea în curând a Mântuitorului. Noi gândeam că, dacă ei L-ar fi iubit pe Domnul Isus așa cum ar fi trebuit, nu ar fi fost o așa mare supărare să audă vorbindu-se despre a doua Sa venire, ci, dimpotrivă, ar fi trebuit să salute vestea cu bucurie.
Noi eram convinși că nu mai trebuie să participăm la acele adunări. Speranța revenirii glorioase a Domnului Hristos ne umplea sufletele, și acest lucru se vedea atunci când ne ridicam să vorbim. Acest lucru părea că aprinde mânia celor prezenți împotriva celor doi copii umili, care îndrăzneau, în fața opoziției, să vorbească despre credința care le umplea inimile cu pace și fericire. Era evident că nu aveam libertate în acea adunare, deoarece mărturia noastră provoca zâmbete disprețuitoare și ironii care ajungeau la urechile noastre la încheierea întâlnirilor, provenind de la frați și surori pe care noi îi respectasem și îi iubisem.
În acest timp, adventiștii țineau adunări în Sala Beethoven. Tatăl meu împreună cu familia luau parte la acestea destul de regulat. Timpul celei de-a doua veniri era socotit a fi în anul 1843. Timpul de salvare a sufletelor părea atât de scurt, încât eu m-am hotărât să fac tot ce-mi stătea în putere pentru a-i conduce pe păcătoși în lumina adevărului. Însă părea imposibil pentru o persoană atât de tânără și cu o sănătate atât de șubredă să facă prea mult în această lucrare.
Acasă aveam două surori, pe Sarah, care era cu câțiva ani mai mare decât mine, și pe Elizabeth, sora mea geamănă. Am discutat împreună cu ele despre acest lucru și ne-am hotărât să câștigăm câți bani vom putea, bani cu care să cumpărăm cărți și broșuri pe care să le distribuim gratuit. Acesta era cel mai bun lucru pe care îl puteam face, și noi îl făceam cu bucurie. Puteam câștiga doar 25 de cenți pe zi; însă îmbrăcămintea mea era simplă, nimic nu era cheltuit pentru podoabe inutile, căci etalarea deșartă mi se părea un păcat; așa că eu aveam întotdeauna o mică sumă de rezervă cu care să cumpăr cărți potrivite. Acestea erau puse în mâinile celor cu experiență, pentru a fi trimise acolo unde era nevoie.
Fiecare foaie tipărită cu privire la acest subiect era prețioasă în ochii mei, căci aceasta reprezenta o solie de lumină către lume, care îi îndemna să se pregătească pentru marele eveniment care era la ușă. Zi după zi, rezemată de perne, îmi aduceam la îndeplinire, cu degetele tremurânde, sarcina care-mi fusese repartizată. Cu câtă grijă puneam deoparte monedele pe care le primeam în schimb și care aveau să fie folosite pentru cumpărarea cărților ce aveau să fie citite de cei care se aflau în întuneric, pentru a fi luminați și a se trezi! Nu eram ispitită să-mi cheltuiesc economiile pentru mulțumire de sine; salvarea sufletelor era o povară pentru mintea mea, iar inima mea suferea pentru aceia care se măguleau că sunt în siguranță, în timp ce solia de avertizare fusese deja dată lumii.
Într-o zi, am ascultat o discuție între mama mea și o soră, despre o cuvântare pe care o auziseră de curând, cu privire la faptul că sufletul nu este în mod natural nemuritor. Au fost repetate câteva texte dintre cele folosite ca argumente de către predicator. Mi-amintesc că, dintre acestea, unul m-a impresionat puternic: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri!” „Cei vii într-adevăr știu că vor muri; dar cei morți nu știu nimic.” „Care se va arăta la vremea Lui, El care este Cel binecuvântat și Atotputernic, Regele regilor și Domnul domnilor; singurul care are nemurirea.” „Acelora care caută cu răbdare să continue să facă fapte bune în vederea dobândirii slavei și cinstei și nemuririi, viața veșnică.” „De ce”, spunea mama mea, după ce a citat aceste pasaje, „ar căuta ei să obțină ceva ce aveau deja?”
Ascultam aceste idei noi cu un interes intens și profund. Când am rămas singură cu mama, am întrebat-o dacă ea credea într-adevăr că sufletul nu este nemuritor. Răspunsul ei a fost că se teme că fusesem greșiți atât în privința acelui subiect, cât și asupra altor câteva.
„Dar mamă”, am spus eu, „tu crezi cu adevărat că sufletul doarme în mormânt până la înviere? Crezi tu că cel credincios, când moare, nu merge în cer, iar păcătosul nu merge în iad?”
Ea mi-a răspuns: „Biblia nu ne dă nici o dovadă că există un iad care arde veșnic. Dacă ar exista un asemenea loc, ar fi menționat în Sfânta Carte.”
„De ce, mamă!” am strigat eu, cu uimire. „Ce ciudat vorbești! Dacă tu crezi această teorie stranie, să nu mai spui nimănui de ea; căci eu mă tem că cei păcătoși ar dobândi siguranță aflând de ea și n-ar mai dori niciodată să-L caute pe Domnul.”
„Dacă acesta este adevărul întemeiat pe Biblie”, a răspuns ea, „el nu îi va împiedica pe păcătoși să ajungă la mântuire, ci va constitui mijlocul de a-i câștiga pentru Hristos. Dacă dragostea lui Dumnezeu nu-i va determina pe cei răzvrătiți să I se supună, teroarea unui foc veșnic nu-i va conduce spre pocăință. În plus, aceasta nu este o cale potrivită de a câștiga suflete pentru Isus, făcând apel la unul din cele mai josnice atribute ale minții, și anume teama meschină. Dragostea lui Isus atrage; ea va supune inima cea mai împietrită.”
Doar la câteva luni după această discuție, am mai auzit ceva cu privire la această doctrină; însă, în acest răstimp, mintea mea cugeta mereu la subiectul acesta. Când l-am auzit predicat, l-am crezut ca fiind adevărul. Din momentul în care mi-a fost dată lumina cu privire la starea celor morți, misterul care învăluise învierea a dispărut, iar evenimentul cel măreț a căpătat o nouă și sublimă importanță. Mintea mea fusese adesea pusă în încurcătură în eforturile de a împăca învățătura cu privire la răsplata imediată sau pedepsirea celor morți cu existența neîndoielnică a unei învieri și judecăți viitoare. Dacă la moarte sufletul trecea fie la bucurie veșnică, fie la nenorocire veșnică, unde era nevoia învierii trupului putrezit?
Însă această nouă și frumoasă credință m-a învățat motivul pentru care scriitorii inspirați zăboviseră atât de mult asupra învierii trupului; pentru că întreaga ființă dormea în mormânt. Puteam înțelege acum cu claritate cât de greșită fusese poziția noastră dinainte, cu privire la această problemă. Confuzia cu privire la inutilitatea judecății finale, după ce sufletele celor rătăciți fuseseră deja judecate o dată și își pecetluiseră soarta, era înlăturată acum. Eu puteam vedea că nădejdea celor ce aveau să fie luați la cer era aceea de a aștepta cu nerăbdare ziua glorioasă când Dătătorul vieții avea să străpungă legăturile mormântului, iar cei neprihăniți morți aveau să învie și să părăsească locul în care fuseseră ținuți prinși, pentru a fi îmbrăcați cu o viață de nemurire plină de slavă.
În familia noastră, toți erau interesați în privința învățăturii referitoare la venirea în curând a Domnului. Tatăl meu fusese mult timp considerat a fi unul din stâlpii bisericii metodiste în care trăise și toți din familie fuseseră membri activi ai acestei biserici; însă noi n-am ținut ascunsă noua noastră credință, deși nu am stăruit asupra ei în ocazii nepotrivite și nici nu am dovedit lipsă de prietenie față de biserica noastră. Cu toate acestea, pastorul metodist ne-a făcut o vizită specială și ne-a adus la cunoștință că metodismul și noua noastră credință nu pot conviețui. Nu ne-a cerut să expunem motivele pentru care credem ceea ce credem și nici nu a făcut nici o referință la Biblie, pentru a ne convinge de greșeala noastră; ci doar a afirmat că am adoptat o nouă și ciudată credință, pe care biserica metodistă nu o putea accepta.
Tatăl meu a răspuns că se înșeală, numind aceasta o nouă și ciudată învățătură, și că Însuși Domnul Hristos, în învățăturile date ucenicilor Săi, predicase și vorbise despre a doua Sa venire. El spusese: „În casa Tatălui Meu sunt multe locașuri; dacă n-ar fi așa v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și după ce mă voi duce să vă pregătesc un loc, mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu să fiți și voi.” Când El fusese luat la cer înaintea ochilor lor și un nor Îl ascunsese de privirile lor, pe când urmașii Săi credincioși stăteau privind îndelung cum Domnul lor dispare, „iată că în fața lor au apărut doi bărbați îmbrăcați în alb; care, de asemenea, le-au spus: Bărbați galileeni, de ce stați cu ochii ațintiți spre cer? Acest Isus, care S-a înălțat în fața voastră la cer, va veni în același fel în care L-ați văzut înălțându-se la cer.”
„Și”, a spus apoi tatăl meu, dezvoltând acest subiect, „apostolul Pavel, inspirat, a scris o scrisoare pentru a-i încuraja pe frații săi din Tesalonic, spunând: «și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei care nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică, de la fața Domnului și de la slava puterii Lui, când va veni în ziua aceea ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire de toți cei ce vor fi crezut. Căci Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer și întâi vor învia cei morți în Hristos; apoi noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte».”
„Aceasta este autoritatea cea înaltă pe care se bazează credința noastră. Domnul Isus și apostolii au zăbovit asupra evenimentului celei de-a doua veniri în glorie și biruință; iar îngerii cei sfinți au declarat că Domnul Hristos, Cel care S-a înălțat la cer, va veni iarăși. Aceasta este vina noastră, ea constând în faptul că noi credem în cuvântul lui Isus și al ucenicilor Săi. Aceasta este o învățătură foarte veche și nu conține nici o umbră de erezie.”
Pastorul nu a încercat să se refere nici măcar la un singur text prin care să ne dovedească că suntem greșiți, ci s-a scuzat, susținând că are nevoie de timp. El ne-a sfătuit să ne retragem fără zgomot din biserică și să evităm o confruntare deschisă. Noi eram conștienți că și alții dintre frații noștri aveau de întâmpinat un tratament asemănător pentru aceeași cauză și nu voiam să se înțeleagă că ne este rușine să ne recunoaștem și să ne mărturisim credința sau că nu suntem în stare să o susținem cu Biblia, așa că părinții mei au insistat că ei trebuie să știe de ce li se cere acest lucru.
Singurul răspuns a fost o declarație superficială că am avut o atitudine contrară regurilor bisericii și că lucrul cel mai bun ar fi să ne retragem de bună voie, ca să evităm o confruntare publică. Noi am răspuns că preferăm să fim tratați așa cum este drept și că vrem să știm care este păcatul pus pe seama noastră, deoarece eram conștienți că nu facem nici un rău prin faptul că așteptăm și iubim venirea Mântuitorului.
Nu la mult timp după aceea, am fost înștiințați să ne prezentăm la o adunare ce avea să se țină în epitropia bisericii. Erau prezenți doar câțiva. Influența tatălui meu și a familiei sale era de așa natură, încât împotrivitorii noștri nu doreau să prezinte cazul nostru în fața unui număr mai mare de membri ai adunării. Singura acuzație adusă de ei a fost aceea că atitudinea noastră a fost contrară regulilor lor. Când am întrebat ce regulă am încălcat, s-a afirmat, după o mică ezitare, că am participat la alte adunări și că am neglijat să participăm regulat în adunarea noastră. Noi am spus că o parte din familie fusese la țară un timp și că nici unul dintre cei rămași în oraș nu lipsise mai mult de câteva săptămâni și că fuseseră obligați, din punct de vedere moral, să rămână deoparte datorită faptului că mărturiile lor întâmpinaseră o asemenea împotrivire. Noi le-am reamintit de asemenea că anumite persoane, care nu mai veniseră la adunare de vreun an de zile, erau încă bine privite.
Am fost întrebați dacă vrem să mărturisim că ne-am îndepărtat de la ale lor și dacă suntem de acord să ne conformăm acestora în viitor. Noi am răspuns că nu îndrăznim să renunțăm la credința noastră sau să tăgăduim adevărurile sfinte ale lui Dumnezeu; că nu putem să renunțăm la speranța venirii în curând a Mântuitorului nostru; și că, după felul în care ei ne acuză de erezie, noi trebuie să continuăm să ne închinăm Domnului. În apărarea sa, tatăl meu a primit binecuvântarea lui Dumnezeu, iar noi toți am părăsit epitropia bisericii simțindu-ne liberi în sfârșit, fericiți că ceea ce facem este bine și că avem aprobarea lui Isus.
În duminica următoare, la începutul întâlnirii, prezbiterul care conducea a citit numele noastre, șapte la număr, ca fiind excluse din biserică. El a afirmat că nu eram excluși datorită unui comportament greșit sau imoral, căci aveam un caracter fără vină și o reputație de invidiat, ci datorită faptului că am încălcat regulile bisericii metodiste. El a spus, de asemenea, că acum s-a deschis o ușă și că toți cei care erau vinovați de o asemenea încălcare a regulilor aveau să fie tratați la fel.
În biserică erau mulți care așteptau venirea Mântuitorului, și această amenințare a fost rostită cu scopul de a-i înspăimânta în privința acelui subiect. În câteva cazuri, această tactică a avut rezultatele dorite, iar favoarea harului lui Dumnezeu a fost vândută pentru un loc în biserică. Mulți au crezut, dar nu îndrăzneau să-și mărturisească credința ca să nu fie dați afară din sinagogă. Însă câțiva au părăsit biserica destul de curând după aceea și s-au alăturat acelora care Îl așteptau pe Mântuitorul.
În acest timp, cuvintele profetului erau extrem de prețioase: „Iată ce zic frații voștri, care vă urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: «Să-Și arate Domnul slava (...)» -- Dar ei vor rămânea de rușine.”