Cu grijă și cutremur ne apropiam de timpul (Anul 1843, conform calendarului iudaic, era socotit a se întinde de la 21 martie 1843 până la 21 martie 1844. Cei care primiseră credința adventă au așteptat venirea Domnului Hristos în această perioadă), când trebuia ca Mântuitorul să vină. Cu seriozitate solemnă noi căutam, ca popor, să ne curățim viețile pentru a putea fi gata să-L întâmpinăm pe Domnul la venirea Sa. Neținând seama de împotrivirea pastorilor și bisericilor, sala Beethoven din orașul Portland era aglomerată seară de seară; în special duminicile se țineau adunări mari în acel loc. Fratele Stockman era un bărbat cu o adâncă evlavie. Sănătatea lui era șubredă; totuși, când stătea în fața oamenilor, părea că e înălțat mai presus de infirmitatea fizică și fața lui era luminată de conștiența că predica adevărul sacru al lui Dumnezeu.
Cuvintele sale aveau o putere solemnă, cercetătoare, atingând multe inimi. De multe ori și-a exprimat dorința arzătoare de a trăi să-L vadă pe Mântuitorul venind pe norii cerului. Sub păstorirea lui, Duhul lui Dumnezeu a convins mulți păcătoși și i-a adus în turma lui Hristos. Se țineau adunări în diferite case din diverse locuri ale orașului, cu cele mai bune rezultate. Credincioșii erau încurajați să lucreze pentru prietenii și rudele lor, iar convertirile se înmulțeau zi după zi.
Oameni din toate categoriile sociale se îndreptau spre sala Beethoven. Bogați și săraci, pastori și laici, erau cu toții, din diferite motive, nerăbdători să audă ei înșiși învățătura despre cea de-a doua venire. Mulți veneau, dar, negăsind loc unde să stea, plecau dezamăgiți. Rânduiala din cadrul acestor întruniri era simplă. Se ținea o cuvântare scurtă, mișcătoare, apoi se acorda libertate pentru îndemnuri generale. De regulă, era o liniște desăvârșită pentru o mulțime atât de mare. Domnul ținea în frâu spiritul de împotrivire, în timp ce servii Lui explicau motivele credinței lor. Uneori unealta omenească era slabă, însă Duhul lui Dumnezeu dădea greutate și putere adevărului Său. Prezența îngerilor sfinți era simțită în adunare și zilnic se adăugau grupului mic de credincioși noi așteptători ai lui Hristos.
Cu o ocazie, pe când predica fratele Stockman, fratele Brown, un pastor creștin baptist, al cărui nume a mai fost menționat înainte, stătea la amvon, ascultând cu deosebit interes. Fiind adânc mișcat, înfățișarea lui deveni deodată palidă ca a unui mort. S-a prăbușit de pe scaun, iar fratele Stockman l-a prins cu brațele lui pe când cădea la pământ și l-a întins pe canapeaua din fața amvonului, unde a zăcut fără putere până s-a încheiat cuvântarea.
Atunci el s-a trezit, fața fiindu-i încă palidă, dar strălucind de lumina ce vine de la Soarele neprihănirii. A depus o mărturie deosebit de impresionantă. Părea că primise ungerea sfântă de sus. De obicei vorbea rar, avea un fel de a fi serios, cu totul liber de orice fel de excitare. Cu această ocazie, cuvintele lui solemne, măsurate, au adus cu ele o nouă putere pe când rostea avertizarea ca păcătoșii și frații lui pastori să lase deoparte necredința, prejudecata și formalismul rece și, ca și cei din Berea, să cerceteze scrierile sfinte, comparând scriptură cu scriptură, pentru a se convinge dacă aceste lucruri erau adevărate. El i-a rugat fierbinte pe pastorii prezenți să nu se simtă jigniți de felul direct și cercetător în care fratele Stockman prezentase acest subiect solemn care îi interesase pe toți.
El a spus: „Noi vrem să ajungem la oameni; vrem ca păcătoșii să fie convinși și să se pocăiască cu adevărat înainte de a fi prea târziu pentru a fi salvați, ca să nu ajungă să se plângă: «Secerișul a trecut, vara s-a sfârșit și noi tot nu suntem mântuiți». Frații pastori spun că săgețile noastre îi lovesc; dar vor ei să se ridice și să se dea deoparte dintre noi și popor și să ne lase să atingem inimile păcătoșilor? Dacă fac din ei înșiși o țintă a țelului nostru, nu au nici un motiv să se plângă de rănile pe care le primesc. Dați-vă deoparte, fraților, și nu veți fi țintiți!”
Și-a relatat apoi propria sa experiență cu atâta simplitate și candoare, încât mulți dintre cei cu prejudecăți au fost mișcați până la lacrimi. Spiritul lui Dumnezeu era simțit în cuvintele sale și văzut în înfățișarea sa. Cu o încântare sfântă, el a declarat cu putere că luase Cuvântul lui Dumnezeu drept sfătuitor și că îndoielile sale au fost spulberate, iar credința lui confirmată. Cu seriozitate i-a invitat pe frații lui pastori, pe membrii bisericii, pe păcătoși și pe necredincioși să cerceteze ei înșiși Biblia și i-a îndemnat să nu lase pe nici un om să-i abată de la ținta de a se convinge cu privire la adevăr.
Fratele Brown nu a accentuat nici atunci și nici după aceea legătura sa cu biserica creștină baptistă, fiind privit cu mult respect de cei din biserica lui. Când a terminat de vorbit, cei care doreau ca poporul lui Dumnezeu să se roage pentru ei erau invitați să se ridice. Sute de oameni au răspuns apelului. Duhul Sfânt era asupra adunării. Cerurile și pământul păreau că se apropie unul de altul. Adunarea a durat până noaptea târziu. Puterea Domnului era simțită de cei tineri, de cei bătrâni și de cei de vârstă medie.
Pe când ne întorceam acasă pe căi diferite, o voce care lăuda pe Domnul ajungea la noi dintr-o anumită direcție și, ca un răspuns, glasuri din alte și alte direcții strigau: „Slavă lui Dumnezeu, Domnul domnește!” Oamenii își căutau casele cu laudele pe buzele lor și sunetul acela de bucurie răsuna prin atmosfera tăcută a nopții. Nici unul din cei care au participat la aceste adunări nu ar putea uita vreodată aceste scene extraordinare.
Aceia care Îl iubesc sincer pe Domnul Isus pot aprecia simțămintele celor care vegheau așteptând cu mult dor venirea Mântuitorului lor. Momentul împlinirii așteptării se apropia. Timpul când noi nădăjduiam că ne vom întâlni cu El era la ușă. Ne apropiam de acest ceas într-o solemnitate calmă. Adevărații credincioși au rămas într-o dulce comuniune cu Dumnezeu -- o pregustare a păcii care avea să fie partea lor în viața plină de strălucire de după aceea. Nici unul din cei care au trăit această speranță și încredere nu ar putea uita vreodată acele prețioase ore ale așteptării.
Treburile vremelnice au fost lăsate la o parte de cei mai mulți timp de câteva săptămâni. Ne examinam cu grijă fiecare gând și simțământ al inimii, ca și când am fi fost pe patul de moarte și în câteva ore aveam să închidem ochii pentru totdeauna din fața scenelor de pe acest pământ. Nu s-au făcut „haine pentru înălțare” în vederea marelui eveniment; noi simțeam nevoia dovezii lăuntrice că eram pregătiți pentru a-L întâlni pe Domnul Hristos, iar hainele noastre albe erau curăția sufletească, un caracter spălat de păcat prin sângele ispășitor al Mântuitorului nostru.
Însă timpul de așteptare a trecut. Aceasta a constituit prima încercare zdrobitoare care a venit asupra acelora care credeau și nădăjduiau că Isus avea să vină pe norii cerului. Dezamăgirea poporului așteptător al lui Dumnezeu a fost mare. Batjocoritorii triumfau și i-au câștigat și pe cei slabi și lași de partea lor. Unii dintre aceia care păruseră că aveau credința cea adevărată arătau acum că fuseseră impulsionați doar de teamă; iar acum curajul le-a revenit o dată cu trecerea timpului, unindu-se cu cei batjocoritori și declarând că ei nu au fost niciodată așa de naivi să creadă cu adevărat învățătura lui Miller, care era un fanatic smintit. Alții, din fire nestatornici și șovăielnici, au părăsit în tăcere cauza. Eu mă gândeam: Dacă Domnul Hristos ar fi venit cu adevărat, ce s-ar fi întâmplat cu cei slabi și șovăielnici? Ei susțineau că-L iubesc și că așteaptă venirea lui Isus; dar atunci când nu a venit, ei s-au simțit ușurați, întorcându-se la starea de nepăsare și nesăbuință față de adevărata religie.
Am fost într-o mare încurcătură, dezamăgiți, dar totuși nu am renunțat la credința noastră. Mulți se agățau încă de speranța că Domnul Isus nu-Și va amâna mult venirea; Cuvântul Domnului era sigur, el nu putea greși. Noi simțeam că ne-am făcut datoria, că am trăit în conformitate cu credința noastră; am fost dezamăgiți, dar nu descurajați. Semnele timpului arătau că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape; noi trebuie să veghem și să fim gata în vederea revenirii Domnului în orice clipă. Noi trebuie să așteptăm cu nădejde și încredere, fără a neglija să ne adunăm laolaltă pentru a ne îndemna, încuraja și mângâia, pentru ca lumina noastră să poată străluci în întunericul lumii.
Stabilirea timpului era atât de simplă și clară, încât chiar copiii puteau înțelege. De la data decretului regelui Persiei, ce se găsește în Ezra 7, care a fost dat în anul 457 î. Hr., cei 2.300 de ani din Daniel 8, 14 trebuia să se sfârșească în 1843. Prin urmare, noi așteptam ca la sfârșitul acestui an să vină Domnul. Am fost mult dezamăgiți când tot anul a trecut, iar Mântuitorul nu a venit.
Nu s-a înțeles de la început faptul că decretul nefiind dat la începutul anului 457 î.Hr., cei 2.300 ani nu aveau să se sfârșească la încheierea anului 1843. Dar s-a descoperit apoi că decretul a fost dat aproape de încheierea anului 457 î. Hr. și de aceea perioada profetică ajunge până în toamna anului 1844. Astfel, viziunea sub aspect cronologic nu întârzia, chiar dacă părea astfel. Noi am învățat să ne bazăm pe ceea ce spunea profetul: „Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de împlinire, nu va minți; dacă zăbovește, așteapt-o, căci va veni și se va împlini negreșit.”
Dumnezeu Și-a încercat poporul atunci când timpul a trecut și nu s-a întâmplat nimic în anul 1843. Greșeala făcută în calcularea perioadelor profetice nu a fost descoperită imediat nici chiar de bărbații învățați care se împotriviseră vederilor acelora care așteptau venirea lui Hristos. Cercetătorii susțineau că Miller are dreptate în privința calculării timpului, deși se aflau în dispută cu el referitor la evenimentul care avea să încununeze această perioadă. Însă atât ei, cât și poporul așteptător al lui Dumnezeu greșeau cu toții în privința timpului.
Noi credeam că Domnul, în înțelepciunea Lui, a rânduit ca poporul Său să treacă printr-o dezamăgire care a fost îngăduită, pentru a scoate la iveală ceea ce se afla în inimi și pentru formarea de caractere neprihănite în aceia care susțineau că așteaptă și se bucură de venirea Domnului. Cei care au îmbrățișat solia primului înger (vezi Apocalipsa 14, 6.7) de teama mâniei judecăților lui Dumnezeu, și nu datorită faptului că iubeau adevărul și doreau să moștenească Împărăția cerurilor, au apărut acum în adevărata lor lumină. Ei se aflau printre primii care îi batjocoreau pe cei dezamăgiți, pe cei care iubeau sincer și doreau revenirea lui Isus.
Cei care au fost dezamăgiți nu au fost lăsați mult timp în întuneric; căci, studiind cu rugăciune serioasă perioadele profetice, greșeala a fost descoperită. În bucuria așteptării Domnului, întârzierea evidentă a viziunii nu fusese luată în calcul și a constituit o surpriză tristă și neașteptată. Cu toate acestea, chiar această încercare a fost necesară pentru dezvoltarea și întărirea credincioșilor sinceri în adevăr.
Speranțele noastre s-au concentrat acum asupra venirii Domnului în 1844. Acesta a fost de asemenea timpul pentru solia celui de-al doilea înger, care, zburând prin mijlocul cerului, striga: „A căzut Babilonul, a căzut cetatea cea mare.” Această solie a fost proclamată pentru prima dată de slujitorii lui Dumnezeu în vara anului 1844. Ca urmare, mulți au ieșit din bisericile decăzute. Legat de această solie, a fost strigătul de la miezul nopții (Vezi Matei 25, 1-13): „Iată Mirele, ieșiți-I în întâmpinare.” Pretutindeni în țară era dusă lumina cu privire la această solie și chemarea a trezit mii de oameni. A mers din oraș în oraș, din sat în sat și până în cele mai îndepărtate regiuni din țară. A ajuns până la cei învățați și talentați, dar și la cei neștiutori și umili.
Acesta a fost cel mai fericit an din viața mea. Inima mea era atât de plină de bucuria așteptării, însă îmi era milă și eram neliniștită pentru aceia care erau descurajați și nu aveau speranță în Isus. Ne-am unit, ca popor, în rugăciune serioasă, în vederea unei experiențe autentice și pentru o dovadă de netăgăduit a acceptării noastre de către Dumnezeu.
Aveam nevoie de multă răbdare, căci batjocoritorii erau mulți. Eram adesea întâmpinați cu referiri ironice la dezamăgirea noastră dinainte. „Încă nu v-ați suit; când așteptați să vă înălțați?” Și alte asemenea ocări ne erau adresate de cei necredincioși și chiar de către unii creștini care acceptau Biblia și totuși dădeau greș în a învăța marile și importantele ei adevăruri. Ochii lor orbiți păreau că văd doar o vagă și îndepărtată însemnătate în avertizarea solemnă că „Dumnezeu a rânduit o zi în care va judeca lumea” și în asigurarea că sfinții vor fi răpiți în văzduh pentru a-L întâmpina acolo pe Domnul.
Bisericile convenționale foloseau orice mijloace pentru a împiedica răspândirea credinței în revenirea în curând a lui Hristos. Nu se acorda libertate în cadrul întrunirilor celor care îndrăzneau să menționeze speranța revenirii în curând a Domnului Hristos. Cei care pretindeau că-L iubesc pe Isus respingeau cu ironie vestea că El, pe care Îl numeau cel mai bun prieten al lor, avea să-i viziteze în curând. Erau porniți și mânioși împotriva acelora care proclamaseră vestea revenirii Sale și care se bucuraseră că Îl vor vedea în curând în slava Lui.
Fiecare clipă mi se părea de cea mai mare importanță. Simțeam că facem o lucrare pentru veșnicie și că cei nepăsători și cei neinteresați se aflau în cel mai mare pericol. Credința mea era neumbrită și eu aplicam pentru mine însămi prețioasele făgăduințe ale lui Isus. El le spusese ucenicilor Săi: „Cereți și veți primi.” Eu credeam cu tărie că tot ceea ce ceream în conformitate cu voia lui Dumnezeu avea să-mi fie dat. M-am plecat în umilință la picioarele lui Isus, cu inima în armonie cu voința Sa.
Adesea vizitam familii și mă rugam serios pentru cei care erau copleșiți de temeri și deznădejde. Credința mea era atât de puternică, încât nu mă îndoiam nici o clipă că Dumnezeu avea să-mi răspundă la rugăciuni și, fără nici o excepție, binecuvântarea, și pacea lui Isus au rămas asupră-ne ca răspuns la cererile noastre umile, iar inimile celor deznădăjduiți erau înseninate de lumină și speranță.
Cu stăruitoare cercetare a inimii și cu mărturisiri în umilință ne apropiam de timpul așteptării noastre. În fiecare dimineață simțeam că prima noastră lucrare era aceea de a ne asigura că viețile noastre erau neprihănite înaintea lui Dumnezeu. Interesul nostru unul pentru altul a crescut, ne rugam mult împreună cu și unii pentru alții. Ne adunam în livezi și crânguri pentru a fi în legătură cu Dumnezeu și a ne înălța cererile către El. Ne simțeam mai mult în prezența Sa atunci când eram înconjurați de lucrările Sale din natură. Bucuria mântuirii era mai necesară pentru noi decât hrana și apa. Dacă norii ne împresurau mintea, nu îndrăzneam să ne odihnim sau să mergem la culcare până ce aceștia nu erau îndepărtați și aveam asigurarea că suntem acceptați de Dumnezeu.
Sănătatea mea era șubredă, plămânii îmi erau grav afectați și vocea mea era slabă. Duhul lui Dumnezeu Se odihnea adesea asupra mea cu o mare putere și trupul meu firav de-abia putea suporta slava care îmi inunda sufletul. Se părea că respir chiar atmosfera cerului și mă bucuram în așteptarea revenirii în curând a Mântuitorului meu, pentru a trăi întotdeauna în lumina feței Sale.
Poporul așteptător al lui Dumnezeu se apropia de ceasul când nădăjduiau din inimă că bucuria lor avea să fie împlinită prin venirea Mântuitorului. Însă din nou timpul a trecut fără ca Isus să fi venit. A fost greu să reluăm grijile vieții despre care gândisem că le-am lăsat pentru totdeauna. Aceasta a fost o cruntă dezamăgire pentru turma cea mică a cărei credință fusese atât de puternică și a căror nădejde fusese atât de mare. Însă am fost surprinși că ne simțeam atât de liberi în Domnul și că eram atât de puternic susținuți de puterea și harul Său.
Experiența anului precedent s-a repetat totuși într-o măsură mai mare. Mulți au renunțat la credința lor. Unii, care fuseseră foarte încrezători, au fost atât de adânc răniți în mândria lor, încât se părea că fug de lume. Ca și Iona, ei se plângeau de Dumnezeu și preferau mai degrabă moartea decât viața. Cei care își clădiseră credința pe dovezile altora, și nu pe Cuvântul lui Dumnezeu, erau acum tot atât de dispuși să-și schimbe vederile. Fățarnicii, care sperau să-L înșele pe Domnul așa cum se înșelau pe ei înșiși cu falsa lor pocăință și evlavie, se simțeau acum ușurați de primejdia ce-i amenința și s-au împotrivit în mod deschis cauzei pe care înainte susținuseră că o iubesc.
Cei slabi și cei nelegiuiți s-au unit în a declara că acum nu mai poate fi vorba de temeri sau așteptări. Timpul a trecut, Domnul nu a venit, iar lumea a rămas aceeași de mii de ani. Această a doua încercare a scos la iveală o masă de oameni de nimic, care fuseseră atrași în curentul puternic al credinței advente și care se formase în timp, o dată cu adevărații credincioși și cu lucrătorii serioși.
Am fost dezamăgiți, dar nu ne-am pierdut elanul. Ne-am hotărât să ne supunem cu răbdare procesului de curățire pe care Dumnezeu îl socotea necesar pentru noi și să așteptăm răbdători împlinirea speranței ca Mântuitorul să-i răscumpere pe ai Săi, încercați și credincioși.
Eram neclintiți în încredințarea că predicarea unui anumit timp aparținea lui Dumnezeu. Acest lucru i-a condus pe oameni să cerceteze Biblia cu stăruință, pentru a descoperi adevărurile pe care nu le înțeleseseră mai înainte. Iona fusese trimis de Dumnezeu spre a proclama pe străzile cetății Ninive că, în decurs de patruzeci de zile, orașul avea să fie nimicit; însă Dumnezeu a primit umilința celor din Ninive și a prelungit timpul lor de har. Totuși, solia pe care o dusese Iona fusese trimisă de Dumnezeu, iar Ninive a fost pus la probă potrivit cu voința Sa. Lumea privea nădejdea noastră ca o amăgire, iar dezamăgirea noastră ca un eșec ce era firesc să urmeze.
Cuvintele Mântuitorului din pilda robului necredincios se aplică riguros acelora care batjocoresc apropiata venire a Fiului omului: „Dar dacă este un rob rău, care zice în inima lui: «Stăpânul meu zăbovește să vină!» Dacă va începe să bată pe tovarășii lui de slujbă și să mănânce și să bea cu bețivii, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se așteaptă și în ceasul în care nu-l știe, îl va tăia în două și soarta lui va fi soarta fățarnicilor; acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.”
Vedeam pretutindeni batjocoritorii de care spunea Petru că vor apărea în timpul din urmă, umblând după propriile lor patimi și spunând: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de când au adormit părinții noștri, toate lucrurile continuă să fie așa cum au fost de la creațiune!” Însă cei care Îl așteptaseră pe Domnul nu au rămas fără mângâiere. Cercetând Cuvântul, ei au obținut cunoștințe valoroase. Planul de mântuire era acum mai clar pentru înțelegerea lor. În fiecare zi ei descopereau noi frumuseți ale paginilor sfinte și o armonie minunată trecând prin toate, o scriptură explicând pe alta și nici un cuvânt folosit în zadar.
Dezamăgirea noastră nu a fost atât de mare ca cea a ucenicilor. Când Fiul omului a intrat triumfal în Ierusalim, ei se așteptaseră ca El să fie încoronat ca rege. Oamenii veneau din toate colțurile și strigau: „Osana, Fiul lui David!” Și când preoții și bătrânii I-au cerut lui Isus să spună mulțimii să tacă, El a declarat că, dacă ei vor tăcea, pietrele vor striga, fiindcă profeția trebuie să se împlinească. În doar câteva zile, tot acești ucenici L-au văzut pe iubitul lor Domn, despre care crezuseră că avea să stăpânească pe tronul lui David, întins pe cruce în fața fariseilor batjocoritori și ironici. Speranțele lor cele mari fuseseră dezamăgite, iar întunericul morții îi împresurase.
Cu toate acestea, Domnul Hristos a fost credincios făgăduințelor făcute. Cât de dulce era consolarea pe care o dăduse poporului Său și cât de bogată răsplata pentru cel credincios!
W. Miller și cei care erau alături de el au presupus că evenimentul curățirii Sanctuarului de care se vorbea în Daniel 8, 14 însemna curățirea pământului prin foc, înainte ca acesta să devină locuința sfinților. Acest lucru avea să aibă loc la venirea lui Hristos; de aceea noi am așteptat ca acest eveniment să aibă loc la sfârșitul celor 2.300 zile-ani. Însă, după dezamăgirea noastră, Scripturile au fost cercetate cu rugăciune și cu multă atenție, iar după o perioadă de nesiguranță, lumina a fost revărsată peste întunericul în care ne aflam; îndoiala și nesiguranța au dispărut.
Profeția din Daniel 8, 14 nu se referea la curățirea pământului, iar acum era clar că aceasta arăta către încheierea lucrării Marelui nostru Preot din ceruri, încheierea ispășirii și pregătirea poporului pentru a sta în picioare în ziua venirii Sale.