În 30 august 1846 m-am unit prin căsătorie cu fratele James White. Fratele White trecuse printr-o experiență profundă în cadrul mișcării advente, iar eforturile sale de proclamare a adevărului au fost binecuvântate de Dumnezeu. Inimile noastre s-au unit în marea lucrare și împreună am călătorit și am lucrat pentru salvarea sufletelor.
Am început această lucrare fără bani, doar cu câțiva prieteni și cu sănătatea șubredă. Soțul meu moștenise o constituție puternică, însă sănătatea îi fusese serios afectată de prea multa solicitare la studiu și citit. Eu suferisem în privința sănătății încă de mic copil, așa cum am relatat deja. În această stare, fără mijloace potrivite, cu foarte puțini prieteni care ne împărtășeau vederile, fără o publicație și fără cărți, ne-am avântat în lucrare. În acea perioadă nu aveam case de închinare. Ideea de a folosi corturi nu ne-a trecut prin cap. Adunarea noastră era mică. Doar rareori se întâmpla să mai vină și altcineva la adunările noastre, în afară de adventiști, și aceasta când erau atrași, din curiozitate, să vină să asculte o femeie.
La început, eram timidă când trebuia să vorbesc în public. Dacă aveam încredere, aceasta îmi era dată de Duhul Sfânt. Dacă vorbeam liber și cu putere, era pentru că Dumnezeu mă ajuta. Adunările noastre se desfășurau în așa fel, încât amândoi luam parte. Soțul meu ținea o cuvântare doctrinară, apoi urmam eu cu o predică de lungime considerabilă, prin care ajungeam la inimile ascultătorilor. În acest fel soțul meu semăna, iar eu udam sămânța adevărului, iar Dumnezeu o făcea să crească.
În toamna anului 1846 am început să ținem Sabatul biblic, să-l propovăduim și să-l apărăm. Atenția mi-a fost atrasă în privința Sabatului pe când mă aflam în vizită la New Bedford, Massachusetts, devreme, în același an. Acolo l-am cunoscut pe fratele Joseph Bates, care îmbrățișase de timpuriu credința adventă și era un lucrător activ în susținerea cauzei noastre. Fratele B. ținea Sabatul și insista asupra importanței acestuia. Eu nu-i simțeam importanța și gândeam că fratele B. greșește zăbovind mai mult asupra poruncii a patra decât a celorlalte nouă. Însă Dumnezeu mi-a dat o viziune cu privire la sanctuarul din ceruri. Templul lui Dumnezeu s-a deschis în cer și mi s-a arătat chivotul lui Dumnezeu acoperit de tronul harului. Doi îngeri stăteau la cele două capete ale chivotului, cu aripile întinse peste tronul harului, cu fețele îndreptate spre acesta. Îngerul meu însoțitor mi-a explicat că acestea reprezentau faptul că întreaga oștire cerească privea cu teamă plină de respect legea cea sfântă care fusese scrisă de însuși degetul lui Dumnezeu. Domnul Isus a ridicat capacul chivotului și am privit tablele de piatră pe care erau scrise Cele Zece Porunci. Am fost uimită când am văzut porunca a patra exact în mijlocul celor zece, înconjurată de o aureolă blândă de lumină. Îngerul a spus: „Este singura din cele zece care Îl proclamă pe Dumnezeu ca fiind creatorul cerurilor și al pământului și al tuturor lucrurilor din ele. Când au fost puse temeliile pământului, atunci a fost întemeiat și Sabatul.”
Mi-a fost arătat că, dacă adevăratul Sabat ar fi fost ținut întotdeauna, n-ar fi existat niciodată necredincioși sau atei. Păzirea Sabatului ar fi ferit lumea de idolatrie. Porunca a patra a fost călcată în picioare; de aceea, noi suntem chemați să dregem spărtura făcută în Lege și să pledăm în favoarea ținerii Sabatului care a fost dat la o parte. Omul păcatului, care s-a înălțat pe sine însuși mai presus de Dumnezeu și a intenționat să schimbe vremurile și Legea, a fost cel care a schimbat Sabatul din ziua a șaptea în ziua întâi a săptămânii. Făcând acest lucru, el a făcut o spărtură în Legea lui Dumnezeu. Chiar înainte de marea zi a lui Dumnezeu, va fi dată o solie de avertizare a poporului pentru ca oamenii să se întoarcă la ascultarea de Legea lui Dumnezeu pe care Satana a dat-o la o parte. Prin cuvânt și faptă, atenția oamenilor trebuie atrasă asupra faptului că Legea este călcată. Mi-a fost arătat că al treilea înger, care proclamă ținerea poruncilor lui Dumnezeu și credința lui Isus, reprezintă poporul care primește solia Sa și își ridică glasul să avertizeze lumea pentru a ține poruncile lui Dumnezeu din adâncul ființei lor și că, răspunzând acestei avertizări, mulți vor îmbrățișa ținerea Sabatului Domnului.
Când am primit lumina cu privire la porunca a patra, în Maine erau aproximativ douăzeci și cinci de adventiști care țineau Sabatul; însă aceștia aveau păreri atât de diferite cu privire la alte puncte de doctrină și erau atât de răspândiți ca localizare, încât influența lor era foarte mică. Mai erau cam tot atâția, în condiții asemănătoare, în alte părți ale Noii Anglii. Ni se părea că este de datoria noastră să-i vizităm pe aceștia în mod frecvent în casele lor și să-i întărim în Domnul și în adevărul Său; și pentru că aceștia erau atât de răspândiți, a fost necesar să călătorim foarte mult timp. Din lipsă de fonduri, foloseam mijloacele de transport cele mai ieftine, vagoane de clasa a II-a, iar în vapoare călătoream pe punte. În starea slăbită în care mă aflam eu, cele mai confortabile pentru călătorit mi se păreau trăsurile. Când trebuia să mergem în vagoane de clasa a II-a, de obicei eram învăluiți în fum de cei din jurul nostru, motiv pentru care eu leșinam adesea. Iar când mergeam cu vaporul, pe punte, sufeream tot din cauza fumului, iar pe lângă aceasta, și din cauza înjurăturilor și conversațiilor vulgare ale personalului vaporului și ale călătorilor mai josnici. Noaptea ne întindeam să dormim pe podeaua tare, pe cutiile de mărfuri uscate sau pe saci cu cereale, folosind ca perne bagajele noastre, iar ca pături, hainele și șalurile pe care le aveam cu noi. Dacă ne era frig iarna, ne plimbam pe punte ca să ne încălzim. Dacă eram apăsați de căldura verii, ne duceam în partea de sus a punții, pentru a respira aerul răcoros al nopții. Acest lucru era obositor pentru mine, mai ales atunci când călătoream cu un copil în brațe. Acest mod de a trăi a constituit fără îndoială alegerea noastră. Dumnezeu ne-a chemat, așa săraci cum eram, și ne-a călăuzit prin cuptorul de foc ca să ne dea o experiență de mare valoare pentru noi și un exemplu pentru alții, care după aceea urmau să ni se alăture în această lucrare.
Mântuitorul nostru a fost un om al durerilor; El era obișnuit cu suferința, și aceia care vor suferi împreună cu El vor și domni împreună cu El. Când i S-a descoperit lui Saul, la convertirea sa, Domnul nu i-a spus de cât de mult bine se va bucura, ci cât de mult avea să sufere pentru Numele Lui. Suferința a fost partea poporului lui Dumnezeu încă din zilele martirului Abel. Patriarhii au suferit pentru că au fost credincioși lui Dumnezeu și ascultători de poruncile Sale. Căpetenia bisericii a suferit de dragul nostru; primii Săi apostoli și biserica primară a suferit; milioanele de martiri au suferit și reformatorii de asemenea au suferit. Și de ce ne-am da înapoi noi, cei care avem speranța binecuvântată a nemuririi, de la o viață de suferință, iar la arătarea în curând a Domnului Hristos să fim nimiciți? Dacă ar fi posibil să ajungem la pomul vieții din mijlocul Paradisului fără suferință, noi nu ne-am bucura de o asemenea răsplată bogată pentru care să nu fi suferit. Ne-am da înapoi de la primirea slavei; rușinea ar pune stăpânire pe noi în prezența acelora care au luptat lupta cea bună, au alergat în cursă cu răbdare și au apucat viața veșnică. Însă nu va fi nimeni acolo care să nu fi ales, ca și Moise, să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu. Profetul Ioan a văzut mulțimea celor mântuiți și a întrebat cine sunt ei. Răspunsul a venit prompt: „Aceștia sunt cei care au venit din necazul cel mare, care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.”
Când am început să prezentăm lumina în privința Sabatului, noi nu aveam clar definită în minte ideea soliei îngerului al treilea din Apocalipsa 14, 9-12. Când ne înfățișam înaintea poporului, punctul central al mărturiei noastre era faptul că marea mișcare adventă legată de a doua venire a lui Isus aparținea lui Dumnezeu, că prima și a doua solie trecuseră și că a treia urma să fie dată. Noi am văzut că cea de-a treia solie se încheia cu cuvintele: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus.” Noi vedeam la fel de clar ca și acum că aceste cuvinte profetice sugerau o reformă a Sabatului; însă nu aveam o poziție definită a ceea ce poate fi închinarea la fiară și ce reprezintă chipul și semnul fiarei, menționate în această solie.
Dumnezeu a făcut ca, prin Duhul Său cel Sfânt, să strălucească lumina asupra slujitorilor Săi și, treptat, subiectul s-a clarificat în mintea lor. A fost nevoie de mult studiu și multă cercetare atentă pentru înțelegerea acestuia, treaptă cu treaptă. Cu atenție, sârguință și muncă neîntreruptă lucrarea a mers înainte, până când marile adevăruri ale soliei noastre, ca un întreg clar, desăvârșit și în legătură unul cu celălalt, au fost date lumii.
Am menționat deja faptul că l-am cunoscut pe fratele Bates. L-am socotit ca un adevărat gentleman creștin, bun și amabil. El se purta cu mine cu atâta duioșie, de parcă aș fi fost copilul lui. Prima dată când m-a auzit vorbind, a fost profund interesat. Când am încheiat, el s-a ridicat și a spus: „Eu sunt un Toma necredinciosul. Eu nu cred în viziuni. Însă, dacă aș putea crede că mărturia pe care ne-a relatat-o sora în această seară a fost într-adevăr vocea lui Dumnezeu către noi, aș fi cel mai fericit om în viață. Inima mea este profund mișcată. Cred că vorbitorul este sincer, dar nu pot să-mi explic cum i-au fost arătate minunatele lucruri pe care dânsa ni le-a relatat.”
La câteva luni după ce ne-am căsătorit, am participat împreună cu soțul meu la o Conferință la Topsham, Maine, unde era prezent și fratele Bates. Pe atunci, el nu credea pe deplin că viziunile mele erau de la Dumnezeu. Acea ocazie era o întâlnire ce prezenta un interes deosebit. Spiritul lui Dumnezeu era asupra mea; am fost luată într-o viziune care-mi descoperea slava lui Dumnezeu și pentru prima dată am văzut alte planete. După ce am ieșit din viziune, am relatat ce am văzut. Fratele Bates m-a întrebat atunci dacă studiasem astronomia. I-am spus că nu-mi amintesc să fi privit vreodată în vreo carte de astronomie.
El a spus: „Aceasta este a Domnului.” Nu-l mai văzusem niciodată atât de degajat și fericit. Chipul său strălucea de lumina cerului și el dădea sfaturi bisericii cu multă putere.
De la conferință m-am întors împreună cu soțul meu la Gorham, unde locuiau părinții mei. Acolo am fost foarte bolnavă și am suferit nespus de mult. Părinții, soțul și surorile mele s-au unit în rugăciune pentru mine, însă am suferit încă timp de trei săptămâni. Uneori cădeam în leșin ca un om mort, însă, ca răspuns la rugăciune, reînviam. Agonia îmi era atât de mare, încât i-am implorat pe cei din jurul meu să nu se mai roage pentru mine; fiindcă mă gândeam că rugăciunile lor îmi prelungeau suferințele. Vecinii noștri spuneau că voi muri. Domnul a vrut ca, un timp, să ne încerce credința. În cele din urmă, pe când prietenii mei s-au unit din nou în rugăciune pentru mine, un frate care era prezent și părea mult împovărat, și cu puterea lui Dumnezeu asupra lui, s-a ridicat de pe genunchi, a traversat camera și și-a întins mâinile asupra capului meu, spunând: „Sora Ellen, Domnul Isus Hristos te face sănătoasă”, și a căzut, trântit la pământ de puterea lui Dumnezeu. Eu am crezut că intervenția a fost a lui Dumnezeu și durerea m-a părăsit. Sufletul meu a fost umplut de mulțumire și pace. Glasul inimii mele a fost: „Nu avem altă nădejde de ajutor decât în Dumnezeu. Putem avea pace doar odihnindu-ne în El și așteptând mântuirea Lui.” În ziua următoare a fost o furtună puternică și nici unul dintre vecinii noștri nu a putut veni la noi. Am putut să stau și eu în camera de zi; când au văzut că ferestrele de la camera mea erau deschise, au presupus că am murit. Ei nu au știut că Marele Medic intrase cu mila Sa în locuința noastră, certase boala și mă eliberase.
În ziua următoare, am călătorit treizeci și opt de mile până la Topsham. Tatăl meu a fost întrebat la ce oră va fi înmormântarea. Tata a întrebat: „Care înmormântare?”„Înmormântarea fiicei tale”, a fost răspunsul. Tata a spus: „Ea a fost vindecată prin rugăciunea credinței, iar acum se află în drum către Topsham.”
La câteva săptămâni după aceea, în drumul nostru către Boston, am luat vaporul la Portland. S-a stârnit o puternică furtună și ne aflam în primejdie mare. Vaporul se legăna înfricoșător, iar valurile intrau prin ferestrele cabinelor. În cabina femeilor era mare teamă. Multe își mărturiseau păcatele și strigau către Dumnezeu pentru îndurare. Unele o chemau pe Fecioara Maria să le vină în ajutor, în timp ce altele făceau jurăminte solemne lui Dumnezeu că, dacă vor putea ajunge cu bine pe pământ, își vor consacra viețile în slujba Lui. A fost o scenă de teroare și confuzie. Pe când vaporul se legăna, o doamnă s-a întors către mine și mi-a spus: „Nu ești îngrozită? Cred că nu vom mai vedea niciodată pământul.” I-am spus că L-am făcut pe Domnul Hristos ajutorul meu și că, dacă mi-am făcut lucrarea, pot să zac la fel de bine în fundul oceanului ca în orice alt loc; însă, dacă lucrarea mea nu este încheiată, toate apele oceanului nu mă vor putea îneca. Încrederea mea era în Dumnezeu, El avea să ne aducă în siguranță la uscat, dacă acest lucru era spre slava Sa.
În acele momente am prețuit nădejdea creștină. Scena din fața mea mi-a adus viu în minte ziua mâniei aprinse a Domnului, când furtuna mâniei Sale se va năpusti asupra bietului păcătos. Atunci vor fi lacrimi și strigăte amarnice, mărturisiri de păcate și implorări pentru milă, dar va fi prea târziu. „Fiindcă Eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele și nu vă plac mustrările Mele, de aceea și Eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza.” (Proverbe 1, 24-26.)
Prin îndurarea lui Dumnezeu, toți am ajuns teferi la uscat. Însă unii din călătorii cărora le fusese așa de mult teamă în timpul furtunii n-au mai spus nimic legat de aceasta; sau, dacă au spus, au făcut-o doar ca să-și justifice teama. O femeie care promisese în mod solemn că, dacă va scăpa și va vedea pământul, va deveni creștină, a strigat în batjocură când a coborât din vapor: „Slavă lui Dumnezeu, sunt bucuroasă să pășesc pe pământ din nou!” I-am spus să-și amintească ce fusese cu câteva ore în urmă și i-am amintit de jurămintele pe care le făcuse față de Dumnezeu. S-a întors către mine zâmbind cu dispreț.
Mi-am adus aminte cu putere de pocăința de pe patul morții. Unii își slujesc lor înșiși și lui Satana toată viața lor, iar când îi doboară boala și o incertitudine înfricoșătoare este în fața lor, ei dau pe față într-o oarecare măsură întristare pentru păcat și poate spun că ar dori să moară, iar prietenii lor îi fac să creadă că ei sunt cu adevărat convertiți și pregătiți pentru ceruri. Însă, dacă aceștia se însănătoșesc, vor fi la fel de răzvrătiți ca întotdeauna. Mi-aduc aminte de Proverbe 1, 27-28: „Când vă va apuca groaza ca o furtună și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când va da peste voi necazul și strâmtorarea, atunci mă vor chema și nu voi răspunde, mă vor căuta și nu mă vor găsi.”
La 26 august 1847 s-a născut la Gorham, Maine, fiul nostru cel mare Henry Nichols White. În octombrie, fratele și sora Howland din Topsham ne-au oferit cu generozitate o parte din locuința lor, lucru pe care noi l-am acceptat cu bucurie și am început să ne gospodărim, având mobilă împrumutată. Eram săraci și am trăit în vremuri de strâmtorare. Ne-am hotărât să nu fim dependenți de nimeni, ci să ne întreținem și să avem și ceva cu care să-i ajutăm pe alții. Însă nu am putut prospera.
Soțul meu lucra din greu, cărând piatră pentru calea ferată, însă nu obținea ceea ce i se cuvenea pentru munca făcută. Fratele și sora H. împărțeau cu noi bucuros ori de câte ori puteau, însă și ei se aflau în împrejurări asemănătoare. Ei credeau din toată inima în prima și a doua solie îngerească și au dat cu generozitate din ceea ce aveau pentru înaintarea lucrării, până când au ajuns să fie dependenți de lucrul zilnic. Soțul meu a plecat de la calea ferată și a început să lucreze la tăiatul crengilor în pădure, cu toporul. Cu o durere continuă de șale, el muncea de dimineața din zori până când se întuneca pentru a câștiga aproximativ 50 cenți pe zi. Nopți întregi nu putea să doarmă din cauza durerilor. Ne străduiam să ne menținem curajul și să ne încredem în Domnul. Eu nu am murmurat. Dimineața îmi arătam mulțumirea față de Dumnezeu pentru că ne-a mai păstrat viața încă o noapte, iar seara eram recunoscătoare că ne-a mai ținut încă o zi. Într-o zi, când proviziile noastre se terminaseră, soțul meu s-a dus la patronul lui să ia bani sau alimente. Era o zi cu furtună și a trebuit să meargă trei mile dus și întors prin ploaie. A adus acasă, în spinare, un sac cu alimente, legate pe diferite compartimente, trebuind să treacă în acest fel prin satul Brunswick, unde adesea ținuse predici. Când a intrat în casă, complet istovit, am simțit că mă prăbușesc. Primele mele simțăminte au fost că Dumnezeu ne-a părăsit. I-am spus soțului meu: „Așa am ajuns? Oare ne-a părăsit Domnul?” Nu am putut să-mi rețin lacrimile și am plâns tare timp de mai multe ore, până ce am leșinat. Au fost înălțate rugăciuni pentru mine. Când mi-am revenit, am simțit influența înviorătoare a Duhului lui Dumnezeu și mi-a părut rău că m-am lăsat doborâtă de descurajare. Noi doream să-L urmăm pe Domnul Hristos și să fim ca El, însă adesea eram doborâți de încercări și eram departe de El. Necazurile și suferințele ne aduc aproape de Isus. Focul arde zgura și dă strălucire aurului.
În această perioadă, mi-a fost arătat că Domnul ne punea la încercare spre binele nostru, pregătindu-ne să lucrăm pentru alții, că El ne-a stârnit din cuibul nostru ca să nu ne așezăm în tihnă. Lucrarea noastră era aceea de a lucra pentru suflete; dacă am fi prosperat în cele vremelnice, casa ar fi devenit un loc atât de plăcut, încât am fi ajuns să nu o părăsim prea ușor; încercările au fost îngăduite asupra noastră pentru a ne pregăti pentru luptele și mai mari pe care aveam să le întâmpinăm în călătoriile noastre. Curând, am primit scrisori de la frați din diferite state, care ne invitau să îi vizităm; însă nu aveam mijloace ca să putem pleca. Răspunsul nostru a fost că drumul nu este deschis în fața noastră. Eu gândeam că-mi va fi imposibil să călătoresc cu copilul. Nu voiam să depindem de nimeni și voiam să ne descurcăm cu ceea ce aveam noi. Eram hotărâți mai degrabă să suferim decât să ajungem datori altora. Pentru mine și copil ne permiteam o jumătate de litru de lapte pe zi. Într-o dimineață, înainte de a pleca la lucru, soțul meu mi-a lăsat nouă cenți să cumpăr lapte pentru trei zile. A trebuit să mă gândesc mult dacă să cumpăr lapte pentru mine și copilaș sau să cumpăr un pieptăraș pentru el. Am renunțat la lapte și am cumpărat pânză pentru un pieptăraș, cu care să acopăr brațele goale ale copilului meu.
Curând, micuțul Henry s-a îmbolnăvit foarte rău, iar starea lui se înrăutățea tot mai mult, așa de repede, încât ne-am alarmat foarte tare. Zăcea într-o stare neputincioasă; respira repede și greu. I-am dat ce se putea da, dar fără succes. Apoi am chemat pe cineva cu experiență, care ne-a spus că refacerea lui este îndoielnică. Ne-am rugat pentru el, dar nu se vedea nici o schimbare. Noi făcusem din copil o scuză ca să nu călătorim și să lucrăm pentru binele altora, iar acum ne temeam că Domnul l-ar putea lua. Încă o dată ne-am dus înaintea Domnului, rugându-L să aibă milă de noi și să cruțe viața copilului, făgăduindu-I solemn că vom merge înainte, încrezându-ne în Dumnezeu, orice ar fi fost să vină peste noi.
Cererile noastre au fost arzătoare și stăruitoare. Am făcut apel, prin credință, la făgăduințele lui Dumnezeu și am crezut că ne va asculta strigătele. Lumina cerească a străbătut printre nori și a strălucit asupra noastră. Rugăciunile noastre au primit cu generozitate răspuns. Din acel ceas, micuțul a început să se refacă.
Pe când ne aflam încă la Topsham, am primit o scrisoare de la fratele Chamberlain din Connecticut, prin care ne îndemna să luăm parte la o conferință ce avea să aibă loc în acel stat, în luna aprilie 1848. Ne-am hotărât să mergem dacă vom avea cu ce. Soțul meu și-a făcut socotelile cu patronul lui și a descoperit că acesta îi datorează zece dolari. Cu cinci dintre aceștia am cumpărat articole de îmbrăcăminte care ne erau atât de necesare, apoi am cârpit paltonul soțului meu, îmbinând chiar și peticele, încât la mâneci era greu să spui care este materialul originar. Ne mai rămăseseră cinci dolari cu care să mergem la Dorchester, Massachusetts. Cufărul nostru conținea aproape tot ce posedam pe acest pământ; însă aveam pace în suflet și o conștiință liniștită, lucru pe care noi îl prețuiam mai mult decât confortul pământesc. La Dorchester ne-am oprit în casa fratelui Nichols, iar când am plecat, sora N. i-a înmânat cinci dolari soțului meu, cu care ne-am plătit costul călătoriei până la Middletown, Connecticut. Eram străini în acel oraș, nu văzusem niciodată pe nici unul din frații din acel stat. Ne mai rămăseseră doar cincizeci de cenți. Soțul meu n-a îndrăznit să-i cheltuiască pentru a închiria o trăsură, așa că a pus cufărul pe un morman de scânduri și am pornit în căutarea unei persoane de aceeași credință cu noi. Curând, l-am găsit pe fratele C., care ne-a luat acasă la el.
Conferința s-a ținut la Rocky Hill, în casa spațioasă, dar neterminată, a fratelui Belden. Frații s-au adunat până ne-am strâns vreo cincizeci; însă aceștia nu erau cu totul întăriți în adevăr. Întâlnirea a fost interesantă. Fratele Bates a prezentat poruncile într-o lumină clară și importanța lor a fost susținută cu mărturii puternice. Cuvântul a avut efectul de a-i fixa bine în adevăr pe aceia care îl cunoșteau deja și de a-i trezi pe aceia care nu erau încă pe deplin hotărâți.
Am fost invitați să ne întâlnim cu frații vara următoare, în statul New York. Credincioșii erau săraci și nu ne-au putut promite că vor putea face prea mult pentru a ne ușura cheltuielile. Nu aveam mijloace ca să călătorim. Sănătatea soțului meu era slăbită, însă s-a deschis o cale pentru el ca să lucreze în câmp, la fân, și el s-a hotărât să încerce să facă acest lucru. Se părea atunci că trebuie să trăim prin credință. Când ne-am trezit dimineața, ne-am plecat pe genunchi lângă pat și I-am cerut lui Dumnezeu să ne dea putere să muncim în cursul zilei. N-am fost mulțumiți până ce nu am simțit asigurarea că Domnul ne-a ascultat rugăciunea. Atunci soțul meu s-a dus să cosească, nu în puterea lui, ci în puterea Domnului. Seara, când a venit acasă, din nou L-am implorat pe Dumnezeu pentru susținere, ca să putem câștiga câte ceva pentru a răspândi adevărul Său. Am fost adesea mult binecuvântați. Într-o scrisoare către fratele Howland, din iulie 1848, soțul meu scria: „Dumnezeu îmi dă putere să muncesc din greu toată ziua. Lăudat fie Numele Lui! Sper să capăt câțiva dolari pe care să-i folosesc pentru cauza Sa. Am suferit din cauza lucrului peste măsură, a oboselii, foamei, frigului și căldurii, aceasta în efortul de a face bine fraților și surorilor noastre, și suntem gata să suferim și mai mult dacă Domnul ne va cere. Mă bucur astăzi că tihna, plăcerea și confortul din această viață sunt o jertfă pe altarul credinței și speranței mele. Dacă fericirea noastră constă în a-i face pe alții fericiți, atunci noi suntem cu adevărat fericiți. Adevăratul ucenic nu va trăi pentru a-și satisface eul lui, ci pentru Hristos și pentru binele micuților Săi. El trebuie să-și sacrifice tihna, plăcerea și confortul, avantajele, voința și propriile lui dorințe egoiste pentru cauza lui Hristos, căci, de nu, nu va domni niciodată împreună cu El pe tronul Său.”
Banii câștigați la fân au fost suficienți pentru a ne acoperi nevoile de moment și, de asemenea, să ne plătim cheltuielile pentru a merge în vest și a ne întoarce.
Prima noastră conferință în statul New York s-a ținut la Volney, în hambarul unui frate. Am fost prezenți cam treizeci de persoane -- toți cei care s-au putut strânge din acea parte a statului. Însă, dintre toți aceștia, cu greu găseai doi care să gândească la fel. Unii susțineau erori grave și fiecare își apăra cu îndărătnicie propriul punct de vedere, spunând că este bazat pe Scripturi.
Aceste ciudate diferențe de păreri apăsau cu greu asupra mea, pentru că eu consideram că în acest mod Dumnezeu este dezonorat; și am căzut sub această povară. Unii s-au temut că voi muri, însă Domnul a ascultat rugăciunile slujitorilor Săi și am reînviat. Lumina cerului era asupra mea și curând am părăsit cele pământești. Îngerul meu însoțitor mi-a prezentat câteva dintre erorile celor prezenți și, de asemenea, adevărul în contrast cu greșelile lor. Aceste puncte de vedere discordante, despre care ei susțineau că se bazează pe Biblie, erau întemeiate doar pe părerile lor cu privire la Biblie și ei trebuia să renunțe la aceste erori și să se atașeze soliei îngerului al treilea. Întrunirea noastră s-a încheiat cu biruință. Adevărul a obținut victoria. Frații au renunțat la vederile lor greșite și au acceptat mesajul celui de-al treilea înger; Dumnezeu i-a binecuvântat și a înmulțit numărul lor.
De la Volney am plecat la portul Gibson, pentru a participa la o adunare ținută în hambarul fratelui Edson. Acolo erau prezenți cei care iubeau adevărul, însă ascultau și nutreau lucruri greșite. Domnul a lucrat pentru noi cu putere, înainte de încheierea acelei adunări. Din nou mi-a fost arătată în viziune importanța faptului ca frații din partea de vest a statului New York să lase deoparte diferențele dintre ei și să se unească în adevărul Bibliei.
Ne-am întors la Middletown, unde lăsasem copilașul pe durata călătoriei noastre în vest. Acum ne apăsa o altă datorie. Pentru binele sufletelor, simțeam că trebuie să sacrificăm compania micuțului nostru Henry, ca să ne putem preda fără rezerve lucrării. Sănătatea mea era slăbită și el îmi ocupa desigur o mare parte din timp. Aceasta a constituit o încercare dură, însă nu am îndrăznit să las copilul să stea în calea datoriei mele. Eu credeam că Domnul îl cruțase atunci când fusese foarte bolnav și socoteam că, dacă voi îngădui ca el să mă împiedice să-mi fac lucrarea, Dumnezeu mi-l va lua. Singură înaintea Domnului, zdrobită de durere, cu multe lacrimi, am decis să fac acest sacrificiu și să renunț la singurul meu copil, pe atunci în vârstă de un an, pentru ca altcineva să se ocupe de el, să se poarte ca o mamă cu el. L-am lăsat în familia fratelui Howland, în care aveam foarte multă încredere. Ei erau cu totul binevoitori să poarte unele poveri în locul nostru, ca noi să putem fi liberi pe cât era posibil și să lucrăm pentru cauza lui Dumnezeu. Eram conștienți de faptul că ei îl puteau îngriji mai bine pe Henry decât am fi făcut-o noi în timp ce călătoream și că era spre binele lui să aibă un cămin stabil și să fie bine disciplinat. A fost greu să mă despart de copilul meu. Fața lui mică, întristată, pe care o lăsasem atunci când am plecat, m-a urmărit zi și noapte; totuși, cu ajutorul Domnului, l-am îndepărtat din minte și am căutat să fac bine altora. Familia fratelui Howland a avut grijă de Henry în toate privințele timp de cinci ani.