În iunie 1849, ni s-a oferit ocazia să ne stabilim pentru o vreme la Rocky Hill, Connecticut. Aici, la 28 iulie, s-a născut al doilea copil al nostru, James Edson.
Pe când locuiam în acest loc, soțul meu a simțit îndemnul că este de datoria lui să scrie și să publice adevărul prezent. A fost mult încurajat și binecuvântat când s-a decis să facă acest lucru. Însă din nou a fost cuprins de îndoială și îngrijorare, când și-a dat seama că nu are bani. Erau frați care aveau bani, însă ei au hotărât să-i păstreze. În cele din urmă, s-a lăsat pradă descurajării și s-a decis să caute un câmp cu iarbă de cosit. Când a plecat din casă, am simțit o greutate prăvălindu-se peste mine și am leșinat. S-au înălțat rugăciuni pentru mine și am fost binecuvântată și luată în viziune. Am văzut că Domnul îl binecuvântase și îi dăduse putere soțului meu să lucreze la câmp cu un an în urmă, că folosise bine banii pe care îi câștigase și că va avea de o sută de ori mai mult în viață, iar dacă va fi credincios, o răsplată bogată în Împărăția lui Dumnezeu; dar că Domnul nu-i va da acum putere să lucreze la câmp pentru că are o altă lucrare pentru el; că trebuie să trăiască prin credință, să scrie și să publice adevărul prezent. El a început de îndată să scrie, iar atunci când ajungea la vreun pasaj mai greu, se ruga Domnului să-i arate adevărata însemnătate a cuvântului Său.
Cam în această perioadă, a început să publice o mică foaie volantă, intitulată The Present Truth (Adevărul prezent). Atelierul pentru publicații era la Middletown, la opt mile de Rocky Hill, și adesea parcurgea acea distanță dus și întors, chiar dacă pe atunci șchiopăta. Când a adus primul număr de la atelierul de tipărit, noi toți ne-am plecat în jurul lui, cerând Domnului, cu inimi umile și cu multe lacrimi, să reverse binecuvântarea Sa asupra eforturilor slabe ale slujitorului Său. Toate exemplarele erau luate de la Middletown și duse la Rocky Hill și întotdeauna, înainte de a le pregăti spre a le duce la poștă, le puneam înaintea Domnului și, cu rugăciuni arzătoare și lacrimi, ceream ca binecuvântarea Sa să însoțească solii Săi tăcuți. Foarte curând au sosit scrisori care aduceau bani pentru publicarea acelei foi și vestea cea bună că multe suflete primiseră adevărul.
O dată cu începerea acestei lucrări de publicare, noi nu am încetat să publicăm adevărul, ci am călătorit din loc în loc, propovăduind învățăturile care ne aduseseră o atât de mare lumină și bucurie, încurajându-i pe credincioși, îndreptându-i pe cei greșiți și aranjând lucrurile în ordine în biserică. Pentru a putea duce mai departe lucrarea de publicații și în același timp să ne continuăm lucrul în alte părți din câmp, publicația a fost din când în când mutată în diferite locuri.
În 1850 a apărut la Paris, statul Maine. Aici s-a mărit, iar numele a fost schimbat în cel pe care îl poartă și astăzi: The Advent Review and Sabbath Herald (Revista Adventă și Vestitorul Sabatului). Cei care simpatizau cu cauza noastră erau puțini la număr și săraci în ce privește bunurile acestei lumi și astfel eram siliți să luptăm cu sărăcia și cu o mare descurajare. Munca peste măsură, grija, neliniștea, lipsa de hrană corespunzătoare și hrănitoare și statul în frig în lungile noastre călătorii pe timp de iarnă au constituit prea mult pentru soțul meu, care s-a prăbușit sub povară. A ajuns atât de slăbit, încât de-abia se ducea până la atelierul de tipărit. Credința noastră a fost încercată până la extrem. Noi am îndurat de bunăvoie tot felul de lipsuri, truda și suferința; cu toate acestea, motivele noastre au fost greșit interpretate și am fost priviți cu neîncredere și invidie. Puțini dintre aceia pentru al căror bine suferiserăm noi păreau a ne aprecia eforturile. Eram prea tulburați ca să putem dormi sau să ne odihnim. Orele în care ar fi trebuit să fim înviorați prin somn erau adesea petrecute pentru a da răspunsuri în cadrul unor discuții lungi, generate de invidie; și multe alte ore, pe care alții le petreceau dormind, noi le petreceam în agonie, în lacrimi și plângând înaintea Domnului. În cele din urmă, soțul meu a spus: „Ellen, nu mai e de nici un folos să mai lupt în continuare. Aceste lucruri mă zdrobesc și în curând mă vor conduce la mormânt. Nu pot să merg mai departe. Am scris o notiță la ziar, în care am declarat că nu voi mai publica.” Când a ieșit pe ușă să o ducă la atelierul de tipărit, eu am leșinat. El s-a întors și s-a rugat pentru mine; rugăciunea i-a fost ascultată și eu mi-am revenit.
În dimineața următoare, pe când ne aflam la altar, am fost luată în viziune și mi-au fost arătate lucrurile în această privință. Am văzut că soțul meu nu trebuia să renunțe la acea publicație, căci un astfel de pas era exact ceea ce dorea Satana, și el lucra prin agenții săi ca să-l determine să facă acest lucru. Mi-a fost arătat că noi trebuie să continuăm să publicăm și că Domnul ne va susține; că aceia care fuseseră vinovați că au aruncat asupra noastră asemenea poveri aveau să vadă unde îi va duce purtarea lor crudă și se vor întoarce spre a-și mărturisi conduita nedreaptă, căci, dacă nu o vor face, Dumnezeu nu va avea plăcere de ei; ei nu vorbiseră și acționaseră doar împotriva noastră, ci împotriva Aceluia care ne chemase să ocupăm locul pe care El dorise să-l ocupăm; și că toată suspiciunea lor, gelozia și influența lor tainică erau înregistrate cu credincioșie în ceruri și nu aveau să fie șterse până când fiecare în parte nu avea să vadă cât de gravă era purtarea sa și să refacă fiecare pas greșit.
Al doilea număr din Review a fost publicat la Saratoga Springs, New York. În aprilie 1852, ne-am mutat la Rochester, New York. Fiecare pas trebuia să-l facem prin credință. Eram încă încovoiați sub sărăcie și siliți să practicăm cea mai strictă economie și tăgăduire de sine. Voi prezenta un mic extras dintr-o scrisoare adresată familiei Howland, din data de 16 aprilie 1852: „Tocmai ne-am stabilit în Rochester. Am închiriat o casă cu 175 de dolari pe an. Avem presa de tipărit în casă. Dacă nu era aici, trebuia să plătim încă 50 de dolari pe an pentru atelierul de tipărit. Ați zâmbi dacă ați putea privi și ne-ați vedea mobila. Am cumpărat două paturi masive cu 25 de cenți fiecare. Soțul meu mi-a adus șase scaune vechi, din care nu sunt două de același fel, pentru care a plătit un dolar, și curând mi-a mai adus alte patru scaune vechi fără partea de șezut pe ele, pentru care a plătit 62 de cenți. Cadrul scaunelor este solid, le-am încercat. Untul este atât de scump, încât nu am cumpărat și nici cartofi nu ne putem permite. Folosim sos în loc de unt și napi în loc de cartofi. Primele mese le-am așezat pe o scândură sprijinită pe două butoaie goale de făină. Noi suntem gata să îndurăm lipsuri dacă putem face ca lucrarea lui Dumnezeu să înainteze. Noi credem că mâna Domnului a fost asupra noastră când ne-a călăuzit în acest loc. Câmpul este mare, dar lucrătorii sunt puțini. Adunarea din Sabatul trecut a fost minunată. Domnul ne-a înviorat cu prezența Lui.”
Din când în când, plecam spre a participa la conferințe ținute în diferite părți ale câmpului. Soțul meu predica, vindea cărți și lucra pentru a contribui la răspândirea ziarului. Circulam cu trăsura și ne opream la prânz pentru a ne hrăni calul la marginea drumului și pentru a prânzi și noi. Apoi, cu hârtia și tocul pe capacul cutiei de mâncare sau pe partea de sus a pălăriei, soțul meu scria articole pentru Review și pentru Instructor. Domnul a binecuvântat din plin eforturile noastre și adevărul a atins multe inimi.
În vara lui 1853, am făcut prima noastră călătorie în statul Michigan. După ce am publicat ceea ce ne-am propus, soțul meu a fost doborât de febră. Ne-am unit în rugăciune pentru el, însă, deși s-a simțit mai bine, a rămas încă foarte slăbit. Ne aflam într-o mare încurcătură. Trebuie oare să ne retragem din lucrare datorită unor infirmități trupești? Îi va fi oare îngăduit lui Satana să-și exercite puterea asupra noastră și se va lupta el pentru viețile noastre, ca să ne doboare tot timpul cât vom fi în lume? Noi știam că Dumnezeu poate limita puterea lui Satana. El poate îngădui să fim încercați în cuptorul de foc, însă ne scoate de acolo curățiți și mai potriviți pentru lucrarea Sa.
Singură mi-am vărsat sufletul în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, pentru ca El să mustre boala și să-i dea putere soțului meu pentru a putea suporta călătoria. Cazul era urgent și credința mea s-a agățat cu putere de făgăduințele lui Dumnezeu. Acolo am obținut asigurarea că, dacă ne vom continua călătoria spre Michigan, îngerul lui Dumnezeu va merge cu noi. Când i-am relatat soțului meu ceea ce mă îndemna pe mine cugetul, el mi-a spus că și pe el îl îndemna cugetul același lucru și ne-am hotărât să plecăm, încrezându-ne în Domnul. Cu fiecare milă pe care o parcurgeam, el se simțea tot mai întărit. Domnul îl susținea. Și pe când propovăduia Cuvântul, am simțit asigurarea că îngerii lui Dumnezeu stăteau în preajma lui și îi sprijineau eforturile.
În cursul acestei călătorii, mintea soțului meu a fost mult preocupată de subiectul referitor la spiritism și, curând după întoarcerea noastră, a început să scrie cartea intitulată Signes of the Times (Semnele timpului). Era încă slăbit, nu putea dormi decât puțin, însă Domnul era tăria lui. Când mintea îi era confuză, în stare de suferință, ne plecam înaintea Domnului și, în deznădejdea noastră, strigam către Domnul. El ne-a ascultat rugăciunile arzătoare și adeseori l-a binecuvântat pe soțul meu, astfel încât, cu spiritul reînviat, își continua lucrarea. De multe ori pe zi se întâmpla să facem acest lucru și să mergem înaintea Domnului prin rugăciuni stăruitoare. Această carte nu a fost scrisă în propria lui putere.
În timpul iernii și al primăverii, am suferit mult datorită durerilor de inimă. Îmi era greu să respir când stăteam întinsă și nu puteam adormi decât dacă mă ridicam în poziție aproape șezând. Respirația mi se oprea uneori și adesea leșinam. Deasupra pleoapei stângi aveam o umflătură care părea a fi cancer. Creștea mereu de mai bine de un an, până ce a devenit destul de dureroasă și mi-a afectat vederea. Când citeam sau scriam, eram obligată să-mi bandajez ochiul afectat. Mă temeam că acesta va fi cuprins de cancer. Priveam înapoi, spre zilele și nopțile petrecute corectând foile pentru publicații, lucru care îmi forțase ochii, și mă gândeam: „Dacă îmi voi pierde ochiul și viața, aceasta va fi pentru cauza lui Dumnezeu.”
Cam în acest timp, un medic renumit care dădea consultații gratuite a venit la Rochester și m-am hotărât să-i cer să-mi examineze ochiul. El a spus că umflătura este cancer. Însă, luându-mi pulsul, a spus: „Ești foarte bolnavă și vei muri de apoplexie înainte ca acea umflătură să se spargă. Ești într-o stare foarte periculoasă datorită bolii de inimă.” Acest lucru nu m-a surprins, deoarece eram conștientă că, dacă nu mă voi însănătoși degrabă, aveam să merg curând în mormânt. Alte două femei care veniseră la consultație sufereau de aceeași boală. Medicul a spus că eu eram într-o stare mai gravă decât ele și că nu voi putea rezista mai mult de trei săptămâni înainte de a fi lovită de paralizie. L-am întrebat dacă medicamentul lui mă poate face bine. Nu m-a încurajat prea mult. Am încercat remediile prescrise de el, însă fără nici un folos.
Cam după trei săptămâni, am leșinat și am căzut pe podea și am stat aproape inconștientă timp de treizeci și șase de ore. Se temeau că nu voi mai trăi, însă, ca răspuns la rugăciune, am reînviat. La o săptămână după aceea am primit un șoc în partea stângă. Aveam o senzație ciudată de răceală și amorțire în cap și o durere mare la tâmple. Limba părea grea și amorțită, nu puteam vorbi bine. Mâna stângă și partea stângă nu le puteam folosi. Credeam că voi muri și chinul meu cel mare era că doream să am dovada că, în suferința mea, Domnul mă iubea. Timp de luni de zile am simțit o durere continuă la inimă și eram foarte deprimată. Am încercat să-L slujesc pe Dumnezeu din principiu, fără sentiment, însă acum însetam după mântuire și tânjeam să știu că binecuvântarea Lui nu este împiedicată de suferința mea fizică.
Frații și surorile s-au adunat laolaltă și au făcut din cazul meu un subiect special de rugăciune. Dorința mi-a fost îndeplinită și am primit binecuvântarea lui Dumnezeu și asigurarea că El mă iubește. Însă durerea continua și eu eram tot mai slăbită cu fiecare oră care trecea. Din nou frații și surorile s-au adunat pentru a prezenta cazul meu înaintea Domnului. Eram atât de slăbită, încât nu mă puteam ruga cu voce tare. Felul în care arătam părea că slăbește credința celor din jurul meu. Atunci făgăduințele lui Dumnezeu au fost înfățișate în fața mea așa cum nu le văzusem niciodată până atunci. Mi se părea că Satana se lupta să mă smulgă de lângă soțul și copiii mei și să mă așeze în mormânt și îmi apăreau în minte întrebări de felul: „Poți tu să te încrezi pur și simplu în făgăduințele lui Dumnezeu? Poți tu să pornești prin credință, orice ar fi?” Credința a reînviat. I-am șoptit soțului meu: „Cred că mă voi face bine.” El a răspuns: „Aș vrea să pot crede acest lucru.” Nu am simțit ușurare în noaptea aceea și totuși m-am bizuit cu toată încrederea pe făgăduințele lui Dumnezeu. Nu puteam să dorm, însă mi-am continuat rugăciunea tăcută. Înainte de a se face ziuă, am adormit.
Când a răsărit soarele, m-am trezit fără nici o durere. Greutatea de pe inimă s-a dus și eram foarte fericită. Oh, ce schimbare! Mi se părea că îngerul lui Dumnezeu mă atinsese în timp ce dormeam. Am fost plină de mulțumire. Lauda lui Dumnezeu era pe buzele mele. L-am trezit pe soțul meu și i-am spus ce lucru minunat a făcut Dumnezeu pentru mine. La început, cu greu a putut înțelege acest lucru; însă când m-am ridicat, și m-am îmbrăcat, și am umblat prin casă, el L-a lăudat pe Dumnezeu împreună cu mine. Ochiul bolnav nu mă mai durea. În câteva zile umflătura a dispărut și vederea mi-a fost complet refăcută. Lucrarea era desăvârșită.
M-am dus din nou la medic și, de îndată ce a început să-mi ia pulsul, mi-a spus: „Doamnă, o totală schimbare s-a petrecut în corpul dumneavoastră; însă cele două femei care au fost aici când ați fost ultima dată au murit.” I-am spus că nu medicamentele lui m-au făcut bine, căci de fapt nu am putut să iau nici unul. După ce am plecat, doctorul i-a spus unei prietene de-a mea: „Cazul ei este un mister. Nu îl pot înțelege.”
Curând, ne-am dus din nou în Michigan și a trebuit să îndur călătoriile lungi și obositoare, pe drumurile acelea aspre cu bușteni în cale și prin mlaștini cu noroi, dar puterea mea nu a cedat. Simțeam că Domnul dorește ca noi să ajungem la Wisconsin și am aranjat să luăm trenul de la Jackson la ora zece seara.
Pe când ne pregăteam să luăm trenul, am simțit o solemnitate deosebită și am propus să ne rugăm. Pe când ne consacram acolo Domnului, nu am putut să ne abținem să nu plângem. Ne-am dus la gară cu simțăminte de o deosebită solemnitate. Mergând pe lângă tren, ne-am dus la un vagon situat mai în față, care avea banchete cu spătare mai înalte, sperând astfel că vom putea dormi un pic în acea noapte. Vagonul era plin, așa că ne-am întors la următorul și acolo am găsit locuri. Ca de obicei, când călătoream noaptea, eu nu mi-am dat jos boneta de pe cap și îmi țineam bocceaua în mână, de parcă aș fi așteptat ceva. Amândoi vorbeam despre simțămintele noastre deosebite.
Trenul a alergat vreo trei mile de la Jackson, când mișcarea a devenit foarte violentă, zdruncinându-ne înainte și înapoi și oprind în cele din urmă. Am deschis fereastra și am văzut un vagon cu capătul de la spate ridicat. Am auzit gemete înfricoșătoare și era o mare confuzie. Locomotiva fusese aruncată de pe calea ferată, însă vagonul în care ne aflam noi era pe linie și se afla la o distanță de aproximativ treizeci de metri de cele de dinaintea lui. Vagonul cu bagaje nu a suferit multe vătămări și cufărul nostru cel mare cu cărți a rămas neatins. Vagonul de clasa a II-a a fost zdrobit, iar bucăți din el împreună cu pasagerii au fost aruncați de ambele părți ale liniei ferate. Vagonul în care încercasem să găsim locuri era mult distrus, iar unul din capetele sale era ridicat pe un morman de ruine. Cuplajul nu a fost distrus, însă vagonul în care ne aflam noi nu a fost legat de cel din fața noastră, de parcă un înger le-ar fi despărțit. Patru persoane au fost omorâte sau rănite mortal și mulți au fost răniți. Nu puteam simți altceva decât că Dumnezeu a trimis un înger pentru a ne păstra viața.
Ne-am întors la Jackson și a doua zi am luat trenul spre Wisconsin. Vizita noastră în acel stat a fost binecuvântată de Dumnezeu. Ca rezultat al eforturilor noastre, suflete au fost convertite. Domnul mi-a dat putere ca să pot suporta lunga călătorie.
Pe 29 august 1854, o altă responsabilitate a fost adăugată familiei noastre prin nașterea lui Willie. Cam în această perioadă a apărut primul număr al revistei intitulate în mod fals The Messenger of Truth (Solul adevărului). Cei care ne calomniau prin acea revistă au fost admonestați pentru greșelile și erorile lor. Ei nu au suportat ocara și, la început în secret, iar apoi mai deschis, s-au folosit de influența pe care o aveau împotriva noastră. Pe noi nu ne-a afectat aceasta, însă câțiva dintre cei care erau în preajma noastră au fost influențați de aceste persoane rele. Câțiva din cei în care aveam încredere și care știau bine că eforturile noastre fuseseră în mod vizibil binecuvântate de Dumnezeu și-au retras simpatia de la noi și au acordat-o unor străini.
Domnul mi-a arătat caracterul și felul în care avea să sfârșească acea grupare; că El nu era de acord cu cei care aveau de-a face cu acea revistă și că mâna Lui era împotriva lor. Și că, deși un timp vor fi prosperi și unii oameni cinstiți vor fi amăgiți de ei, totuși, în cele din urmă, adevărul va triumfa și toate sufletele sincere se vor smulge din înșelăciunea în care au fost prinși și vor ieși afară curați, nevătămați de influența acelor oameni răi; deoarece mâna lui Dumnezeu era împotriva lor, ei nu puteau decât să se prăbușească.
Din nou sănătatea soțului meu a fost afectată. Suferea de tuse și dureri cumplite de plămâni și sistemul lui nervos era epuizat. Neliniștea pe care o avea în suflet, poverile pe care le purtase în Rochester, munca în atelier, bolile și morțile din familie, lipsa de simpatie din partea acelora care ar fi trebuit să împartă cu el eforturile, alături de călătorii și lucrarea de predicare au constituit prea mult pentru puterea lui și se părea că se îndreaptă negreșit spre mormânt. A fost o perioadă de ceață și negură. Doar câteva raze de lumină îndepărtau din când în când norii grei, dându-ne ceva speranță, căci altfel am fi fost doborâți de disperare. Uneori credeam că Dumnezeu ne-a părăsit.
Susținătorii revistei Messenger înscenau tot felul de minciuni despre noi. Aceste cuvinte ale psalmistului îmi veneau cu putere în minte: „Nu te mânia pe cei răi și nu te uita cu jind la cei ce fac răul; căci sunt cosiți iute ca iarba, și se veștejesc ca verdeața.” (Psalmii 37, 1.2.) Câțiva dintre cei care scriau la acea revistă s-au bucurat chiar de boala soțului meu, spunând că Dumnezeu va avea grijă de el și-l va îndepărta din drum. Când a citit acest lucru, în timp ce zăcea bolnav, credința a reînviat și a exclamat: „Nu voi muri, ci voi trăi ca să propovăduiesc lucrările Domnului (Psalmii 118, 17) și s-ar putea chiar să predic la funeraliile lor.”
Norii cei mai întunecoși păreau că se abat asupra noastră. Oameni nelegiuiți care susțineau că sunt evlavioși născoceau, sub comanda lui Satana, minciuni și îndreptau tăria forțelor lor împotriva noastră. Dacă ar fi fost a noastră cauza lui Dumnezeu, poate am fi tremurat; însă aceasta era în mâinile Aceluia care putea spune: „Nimeni nu o poate smulge din mâinile Mele.” Noi știam că Domnul Isus trăiește și stăpânește. Noi puteam spune înaintea Domnului: „Cauza este a Ta și Tu știi că nu noi am ales acest lucru, ci am acționat la porunca Ta și astfel avem partea noastră în această lucrare.”