S-au pus adesea întrebări cu privire la cei săraci care îmbrățișează întreita solie îngerească; și noi înșine am fost mult timp preocupați să știm cum să lucrăm cu discreție în cazul familiilor sărace care îmbrățișează Sabatul. Însă, pe când mă aflam la Roosevelt, New York, pe data de 3 august 1861, mi-au fost arătate câteva lucruri cu privire la cei săraci.
Dumnezeu nu le cere fraților noștri să ia asupra lor povara tuturor familiilor sărace care îmbrățișează această solie. Dacă ei ar face acest lucru, pastorii ar trebui să înceteze să mai pătrundă în câmpuri noi, deoarece fondurile s-ar epuiza. Mulți sunt săraci datorită lipsei lor de hărnicie și pentru că nu fac economie; ei nu știu să folosească bine mijloacele pe care le au. Dacă ar fi ajutați, acest lucru le-ar face rău. Unii vor fi întotdeauna săraci. Dacă ar avea cele mai bune venituri, cazurile lor tot nu ar fi rezolvate. Ei nu calculează bine și ar folosi toate mijloacele pe care le-ar avea, fie multe, fie puține. Unii nu știu nimic cu privire la tăgăduirea de sine și economie, cum să se ferească de datorii sau cum să pună câte ceva deoparte pentru vremuri de nevoie. Dacă biserica i-ar ajuta pe astfel de indivizi, în loc să-i lase să se bizuie pe propriile lor resurse, acest lucru le-ar face rău în cele din urmă, pentru că ei ar privi la biserică și ar aștepta să primească ajutor de la ea fără să practice tăgăduirea de sine și economia atunci când au suficiente resurse. Și dacă nu primesc ajutor de fiecare dată, Satana îi ispitește și ei devin geloși și foarte conștiincioși cu privire la frații lor, temându-se că vor da greș în a-și face toată datoria față de ei. Greșeala este de partea lor. Ei se înșeală. Ei nu sunt săracii Domnului.
Sfaturile date în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la ajutorarea celor săraci nu se referă la asemenea cazuri, ci la cei afectați de diferite nenorociri și la cei în necazuri. Dumnezeu, în providența Sa, a îngăduit necazuri asupra unor oameni pentru a-i încerca și a-i pune la probă pe alții. Văduvele și invalizii există în biserică pentru a fi o binecuvântare pentru aceasta. Ei constituie o parte a mijloacelor alese de Dumnezeu pentru a dezvolta un caracter adevărat în cei ce susțin că sunt urmași ai lui Hristos și de a pune la lucru prețioasele trăsături de caracter dovedite de Răscumpărătorul nostru plin de milă.
Mulți dintre aceia care de-abia trăiesc când sunt singuri aleg să se căsătorească și să-și întemeieze o familie, când știu bine că nu au nici un mijloc de susținere. Și, mai rău decât aceasta, ei nu știu să administreze o familie. Familia lor va fi marcată de deprinderile lor leneșe, molatice. Nu știu să se stăpânească pe ei înșiși, sunt pătimași, nerăbdători și nervoși, nemulțumiți. Când unii ca aceștia îmbrățișează adevărul, simt că li se cuvine să primească ajutor din partea fraților lor mai bogați; iar dacă așteptările nu le sunt împlinite, ei se plâng de biserică și îi acuză pe frați că nu își trăiesc credința. Cine trebuie să fie cei care suferă în acest caz? Trebuie oare subminată cauza lui Dumnezeu, iar vistieria în diferite locuri epuizată pentru ca să se poarte de grijă acestor familii numeroase ale săracilor? Nu. Părinții trebuie să fie cei care suferă. Însă, în general, ei nu vor suferi lipsuri mai mari după ce îmbrățișează Sabatul decât au făcut-o înainte.
Există un rău printre unii dintre cei săraci care va duce cu siguranță la ruina lor, dacă nu îl vor birui. Ei au îmbrățișat adevărul cu obiceiurile lor grosolane, aspre, necioplite, necultivate, și este nevoie de ceva timp ca să-și dea seama de grosolănia lor și că acest lucru nu este în conformitate cu caracterul Domnului Hristos. Ei privesc la alții care sunt mai ordonați și mai rafinați și îi socotesc mândri și îi puteți auzi spunând: „Adevărul ne aduce pe toți la același nivel”. Însă este o greșeală evidentă să gândești că adevărul îl poate trage în jos pe cel care îl primește. Acesta îl înalță, îi rafinează gustul, îi sfințește judecata și, dacă este trăit, îl face tot mai mult potrivit pentru societatea îngerilor sfinți din cetatea lui Dumnezeu. Adevărul are menirea de a-i înălța pe toți la un anumit nivel.
Cei care sunt mai capabili trebuie să aibă întotdeauna o purtare nobilă, atunci când au de-a face cu cei săraci și, de asemenea, trebuie să le dea sfaturi bune, iar apoi să-i lase pe ei singuri să se lupte cu problemele vieții. Însă mi-a fost arătat că asupra bisericii stă datoria foarte solemnă de a avea o grijă specială pentru văduvele nevoiașe, pentru orfani și invalizi.