Mi-a fost arătat că acum se poate face mai mult lucrând în locuri unde s-au ridicat câțiva decât în câmpuri cu totul noi, cu excepția locurilor unde deschiderea este foarte bună. Doar câțiva din diferite orașe, care cred într-adevăr adevărul, vor exercita o influență și vor trezi întrebări cu privire la credința lor; iar dacă viața lor va fi exemplară, lumina va străluci și ei vor avea o influență spre bine. Și totuși, mi-au fost arătate locuri în care adevărul nu a fost proclamat, care ar trebui vizitate curând. Însă marea lucrare care trebuie înfăptuită acum este aceea de a determina poporul lui Dumnezeu să se angajeze în lucrare și să exercite o influență sfântă. Ei ar trebui să fie împreună lucrători. Cu înțelepciune, precauție și iubire, ei trebuie să lucreze pentru mântuirea semenilor și prietenilor lor. Se dau pe față sentimente prea distante. Crucea nu este pusă la locul în care ar trebui să fie pusă și nici nu este prezentată așa cum ar trebui. Toți ar trebui să simtă că sunt păzitorii aproapelui lor și că sunt răspunzători în mare măsură pentru sufletele celor din jurul lor. Frații greșesc când lasă această lucrare pe seama pastorilor. Secerișul este mare, dar lucrători sunt puțini. Lucrători pot fi aceia care au o reputație bună și ale căror vieți sunt în conformitate cu credința lor. Ei pot discuta cu alții și le pot prezenta importanța adevărului. Ei nu trebuie să aștepte după pastori și să neglijeze o datorie clară, încredințată lor de Dumnezeu.
Unii dintre pastorii noștri au puțină dispoziție de a lua asupra lor povara lucrării lui Dumnezeu și de a lucra cu acea bunăvoință dezinteresată care a caracterizat viața Domnului nostru divin. Bisericile, în general vorbind, sunt mult mai avansate decât unii dintre pastori. Ele au dovedit încredere în mărturiile pe care Dumnezeu le-a dat cu plăcere, și acestea au lucrat asupra lor, în timp ce unii predicatori au rămas cu mult în urmă. Ei susțin că au încredere în mărturia adusă, iar alții procedează greșit, făcând din acestea o regulă de fier pentru cei care nu au experiență în privința lor, însă nu le pun în aplicare pentru ei înșiși. Ei au avut mărturii repetate, pe care le-au nesocotit cu totul. Calea unora ca aceștia nu este înțeleaptă.
Poporul lui Dumnezeu în general are un interes comun în răspândirea adevărului. Ei contribuie cu bucurie, susținându-i benevol pe cei care lucrează pentru propovăduirea cuvântului. Și am văzut că este datoria acelora care au răspunderea distribuirii mijloacelor de a veghea ca disponibilitățile bisericii să nu fie irosite. Unii dintre acești frați care dau de bunăvoie au lucrat ani de zile cu nervii zdruncinați, cu trupurile istovite datorită muncii excesive din trecut pentru obținerea de bogății aici, și acum, când ei dau cu bunăvoință o parte din ceea ce i-a costat atât de mult, este de datoria celor care lucrează în propovăduirea Cuvântului să dovedească zel și sacrificiu de sine cel puțin egal cu cel arătat de acești frați.
Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să pornească cu curaj. Ei trebuie să știe în cine și-au pus încrederea. Există putere în Domnul Hristos și mântuirea Lui care să-i facă să fie oameni liberi și, dacă nu sunt liberi în El, ei nu pot clădi biserica Sa și aduna suflete. Va trimite oare Dumnezeu pe vreun om să scoată suflete din cursa lui Satana, când propriile lui picioare sunt prinse în capcană? Slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să fie șovăitori. Dacă picioarele lor alunecă, cum vor putea ei spune celor cu inima slabă: „Fii tare”? Dumnezeu dorește ca slujitorii Săi să ridice mâinile cele slăbite și să întărească pe cei șovăielnici. Cei care nu sunt pregătiți să facă acest lucru ar trebui să lucreze mai întâi pentru ei înșiși și să se roage până ce vor fi înzestrați cu putere de sus.
Dumnezeu este dezonorat prin lipsa de tăgăduire de sine a unora dintre slujitorii Săi. Ei nu iau asupra lor povara lucrării. Ei par a se afla într-o toropeală ca de moarte. Îngerii lui Dumnezeu stau uluiți și rușinați de această lipsă de tăgăduire de sine și consecvență, în timp ce Autorul mântuirii noastre a lucrat și a suferit pentru noi, S-a tăgăduit pe Sine și întreaga Lui viață a fost o continuă scenă de trudă și lipsuri. El Și-ar fi putut petrece zilele de pe pământ în tihnă și belșug și ar fi putut beneficia de plăcerile vieții; însă El nu a avut în vedere binele și confortul Lui. El a trăit pentru a face bine altora. El a suferit pentru a-i salva pe alții de suferință. El a îndurat până la sfârșit și a terminat lucrarea care I-a fost dată s-o facă. Și toate acestea pentru a ne salva pe noi de la ruină. Iar acum, se poate ca noi, obiectele nevrednice ale iubirii Lui celei mari, să căutăm o poziție mai bună în această viață decât cea pe care a avut-o Domnul nostru? În fiecare moment din viață, noi am fost beneficiari ai binecuvântărilor acestei mari iubiri și tocmai din acest motiv nu putem să ne dăm seama pe deplin de adâncimile ignoranței și nenorocirii din care am fost salvați. Putem privi la Acela care a fost străpuns pentru păcatele noastre și să nu dorim să bem împreună cu El cupa amară a umilinței și întristării? Putem privi la Hristos cel răstignit și să dorim să intrăm în Împărăția Sa pe vreo altă cale decât cea a marilor încercări?
Predicatorii nu sunt cu totul consacrați lucrării lui Dumnezeu, așa cum le cere El. Unii au simțit că soarta unui predicator este grea pentru că aceștia trebuie să fie despărțiți de familiile lor. Ei uită că odată a fost mai greu de lucrat decât este acum. Atunci, cauza noastră avea doar puțini simpatizanți. Ei îi uită pe cei asupra cărora Dumnezeu a pus povara lucrării în trecut. Ca rezultat al muncii lor, doar câțiva au primit adevărul. Slujitorii aleși ai lui Dumnezeu au plâns și s-au rugat pentru o mai clară înțelegere a adevărului și au suferit lipsuri și multă tăgăduire de sine pentru a-l duce altora. Ei au mers pas cu pas pe calea pe care providența lui Dumnezeu o deschidea. Ei nu căutau confortul lor și nici nu se dădeau înapoi din fața greutăților. Prin acești bărbați, Dumnezeu a pregătit calea și a făcut ca adevărul să fie clar pentru orice inimă sinceră. Pastorii care au îmbrățișat după aceea adevărul au avut totul de-a gata și totuși unii dintre ei nu au luat asupra lor povara lucrării. Ei caută o soartă mai ușoară, o situație care să necesite mai puțină tăgăduire de sine. Acest pământ nu constituie locul de odihnă pentru creștini, cu atât mai puțin pentru cei ce au fost chemați pastori pentru Dumnezeu. Ei uită că Domnul Hristos Și-a lăsat bogățiile și slava în cer și a venit pe pământ pentru a muri și că El a poruncit să ne iubim unul pe altul așa cum ne-a iubit El. Ei îi uită pe aceia de care lumea nu a fost vrednică, ce au pribegit îmbrăcați în piei de oaie și de capră și erau atât de chinuiți și necăjiți.
Mi-au fost arătați valdenzii și cât au suferit pentru credința lor. Ei au studiat cu conștiinciozitate Cuvântul lui Dumnezeu și au trăit potrivit cu lumina care a strălucit asupra lor. Ei au fost persecutați și alungați din casele lor; bunurile lor, câștigate prin muncă grea, le-au fost luate, iar caselor lor li s-a dat foc. Ei au fugit la munți și acolo au îndurat greutăți incredibile. Au suferit foame, oboseală, frig și lipsă de îmbrăcăminte. Singurele veșminte pe care mulți dintre ei le puteau obține erau pieile de animale. Și cu toate acestea, cei împrăștiați și fără cămin se adunau, unindu-și glasurile în cântare și lăudându-L pe Dumnezeu că erau socotiți vrednici să sufere pentru Numele lui Hristos. Ei se încurajau și se îmbărbătau unul pe altul și erau recunoscători chiar și pentru mizerabilele lor locuri de adăpost. Mulți dintre copiii lor se îmbolnăveau și mureau de frig sau de foame și, cu toate acestea, părinții lor nu s-ar fi gândit măcar o clipă să renunțe la credința lor. Ei prețuiau iubirea și favoarea lui Dumnezeu mai presus de confortul pământesc sau de bogățiile lumești. Ei au primit mângâiere din partea lui Dumnezeu și cu bucurie priveau înainte, spre răsplata promisă.
De asemenea mi-a fost arătat Martin Luther, pe care Dumnezeu l-a ridicat pentru a face o lucrare specială. Cât de prețioasă a fost pentru el cunoașterea adevărului descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu! Mintea lui tânjea după ceva sigur pe care să-și clădească nădejdea că Dumnezeu va fi Tatăl Său, iar cerurile căminul său. Noua și prețioasa lumină care a strălucit asupra lui din Cuvântul lui Dumnezeu a fost de o neprețuită valoare și el gândea că, dacă ar fi mers înainte cu aceasta, ar fi putut convinge lumea. S-a ridicat împotriva mâniei unei biserici decăzute și i-a întărit pe aceia care se hrăneau împreună cu el, delectându-se din bogatele adevăruri conținute în Cuvântul lui Dumnezeu. Luther a fost instrumentul ales de Dumnezeu pentru a smulge mantia ipocriziei de pe biserica catolică și pentru a-i prezenta pe față corupția. El și-a ridicat glasul cu zel și, în puterea Duhului Sfânt, a strigat împotriva ei, mustrând păcatele conducătorilor poporului. S-au dat ordine ca, oriunde ar fi găsit, să fie omorât; se părea că e lăsat la bunul plac al unui popor superstițios, care asculta de capul bisericii romane. Însă viața nu a contat prea mult pentru el. Luther știa că nu este în siguranță nicăieri și totuși nu tremura. Lumina pe care o văzuse și cu care se ospăta era viață pentru el și de mai mare valoare decât toate bogățiile pământului. El știa că bogățiile pământești vor trece; însă adevărurile bogate, deschise înțelegerii sale, au lucrat asupra inimii lui, aveau să trăiască și, dacă urma să asculte de ele, să-l conducă spre veșnicie.
Când a fost somat să se prezinte la Augsburg ca să răspundă pentru credința lui, el s-a supus chemării. Acest singur om, care a stârnit furia preoților și poporului, a fost chemat la judecată în fața acelora care au făcut lumea să tremure -- un miel blând înconjurat de lei înfuriați; cu toate acestea, de dragul lui Hristos și al adevărului, el s-a ridicat fără frică și, cu elocvență sfântă, pe care doar adevărul o poate inspira, a prezentat argumente pentru credința sa. Dușmanii lui au încercat, prin diferite mijloace, să-l aducă la tăcere pe apărătorul adevărului. La început l-au lingușit și i-au promis că îl vor înălța și onora. Însă viața și onorurile nu aveau nici o valoare pentru el, dacă prețul era sacrificarea adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu strălucea asupra lui tot mai tare și tot mai clar, dându-i un simțământ mai viu al greșelilor, corupției și ipocriziei papalității. Dușmanii lui au căutat atunci să-l intimideze și să-l facă să renunțe la credința lui, însă cel neînfricat stătea nemișcat în apărarea adevărului. Era gata să moară pentru credința lui, dacă Dumnezeu i-ar fi cerut; dar să renunțe la aceasta -- niciodată. Dumnezeu i-a ocrotit viața. El le-a poruncit îngerilor Săi să-l însoțească, zădărnicind furia și scopurile vrăjmașilor lui, și l-a scos nevătămat dintr-un conflict înverșunat.
Puterea calmă, demnă, a lui Luther i-a umilit pe vrăjmașii săi și i-a dat papalității una dintre cele mai înfricoșătoare lovituri. Marele și mândrul om de la putere a dat de înțeles că reformatorul va ispăși cu propriul sânge răul pe care l-a făcut cauzei lor. Ei și-au făcut planuri, însă unul mai puternic decât ei îl avea în grijă pe Luther. Lucrarea lui nu era terminată. Prietenii lui Luther i-au grăbit plecarea din Augsburg. El a părăsit cetatea noaptea, călare pe un cal fără căpăstru, neînarmat și fără cizme sau pinteni. În mare grabă și-a parcurs drumul, până când s-a aflat între prietenii lui.
Din nou a fost stârnită mânia papalității, care a hotărât să aducă la tăcere glasul neînfricat al acestui apărător al adevărului. L-au chemat la Worms, cu totul hotărâți să-l facă să răspundă pentru nebunia lui. Sănătatea îi era șubredă, dar, cu toate acestea, nu s-a dat în lături. El cunoștea foarte bine pericolele care erau în fața lui. Știa că dușmanii lui cei puternici ar fi luat orice fel de măsuri pentru a-l reduce la tăcere. Ei strigau după sângele lui tot așa cum strigaseră evreii după sângele lui Hristos. Cu toate acestea, el s-a încrezut în acel Dumnezeu care îi ocrotise pe cei trei tineri în cuptorul cu foc. Nu era neliniștit și îngrijorat pentru el însuși. Nu umbla după binele lui însuși; însă marea lui îngrijorare era ca adevărul, atât de prețios pentru el, să nu fie expus la insulte de către cei necredincioși. El era gata mai degrabă să moară decât să le îngăduie vrăjmașilor săi să triumfe. Când a intrat în Worms, mii de persoane s-au îngrămădit în jurul lui și l-au urmat. Împărați și alte autorități înalte nu fuseseră însoțiți de o mulțime mai numeroasă. Vâlva era intensă; iar cineva din mulțime, cu o voce tristă, plângăreață, cânta un bocet pentru a-l avertiza pe Luther despre ceea ce-l așteaptă. Însă reformatorul avusese în vedere prețul și a fost gata să-și pecetluiască mărturia cu propriul său sânge, dacă așa rânduia Dumnezeu.
Luther se afla în momentul în care trebuia să răspundă pentru credința sa și el a privit către Dumnezeu în credință, ca să primească putere. Pentru scurt timp, curajul și credința i-au fost puse la încercare. Primejdii de tot felul i-au fost prezentate. El a devenit trist. Nori s-au îngrămădit asupra lui și i-au ascuns fața lui Dumnezeu. El tânjea să meargă înainte cu încrederea deplină că Dumnezeu este cu el. Nu putea fi mulțumit dacă nu Îl simțea pe Dumnezeu alături. Cu strigăte sfâșietoare, și-a înălțat în agonie rugăciunea către cer. Uneori duhul părea că-i cedează, când vedea, în închipuirea lui, cum dușmanii se tot înmulțeau în fața lui. Tremura, simțindu-și pericolul. Am văzut că Dumnezeu, în înțelepciunea și providența Lui, l-a pregătit în acest fel ca să nu uite în Cine să se încreadă și să nu se arunce fără chibzuință înainte, în primejdie. Dumnezeu l-a pregătit ca pe propriul Lui instrument, făcându-l să corespundă pentru marea lucrare pe care o avea în fața lui.
Rugăciunea lui Luther a fost ascultată. Când s-a aflat față în față cu vrăjmașii săi, curajul și credința i-au revenit. Blând ca un miel, stătea înconjurat de marii oameni ai pământului, care, ca niște lupi furioși, își fixaseră ochii asupra lui, nădăjduind că-l vor chinui cu puterea și grandoarea lor. Însă el s-a agățat de puterea lui Dumnezeu și nu s-a temut. Cuvintele pe care le-a rostit au fost spuse cu atâta măreție și putere, încât dușmanii nu au putut face nimic împotriva lui. Dumnezeu era Cel care vorbea prin Luther și tot El adunase laolaltă împărați și oameni care se socoteau înțelepți, pentru ca, în mod public, să doboare înțelepciunea lor și ca toți să poată vedea ce putere și tărie poate avea un om slab atunci când se bizuie pe Dumnezeu, Stânca cea veșnică.
Comportamentul calm al lui Luther era în contrast izbitor cu patima și furia dovedite de acei așa-ziși oameni mari. Ei nu l-au putut înfricoșa ca astfel să retracteze adevărul. Cu simplitate nobilă și hotărâre calmă, el stătea ca o stâncă. Împotrivirea dușmanilor săi, furia și amenințările lor, toate s-au năpustit asupra lui ca un val puternic, dar acesta s-a spart la picioarele lui fără să-i facă vreun rău. El a rămas nemișcat. Ei erau mâniați că puterea lor, care îi făcuse pe regi și nobili să tremure, este astfel disprețuită de un om umil și tânjeau să-l facă să simtă mânia lor torturându-l și luându-i viața. Însă Unul mai puternic decât potentații pământului îl avea în grija Sa pe acest martor neînfricat. Dumnezeu avea o lucrare pentru el. El trebuia să sufere încă pentru adevăr. Trebuia să îndure să-l vadă trecând cu greu prin persecuții sângeroase. Trebuia să-l vadă îmbrăcat în sac și acoperit cu rușine de către fanatici. El trebuia să trăiască pentru a pune în drepturi adevărul și să-l apere atunci când puterile cele mari ale lumii aveau să caute să-l doboare la pământ. El trebuia să trăiască pentru a-l vedea triumfând și pentru a smulge și a da la o parte greșelile și superstițiile papalității. Luther a obținut o biruință la Worms care a slăbit papalitatea, vestea aceasta răspândindu-se și în alte împărății și la alte popoare. Aceasta a constituit o lovitură eficientă în favoarea Reformațiunii.
Pastorii care predică acum mi-au fost prezentați în contrast cu bărbații care au condus Reformațiunea; în special viața devotată, plină de zel, a lui Luther a fost așezată alături de viețile câtorva dintre predicatorii noștri. El și-a dovedit nețărmurita iubire pentru adevăr prin curaj, prin hotărâre plină de calm și prin tăgăduire de sine. A trebuit să facă față încercărilor și sacrificiilor în timp ce stătea în apărarea adevărului; cu toate acestea, nu a murmurat. El a fost vânat ca o fiară sălbatică de pradă și totuși, de dragul lui Hristos, a îndurat bucuros toate aceste lucruri.
Ultima solie a harului este încredințată slujitorilor umili, credincioși, ai lui Dumnezeu, din acest timp. Dumnezeu i-a călăuzit întotdeauna pe aceia care nu s-au ferit de răspundere, a pus poveri asupra lor și a prezentat prin ei poporului Său un plan de dăruire sistematică, în care toți se pot angaja și pot lucra în armonie. Acest sistem a fost aplicat și a lucrat de minune. Prin acesta se susțin, în mod liber, predicatorii și cauza adevărului. De îndată ce predicatorii și-au încetat împotrivirea și s-au dat la o parte din cale, poporul a răspuns cu toată inima chemării și a apreciat sistemul. Toate sunt puse la dispoziția pastorilor, astfel ca ei să poată lucra, nestânjeniți. Poporul nostru a luat poziție cu o voință și un interes care nu pot fi găsite la nici o altă clasă. Dar Dumnezeu este întristat de către predicatorii care se plâng acum și nu se aruncă cu toate forțele în această lucrare atât de importantă. Ei sunt fără scuză și, cu toate acestea, unii sunt amăgiți și cred că sacrifică mult, că trec printr-o perioadă grea, când, de fapt, nu știu nimic despre suferință, tăgăduire de sine sau lipsuri. Uneori poate că sunt obosiți; însă tot așa ar fi dacă ar trebui să se întrețină singuri, prin munca lor.
Unii au gândit că ar fi mai ușor să lucreze cu mâinile lor și adesea s-au exprimat că ar prefera să facă astfel. Unii ca aceștia nu știu despre ce vorbesc. Ei se înșeală singuri. Alții au familii numeroase de întreținut și nu știu să se administreze. Ei nu își dau seama că sunt datori cauzei lui Dumnezeu pentru locuințele lor și pentru tot ce au. Nu își dau seama cât costă să trăiești. Dacă s-ar angaja în lucru cu mâinile lor, ei nu s-ar elibera de griji și oboseală. Nu vor putea să stea la gura sobei în tihnă și totodată să lucreze pentru a-și întreține familiile. Un om care lucrează pentru o familie dependentă de el poate petrece doar câteva ore cu familia, acasă. Unor pastori nu le place să lucreze cu hărnicie și nutresc un spirit de nemulțumire, care nu este rezonabil. Dumnezeu a însemnat orice murmurare prin gând, cuvânt sau simțământ. Cerul este insultat printr-o astfel de dovadă de slăbiciune și lipsă a adevăratei devoțiuni pentru cauza lui Dumnezeu.
Unii și-au plecat urechea în fața ispititorului și și-au mărturisit necredința, prejudiciind cauza lui Dumnezeu. Satana îi pretinde ca fiind ai săi, pentru că nu au fost recuperați din cursa lui. Ei s-au purtat precum copiii, care nu cunosc nimic despre vicleniile ispititorului. Au avut suficientă experiență și ar fi trebuit să-i priceapă planurile. El le-a sugerat îndoieli, iar ei, în loc să le respingă de îndată, au discutat și negociat cu arhiamăgitorul, ascultându-i motivațiile ca și când ar fi fost fermecați de șarpele din vechime. Câteva texte, pe care nu le puteau explica în totalitate, așa încât să-i mulțumească, au fost suficiente pentru a clătina întreaga temelie a adevărului și a întuneca lucrurile cele mai clare din Cuvântul lui Dumnezeu. Acești oameni sunt ființe muritoare, supuse greșelilor. Ei nu au o înțelepciune desăvârșită și cunoștință în toate Scripturile. Unele pasaje sunt dincolo de priceperea omenească, până când vine un timp, ales de Dumnezeu, după înțelepciunea Lui, ca să fie cunoscute. Satana i-a condus pe unii pe o cărare care duce în mod sigur la necredincioșie. Ei au îngăduit necredinței lor să întunece lanțul armonios, măreț, al adevărului și au acționat ca și când era treaba lor să rezolve orice pasaj dificil al Scripturii, iar dacă religia noastră nu îi făcea în stare să facă acest lucru, era socotită greșită.
Am văzut că aceia care au o inimă rea și o voință necredincioasă se vor îndoi și vor socoti că este un lucru nobil și o virtute să pui la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu. Aceia care consideră că este o virtute a te eschiva de la un răspuns au toate perspectivele de a nu crede în inspirația și adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să creadă. Ei pot alege să se bizuie pe dovezile pe care El a avut plăcere să le dea sau să se îndoiască, să critice și să piară.
Mi-a fost arătat că cei care sunt încercați de îndoieli și necredincioșie nu trebuie să meargă să lucreze pentru alții. Ceea ce este în minte trebuie să se reverse în afară și ei nu își dau seama de efectul unei aluzii sau a celei mai mici îndoieli exprimate. Satana face din acest lucru o săgeată cu țepi. Aceasta acționează ca o otravă lentă, care, înainte ca victima să simtă pericolul, afectează întregul organism, subminează sănătatea și în final produce moartea. Tot astfel stau lucrurile și în privința otrăvii îndoielii și necredinței față de lucrurile din Scriptură. Unul care are influență sugerează altora ceea ce Satana i-a sugerat lui, faptul că un pasaj din Scriptură îl contrazice pe un altul; și astfel, într-un mod foarte neînțelept, ca și când ar fi descoperit vreo taină minunată, care a fost ascunsă celor credincioși și sfinți în fiecare veac al lumii, el aruncă cel mai dens întuneric asupra minților lor. Aceștia pierd plăcerea pe care o avuseseră altădată pentru adevăr și ajung necredincioși. Toate acestea sunt urmarea doar a câtorva cuvinte rostite, care au avut o putere ascunsă deoarece păreau impregnate de acel mister.
Aceasta este lucrarea diavolului cel viclean. Cei care sunt confruntați cu îndoieli și care au dificultăți pe care nu le pot rezolva nu ar trebui să arunce alte minți slabe în aceeași neliniște. Unii au făcut aluzii și au vorbit despre necredința lor și au mers mai departe, fără să viseze măcar ce efect vor produce acestea. În unele cazuri, sămânța necredinței a avut efect imediat, în timp ce în alte cazuri a stat îngropată destul de mult timp, până ce persoana a apucat pe o cale greșită, făcând loc vrăjmașului, iar lumina lui Dumnezeu a fost retrasă de la ea, și aceasta a căzut cu totul sub ispitirile puternice ale lui Satana. Atunci a răsărit sămânța necredinței care fusese semănată cu atât de mult timp în urmă. Satana hrănește aceste semințe, iar ele aduc roade. Tot ce vine de la pastori, care ar trebui să stea în lumină, are o puternică influență. Iar atunci când aceștia nu au stat în lumina clară a lui Dumnezeu, Satana îi folosește ca agenți și prin ei trimite săgețile lui arzătoare asupra minților nepregătite să se împotrivească la ceea ce a venit prin pastorii lor.
Am văzut că și pastorii, ca și poporul, trebuie să lupte ca să se împotrivească lui Satana. Cel care susține că este pastor al lui Hristos se așează într-o poziție înfricoșătoare atunci când slujește scopurilor ispititorului, ascultând la șoaptele lui și lăsându-l să captiveze mintea și să pună stăpânire pe gânduri. În ochii lui Dumnezeu, cel mai mare păcat al pastorului este acela de a vorbi despre necredința lui și de a atrage și alte minți pe același canal întunecos, îngăduindu-i astfel lui Satana să atingă un dublu scop, ispitindu-l. El tulbură mintea aceluia care, prin calea pe care a apucat, i-a încurajat ispitirile și apoi îl conduce pe acesta să tulbure mințile multora.
Este timpul ca străjerii de pe zidurile Sionului să înțeleagă responsabilitatea și sfințenia misiunii lor. Ei ar trebui să simtă că vor veni necazuri asupra lor dacă nu îndeplinesc lucrarea pe care le-a încredințat-o Dumnezeu. Dacă ajung necredincioși, ei pun în pericol siguranța turmei lui Dumnezeu, pun în pericol cauza lui Dumnezeu și o expun batjocurii vrăjmașilor noștri. O, ce lucrare este aceasta! Cu siguranță, își vor primi răsplata. Unii pastori, ca și membrii, trebuie să fie convertiți. Ei trebuie făcuți bucățele și apoi înnoiți. Lucrarea lor în comunități este mai mult decât pierdută, iar în starea lor de slăbiciune, pe punctul de a se prăbuși, Dumnezeu ar fi mai mulțumit dacă și-ar înceta eforturile de a-i ajuta pe alții și vor lucra cu mâinile lor până se vor converti. Atunci îi vor putea întări pe frații lor.
Pastorii trebuie să se trezească. Ei pretind că sunt generali în armata marelui Împărat, dar, în același timp, simpatizează cu marele conducător rebel și cu oștirea lui. Unii au expus cauza lui Dumnezeu și adevărurile sacre ale Cuvântului Său batjocurilor oștirii răzvrătitului. Au înlăturat o parte a scutului lor, iar Satana și-a aruncat într-acolo săgețile lui otrăvite. Ei au întărit mâinile conducătorilor răzvrătiți și au slăbit ei înșiși, făcând ca Satana și clanul lui diavolesc să-și ridice capul cu triumf și să tresalte pe seama victoriei pe care ei au lăsat ca el s-o câștige. O, ce lipsă de înțelepciune! Câtă orbire! Ce tactică nesăbuită, de a-și descoperi punctele slabe în fața dușmanilor lor de moarte! Cât de diferit a fost cursul urmat de Luther! El era gata să-și sacrifice viața, la nevoie, însă adevărul, niciodată. Cuvintele sale au fost: „Să avem grijă doar ca Evanghelia să nu fie supusă insultelor celor necredincioși și mai degrabă să ne dăm viața pentru a o apăra decât să le îngăduim acestora să triumfe. Cine poate spune dacă viața sau moartea mea va contribui mai mult la salvarea fraților mei?”
Dumnezeu nu este dependent de nici un om pentru înaintarea cauzei Sale. El ridică și califică oameni care să ducă solia lumii. El poate face tăria lui desăvârșită în slăbiciunea oamenilor. Puterea este a lui Dumnezeu. Cuvântările bine pregătite, elocvența, talentele deosebite nu pot converti nici măcar un suflet. Eforturile depuse la amvon pot stârni mințile, argumentele clare pot fi convingătoare, însă Dumnezeu este Cel care asigură succesul. Oamenii evlavioși, credincioși, sfinți, care pun în practică în viața lor de toate zilele ceea ce predică, sunt cei care vor exercita o influență mântuitoare. O cuvântare rostită cu putere de la amvon poate afecta mintea; însă puțină imprudență din partea pastorului în afara amvonului, o lipsă de seriozitate în vorbire și o neglijare a adevăratei evlavii vor contracara influența lui și vor risipi toate impresiile bune. Convertiții vor fi ai lui; în multe cazuri, ei nu vor căuta să se ridice mai presus decât predicatorul lor. Ei nu vor face o lucrare din inimă. Nu sunt convertiți pentru Dumnezeu. Lucrarea este superficială, iar influența lor va fi o jignire la adresa acelora care Îl caută cu adevărat pe Domnul.
Succesul pastorului depinde mult de purtarea lui din afara amvonului. Când își termină predica și părăsește amvonul, el nu și-a terminat lucrarea; de-abia a început-o. Atunci el trebuie să pună în practică ceea ce a predicat. El nu trebuie să acționeze cu nepăsare, ci să vegheze asupra lui însuși, pentru ca vrăjmașul să nu tragă foloase de pe urma vreunui cuvânt sau a unei fapte, iar cauza lui Dumnezeu să fie batjocorită. Pastorii trebuie să-și măsoare cuvintele, mai ales în prezența tinerilor. Ei nu trebuie să fie ușuratici în vorbire și să glumească, ci ar trebui să-și aducă aminte că stau în locul lui Hristos și că trebuie să ilustreze, prin exemplul lor, viața lui Hristos. „Pentru că noi suntem împreună lucrători cu Dumnezeu.” (1 Corinteni 3, 9.) „Ca unii care lucrăm împreună cu Dumnezeu, vă sfătuim să faceți așa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu.”
Mi-a fost arătat că influența pastorilor tineri, căsătoriți sau necăsătoriți, este distrusă de atașamentul pe care-l dovedesc tinerele femei față de ei. Unii ca aceștia nu își dau seama că ochii altora sunt asupra lor, iar calea urmată de ei poate avea tendința de a dăuna foarte mult influenței lor, din cauza celor cărora le acordă atât de multă atenție. Dacă acestea ar avea în vedere cu strictețe regulile de comportament în societate, ar fi mult mai bine și pentru ele, și pentru pastorul lor. Acest lucru îl pune într-o poziție neplăcută și îi determină pe alții să îl privească într-o lumină greșită. Cu toate acestea, am văzut că pastorii sunt răspunzători pentru această situație. Ei ar trebui să arate dezgust față de aceste lucruri, iar dacă merg pe calea arătată de Dumnezeu, nu ar mai fi tulburați de astfel de lucruri. Ei se vor feri de orice pare rău, iar când femeile tinere sunt prea sociabile, este de datoria lor să le dea de înțeles că acest lucru nu este plăcut. Trebuie să respingă astfel de impertinență chiar dacă sunt socotiți nepoliticoși. Aceste lucruri trebuie mustrate, pentru a nu arunca ocară asupra cauzei lui Dumnezeu. Tinerele femei care au fost convertite la adevăr și pentru Dumnezeu vor da ascultare mustrării și se vor îndrepta.
Pastorii ar trebui să-și susțină lucrările publice prin eforturi deosebite, lucrând în mod personal pentru suflete ori de câte ori se ivește o ocazie, discutând în tihnă la gura sobei și implorând sufletele să caute acele lucruri care le aduc pacea. Lucrarea noastră de pe acest pământ se va încheia în curând și fiecare om își va primi răsplata după faptele sale. Mi-a fost arătată răsplata sfinților, moștenirea veșnică, și am văzut că aceia care au suferit cel mai mult pentru adevăr nu vor socoti că au trecut prin greutăți, ci vor susține că cerul este destul de ieftin.