Pastorii care predică întreita solie îngerească trebuie să lucreze, având simțământul că Dumnezeu a pus asupra lor povara lucrării. Pastorii noștri nu vor duce lipsă dacă vor fi economi. Dacă duc lipsă, atunci, în orice poziție ar fi așezați, ei tot ar duce lipsă. Dați-le ocaziile cele mai favorabile și vor cheltui tot ce vor primi. Așa a fost în cazul fratelui Hull. Unii ca aceștia au nevoie de un fond aproape inepuizabil, din care să tot ia pentru a fi mulțumiți.
Aceia care nu știu să se administreze înțelept în lucrurile vremelnice, în general, nu știu nici în lucrurile spirituale. Ei nu pot zidi biserica. Poate că au daruri naturale sau sunt vorbitori iscusiți, însă le lipsește valoarea morală. S-ar putea să atragă mulțimi mari de oameni și să stârnească impresii considerabile; însă, dacă vei căuta roadele, vei găsi foarte puține sau poate chiar deloc. Asemenea bărbați sunt adesea pe deasupra lucrării și își pierd dragostea pentru simplitatea Evangheliei. Ei nu sunt satisfăcuți de adevărurile pe care le predică. Așa a fost cazul fratelui Hull. El a dus lipsă de acel har care întemeiază sufletul în adevăr și înnobilează caracterul unui bărbat. Este un lucru bun ca inima să fie întemeiată în har. Aceasta constituie temelia credinței noastre.
În locurile pe unde a ținut cuvântări fratele Hull, oamenii au fost mulțumiți cu spiritul lui lejer și cu stilul lui deosebit de a predica, însă doar foarte puțini au îmbrățișat adevărul în urma strădaniilor lui; și chiar dintre aceștia, o bună parte au renunțat curând la credință. Mulți au fost dezamăgiți că roadele eforturilor lui sunt atât de puține. Mi-a fost arătat motivul. Lipseau umilința, simplitatea, curăția și sfințenia vieții. El a crezut că lucrul său iscusit este inegalabil și că lucrarea aproape n-ar exista dacă nu ar fi contribuția lui; însă, dacă ar fi cunoscut greutățile pe care le au lucrătorii autentici, care au încercat să-l ajute și care au suferit din cauza lui, nu ar mai avea o părere atât de înaltă despre strădaniile sale. Modul lui de a lucra a fost o continuă povară pentru lucrare, aceasta prosperând mai degrabă fără contribuția sa. Dorința fraților de a-l salva de la cădere i-a determinat să facă prea mult pentru el în privința mijloacelor de susținere. Ei au fost mulțumiți cu talentul lui de predicator, iar unii au fost atât de nechibzuiți, încât l-au lăudat peste măsură, arătându-și preferința hotărâtă pentru el, mai presus de alți frați predicatori care ar fi contribuit mai mult la înaintarea adevărului pretutindeni. Acest lucru i-a făcut rău. El nu a fost suficient de umil și nu a avut suficient din harul lui Dumnezeu pentru a se putea împotrivi lingușirii fraților săi. Fie ca Dumnezeu să-i ajute pe acești frați să-și dea seama de greșeala lor și niciodată să nu-i mai facă rău vreunui frate pastor tânăr, lingușindu-l.
Toți aceia care doresc să se îndepărteze de rămășița poporului lui Dumnezeu, pentru a-și urma pornirile inimilor lor stricate, se vor arunca ei înșiși de bună-voie în mâinile lui Satana și vor găsi această ocazie. Sunt și alții printre noi care sunt în pericol. Ei au o părere înaltă despre propria lor iscusință, în timp ce influența lor, în multe privințe, a fost doar cu puțin mai bună decât cea a fratelui Hull. Dacă aceștia nu-și vor reface pe deplin viața, pentru lucrare ar fi mai bine fără ei. Pastorii nesfințiți fac rău cauzei lui Dumnezeu și sunt o povară grea asupra fraților lor. Este nevoie ca cineva să meargă pe urma lor pentru a le corecta greșelile și pentru a-i întări pe cei pe care i-au slăbit ei și i-au tras în jos prin influența lor. Ei sunt geloși pe cei care au purtat poveri în lucrare, pe aceia care și-ar sacrifica și viața, dacă ar fi nevoie, pentru înaintarea cauzei adevărului. Ei socotesc că frații lor nu au motivații mai înalte decât ei. Procedând în acest fel cu pastorii, care sunt astfel supuși ispitirilor lui Satana, li se face și lor un rău și în același timp se irosesc și mijloace. Acest lucru le conferă influență și îi așează în poziția în care pot face rău fraților lor și cauzei lui Dumnezeu în modul cel mai profund.
Mi-a fost arătat că îndoielile exprimate în legătură cu credincioșia poziției noastre și inspirația Cuvântului lui Dumnezeu nu au produs atâtea dificultăți câte susțin unii. Aceste greutăți nu au legătură atât de mult cu Biblia sau cu dovezile în favoarea credinței noastre cât cu propriile lor inimi. Cerințele Cuvântului lui Dumnezeu sunt prea mari pentru firea lor nesfințită. „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună.” (Romani 8, 7.) Dacă pornirile inimii firești nu sunt ținute în frâu și nu sunt stăpânite de influența sfințitoare a harului lui Dumnezeu primit prin intermediul credinței, gândurile inimii nu sunt curate și sfinte. Condițiile mântuirii aduse în atenție în Cuvântul lui Dumnezeu sunt raționale, simple și pozitive, neîngăduind nimic mai puțin decât conformarea desăvârșită față de voia lui Dumnezeu și curăția inimii și a vieții. Noi trebuie să răstignim eul cu toate patimile lui. Noi trebuie să ne curățim de orice întinăciune a cărnii și a duhului, desăvârșindu-ne sfințirea în temere de Dumnezeu.
Aproape în toate cazurile în care oamenii nu sunt convinși de inspirația Cuvântului lui Dumnezeu, acest lucru se datorează vieților lor nesfințite, pe care acel cuvânt îl condamnă. Ei nu îi vor primi sfaturile și mustrările pentru că acestea le scot la iveală calea lor greșită. Ei nu îi iubesc pe cei pe care ar dori să-i convertească și ar pune restricții asupra lor. Greutățile și îndoielile care tulbură inima plină de vicii trebuie îndepărtate din fața celui ce practică principiile curate ale adevărului.
Mulți au talente prin care ar putea face mult bine dacă acestea ar fi sfințite și folosite pentru cauza lui Hristos, dar cu care, de asemenea, pot face mult rău dacă le folosesc în slujba necredinței și a lui Satana. Înălțarea de sine și poftele nenumărate ale firii vor perverti talentele și vor face din ele un blestem în loc de o binecuvântare. Satana, arhiamăgitorul, are talente minunate. El a fost odată un înger înălțat, alături de Domnul Hristos. A căzut datorită înălțării de sine, care a dezlănțuit o răscoală în ceruri, și mulți au căzut împreună cu el. După aceea, talentele și iscusința lui au fost folosite împotriva stăpânirii lui Dumnezeu, căutând să-i determine pe cât mai mulți să disprețuiască autoritatea cerurilor. Aceia care sunt fermecați de maiestatea lui satanică pot alege să-l imite pe acest general căzut și să împărtășească în final soarta lui.
Curăția vieții duce la rafinarea ei, lucru care îi face pe cei ce o dețin să se îndepărteze tot mai mult de urâțenia și îngăduirea păcatului. Unii ca aceștia nu se vor îndepărta de adevăr, nu vor ceda și nu vor pune la îndoială inspirația Cuvântului lui Dumnezeu. Dimpotrivă, ei se vor angaja în studiul zilnic al Cuvântului sacru cu un interes mereu crescând, iar dovezile creștinismului și ale inspirației își vor imprima impresiile în minte și viață. Cei care iubesc păcatul se îndepărtează de Biblie, le va plăcea să se îndoiască și vor deveni șovăielnici în ceea ce privește principiile. Ei vor primi și vor susține teorii false. Unii ca aceștia vor pune păcatele oamenilor pe seama împrejurărilor, iar când omul ajunge să comită un păcat mare, ei îl privesc cu milă, în loc să îl socotească un nelegiuit care trebuie pedepsit. Acestea sunt lucrurile pe care le va face întotdeauna o inimă stricată, depravată, care în decursul timpului va da pe față toate trăsăturile firii decăzute. Printr-un proces general, oamenii desființează pe dată păcatul, pentru a putea evita necesitatea reformei și efortului individual. Pentru a se elibera de obligația de a face vreun efort în prezent, mulți sunt gata să socotească zadarnice toată lucrarea și eforturile lor de pe parcursul vieții, cât au urmat principiile sacre ale Cuvântului lui Dumnezeu. Nevoia de filozofare a fratelui Hull își are fortăreața în stricăciunea inimii lui. Dumnezeu cheamă oameni care să meargă să lucreze în câmpul Său gata pentru seceriș, iar dacă sunt umili, devotați și credincioși, ei vor lua coroanele pe care le pierd acești pastori care, în privința credinței, sunt niște oameni destrăbălați.
Pe data de 5 noiembrie 1862, mi-a fost arătat că unii oameni își înțeleg greșit chemarea. Ei cred că un bărbat care nu poate munci efectiv sau care nu are un spirit de afacerist este bun de pastor. Mulți fac o mare greșeală în această privință. Un bărbat care nu se pricepe la afaceri poate să ajungă pastor, însă el va fi lipsit de acele calități pe care trebuie să le aibă orice pastor, pentru a-și administra în mod înțelept comunitatea și a fi de folos lucrării. Însă, atunci când este bun la amvon, dar, ca și fratele Hull, nu se pricepe la administrație, un pastor nu trebuie să pornească niciodată singur. Un altul trebuie să meargă alături de el pentru a-i suplini lipsa și a conduce în locul lui. Și chiar dacă acest lucru poate fi umilitor, el trebuie să dea atenție judecății și sfatului însoțitorului său, așa cum un orb trebuie să meargă după unul care poate vedea. În acest fel, el va scăpa de multe primejdii care i s-ar putea dovedi fatale, dacă ar fi lăsat singur.
Progresul cauzei lui Dumnezeu depinde mult de pastorii care lucrează pe ogorul Evangheliei. Cei care predică altora adevărul trebuie să fie devotați, oameni gata de sacrificiu, credincioși, care înțeleg lucrul pe care îl au de făcut și vor să facă binele, deoarece ei știu că Dumnezeu este Cel ce i-a chemat în lucrare, oameni care simt valoarea sufletelor și care vor purta poveri și răspunderi. Un lucrător competent este cunoscut după lucrarea lui desăvârșită.
Sunt doar puțini predicatori printre noi. Și deoarece lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de mult ajutor, unii au ajuns să creadă că oricine vrea să fie pastor este acceptat. Unii au socotit că cei care se roagă fără greutate în adunare sunt buni să meargă ca lucrători. Și înainte de a fi încercați sau de a putea arăta vreo roadă a lucrării lor, acești bărbați pe care Dumnezeu nu i-a trimis au fost încurajați și lingușiți de unii frați lipsiți de experiență. Însă lucrarea făcută scoate la iveală caracterul lucrătorului. Ei dezbină și seamănă confuzie, nu adună și nu zidesc. Câțiva s-ar putea să primească adevărul ca urmare a eforturilor lor, însă aceștia, în general, nu se ridică mai sus decât cei de la care au aflat adevărul. Aceeași lipsă care le-a marcat viața va fi văzută și în convertiții lor.
Succesul cauzei noastre nu depinde de numărul mare de pastori, ci este de cea mai mare importanță ca aceia care fac lucrarea lui Dumnezeu să fie bărbați care să simtă cu adevărat povara și sfințenia lucrării la care El i-a chemat. Câțiva oameni credincioși, gata de sacrificiu, mici în ochii lor, pot face mult mai mult bine decât un număr mare de oameni necalificați pentru lucrare, încrezători în ei înșiși și care se laudă cu talentele lor. O parte dintre aceștia, care mai degrabă ar face niște treburi acasă, fac necesar ca aproape tot timpul pastorii credincioși să meargă pe urma lor, pentru a îndrepta influența stricăcioasă a acestora. Utilitatea viitoare a pastorilor tineri depinde mult de felul cum abordează ei lucrarea. Frați care au cauza lui Dumnezeu pe inimă sunt atât de nerăbdători să vadă adevărul înaintând, încât sunt în primejdia de a face prea mult pentru pastorii care nu au fost încercați, ajutându-i în mod liber cu mijloace și dându-le cale liberă. Cei care intră în ogorul Evangheliei trebuie să-și dobândească ei înșiși o anumită reputație, chiar dacă acest lucru se va realiza prin încercări și lipsuri. Ei trebuie să dea dovadă mai întâi de destoinicie în lucrare.
Frații cu experiență trebuie să poarte de grijă; și, în loc să aștepte ca acești predicatori tineri să îi ajute și să îi conducă, ei trebuie să simtă asupra lor răspunderea de a purta de grijă acestor predicatori tineri, de a-i instrui, sfătui și conduce, de a dovedi o grijă părintească față de ei. Predicatorii tineri trebuie să fie ordonați, să aibă un scop precis și mintea la lucru, astfel încât să nu mănânce pâinea nimănui pe degeaba. Ei nu trebuie să meargă din loc în loc, prezentând unele puncte ale credinței noastre care să stârnească prejudecăți, și apoi să plece înainte ca dovezile în favoarea adevărului prezent să nu fie nici pe jumătate prezentate. Bărbații tineri care consideră că au o datorie în privința lucrării nu trebuie să-și asume răspunderea de a predica adevărul până când nu au folosit ei înșiși privilegiul de a fi fost sub influența unui predicator mai cu experiență, ordonat în lucrul lui; ci trebuie să învețe de la el, așa cum învață un elev de la învățătorul lui. Ei nu trebuie să umble încoace și încolo, fără o anumită țintă sau fără a avea anumite planuri pe care să le aducă la îndeplinire în lucrarea lor.
Unii care au doar puțină experiență și sunt cel mai puțin calificați pentru a propovădui adevărul sunt cei din urmă în a cere sfat și povață de la frații lor mai cu experiență. Ei se consideră pastori și se așează la același nivel cu cei care au avut o experiență îndelungată și încercată și nu sunt mulțumiți până ce nu ajung să conducă, gândind că, dacă sunt pastori, ei știu tot ce trebuie să știe. Acești predicatori duc lipsă de adevărata cunoaștere de sine. Ei nu sunt modești, așa cum s-ar cuveni, și au totodată o părere prea înaltă cu privire la capacitățile lor. Pastorii cu experiență, care își dau seama de sfințenia lucrării și simt greutatea ei asupra lor, sunt grijulii cu ei înșiși. Ei consideră că este un privilegiu să se sfătuiască cu frații lor și nu se supără dacă li se fac recomandări cu privire la planurile lor de lucru sau la modul în care vorbesc.
Acei pastori care provin din diferite denominațiuni și au îmbrățișat întreita solie îngerească doresc adesea ca ei să-i învețe pe alții, în loc ca ei să învețe de la alții. Mulți au foarte multe lucruri de dezvățat înainte de a putea învăța pe deplin principiile adevărului prezent. Pastorii vor face mult rău cauzei lui Dumnezeu înrolându-se în lucrarea pentru alții, atâta timp cât mai există o lucrare atât de mare de făcut pentru ei înșiși, pentru a putea fi în stare să facă ceea ce trebuie pentru cei necredincioși. Dacă ei sunt necalificați pentru lucrare, va fi necesară lucrarea a doi sau trei pastori credincioși, care să meargă pe urma lor pentru a îndrepta relele produse de ei. Până la urmă, va fi mai de folos pentru cauza lui Dumnezeu să-i întrețină pe unii ca aceștia ca să stea acasă și să nu facă rău lucrării din câmp.
Unii cred despre predicatori că sunt în mod special inspirați, singurele mijloace prin care ar putea vorbi Domnul. Dacă cei în vârstă sau cu o experiență mai îndelungată văd anumite slăbiciuni la un pastor și îi sugerează anumite îmbunătățiri în deprinderile pe care le are, în tonul vocii sau în gesturi, uneori acesta se simte jignit și gândește că Dumnezeu l-a chemat așa cum este el, că puterea este a lui Dumnezeu, și nu a lui însuși, și că Dumnezeu trebuie să facă lucrarea pentru el, că el nu predică după înțelepciunea omenească și așa mai departe. Este o greșeală să crezi că un om nu poate predica până nu ajunge la un anumit grad de exaltare. Bărbați care sunt astfel dependenți de sentimente s-ar putea să fie de folos la rugăciune, atunci când ceea ce simt și redau este autentic; însă ei nu vor fi niciodată lucrători buni, purtători de poveri. Când lucrarea merge greu și când totul pare descurajator, cel care este sentimental și depinde de simțăminte nu este pregătit să-și aducă vreo contribuție în purtarea de poveri. Cât de important este, în vremuri de descurajare și întuneric, să avem bărbați care judecă cu calm, care nu depind de circumstanțe, care se încred în Dumnezeu și care lucrează mai departe, chiar dacă este întuneric, așa cum lucrează pe lumină. Bărbații care Îi slujesc lui Dumnezeu din principiu, deși pot fi încercați în credința lor, vor fi văzuți bizuindu-se cu totul numai pe brațul lui Iehova, care nu dă greș niciodată.
Predicatorii tineri și bărbații care au fost odată pastori, care au fost neciopliți, grosolani în privința manierelor lor, dovedind prin vorbirea lor că nu sunt cu totul decenți și curați, nu sunt potriviți pentru a se angaja în această lucrare până nu dovedesc că în ei a avut loc o reformă totală. Un cuvânt rostit în mod neînțelept poate face mai mult rău decât tot binele pe care l-au făcut în adunările pe care le-au ținut. Ei părăsesc standardul adevărului care trebuie înălțat, coborându-l până în țărână în fața comunității. În general, convertiții lor nu se ridică mai presus de standardul ridicat pentru ei de către pastori. Oamenii care stau între cei vii și cei morți trebuie să fie destoinici. Pastorul trebuie să vegheze în fiecare clipă. El lucrează pentru înălțarea altora, aducându-i pe platforma adevărului. El să arate cel dintâi celor din jurul lui că adevărul a lucrat ceva pentru el. Trebuie să fie conștient de răul și grosolănia acestor expresii vulgare și ar trebui să lase la o parte și să disprețuiască orice lucru de acest fel. Dacă nu face acest lucru, convertiții lui îl vor lua pe el ca model. Iar când pastorii credincioși merg pe urma lui pentru a-i corecta greșelile și a lucra cu cei convertiți, aceștia se vor scuza, dând vina pe pastor. Dacă le condamni felul lor de a fi, ei se vor întoarce spre tine și te vor întreba: De ce încurajați și susțineți oameni ca să meargă să predice altora, celor păcătoși, când ei înșiși sunt niște păcătoși?
Lucrarea în care suntem noi angajați este o lucrare solemnă și plină de răspundere. Cei care slujesc prin cuvânt și învățătură trebuie să fie ei înșiși modele de fapte bune. Ei trebuie să fie exemple de sfințenie, curăție și ordine. Înfățișarea slujitorului lui Dumnezeu, atât la amvon, cât și în afara acestuia, trebuie să fie aceea a unui predicator viu. El poate realiza mult mai mult prin exemplul său de evlavie decât doar predicând de la amvon, dar având o influență în afara acestuia ce nu este vrednică de imitat. Aceia care lucrează pentru această cauză duc lumii cel mai înalt adevăr care a fost vreodată încredințat muritorilor.
Bărbații aleși de Dumnezeu pentru lucrarea Sa vor face dovada înaltei lor chemări și vor considera că este cea mai mare datorie a lor de a crește și a se dezvolta până când vor deveni lucrători destoinici. Iar atunci când doresc stăruitor să-și cultive talantul încredințat lor de Dumnezeu, ei vor fi ajutați în mod judicios. Însă încurajările care li se dau nu trebuie să fie lingușitoare, căci Satana însuși face destul în această privință. Bărbații care gândesc că au datoria de a predica nu trebuie încurajați în a se lăsa de îndată, pe ei și familiile lor, în seama fraților ca să-i susțină. Ei nu sunt demni de acest lucru până când nu arată roade bune ale lucrării lor. Există acum primejdia de a face rău predicatorilor tineri și acelora care au puțină experiență, prin lingușire și prin a-i scuti de poverile vieții. Când nu predică, ei trebuie să facă tot ce le stă în putință pentru a se întreține. Aceasta este cea mai bună cale de a testa natura chemării lor la predicare. Dacă doresc să predice doar ca să fie întreținuți ca pastori, iar biserica merge bine, ei vor părăsi curând lucrarea de predicare și se vor îndrepta spre o afacere mai profitabilă. Pavel, predicatorul cel mai elocvent, convertit în mod miraculos pentru Dumnezeu spre a face o lucrare specială, nu s-a scutit de muncă. El spune: „Până în clipa aceasta suferim de foame și de sete, suntem goi, chinuiți, umblăm din loc în loc, ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți, binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm.” (1 Corinteni 4, 11.12.) „N-am mâncat de pomană pâinea nimănui; ci, lucrând și ostenindu-ne am muncit zi și noapte, ca să nu fim povară nimănui dintre voi.” (2 Tesaloniceni 3, 8.)
Mi-a fost arătat că mulți nu apreciază așa cum ar trebui talentele care sunt printre ei. Unii frați nu înțeleg ce fel de dar, în vederea predicării, ar fi mai eficient pentru înaintarea cauzei adevărului, gândindu-se doar la satisfacerea prezentă a sentimentelor lor. Fără a reflecta, ei preferă un vorbitor care manifestă un zel considerabil în predicarea lui, folosindu-se de anecdote pentru a face pe plac urechii și a anima mintea pentru un moment, însă fără să lase o impresie care să dureze. În același timp, ei apreciază mai puțin pe predicatorul care a studiat și s-a rugat ca să poată prezenta înaintea poporului dovezi prin care să susțină poziția noastră într-o manieră calmă și într-o desfășurare bine închegată. Lucrarea acestuia nu este apreciată și adesea el este tratat cu indiferență.
Un om poate predica într-o manieră plină de duh pentru a gâdila urechea, însă fără a transmite nici o idee nouă sau ceva de folos minții. Impresiile primite printr-o asemenea predicare nu durează mai mult decât se aude vocea vorbitorului. Când se caută roadele unui astfel de lucru, foarte puține se pot găsi. Aceste daruri firești nu sunt atât de folositoare pentru înaintarea adevărului ca acel dar ce poate fi încercat în locuri grele, dificile. În lucrarea de propovăduire a adevărului este necesar ca poziția noastră să fie susținută bine cu dovezi din Scriptură. Afirmațiile îl pot aduce la tăcere pe cel necredincios, însă nu îl vor convinge. Credincioșii nu sunt singurii pentru care sunt trimiși lucrătorii în câmp. Mântuirea sufletelor constituie marele obiectiv.
Unii frați au greșit în această privință. Ei au considerat că fratele C. a fost omul potrivit pentru a lucra în Vermont și că el putea realiza mai mult decât oricare alt pastor din acel stat. Unii ca aceștia nu văd lucrurile dintr-un punct de vedere corect. Fratele C. poate vorbi în așa fel, încât să trezească interesul unei adunări, însă, dacă aceasta ar fi tot ce este necesar pentru a fi un predicator cu succes, atunci ar fi mulți frați și multe surori potriviți. Însă acesta nu este un lucrător profund; nu te poți baza pe el. El nu e de nici o nădejde când biserica trece prin încercări. El nu are experiență, judecată și discernământ pentru a fi de vreun folos bisericii, când trece prin necazuri. Nu a fost un bărbat destoinic, meticulos în lucrurile vremelnice și, deși nu are decât o familie mică, a avut nevoie de susținere mai mult sau mai puțin. Aceeași lipsă se dovedește în lucrurile spirituale ca și în cele vremelnice. Dacă s-ar fi procedat de la început corect cu el în privința predicării, acum ar fi putut fi de ceva folos cauzei. Frații lui i-au făcut rău, ajutându-l prea mult și lăsând asupra lui doar câteva dintre poverile vieții, până când el a ajuns să creadă că lucrarea pe care o face el este de cea mai mare însemnătate. Ar fi vrut ca frații lui să-l ajute într-atât, încât să-l scutească complet de griji. El nu a muncit suficient pentru a-și menține mușchii în formă, spre binele sănătății sale.
El nu este capabil să zidească biserici. Când simte că vine asupra lui necazul dacă nu predică Evanghelia, așa cum au simțit predicatorii care s-au sacrificat în trecut, atunci el ar trebui, ca și aceștia, să lucreze cu mâinile lui o parte din timp, pentru a câștiga bani spre a-și întreține familia și pentru a nu mai fi o povară pentru biserică; și apoi el va putea merge înainte nu doar pentru a predica, ci și pentru a salva suflete. Eforturile făcute în acest spirit vor realiza ceva. El a fost mare în propriii lui ochi, s-a socotit egal cu oricare alt lucrător din Vermont și a considerat că trebuie pus în rând cu ei și consultat în problemele de afaceri ale bisericii, în timp ce el nu și-a dobândit nici o reputație și nici nu s-a dovedit vrednic de așa ceva. Ce sacrificiu de sine și ce devotament a dovedit el pentru biserică? Ce primejdii sau greutăți a îndurat el pentru ca frații să se încreadă în el și să-l trimită oriunde, ca lucrător cu o influență spre bine?
Frații din Vermont au trecut cu vederea valoarea morală a unor bărbați, ca frații Bourdeau, Pierce și Stone, care au o experiență profundă și a căror influență a câștigat încrederea comunității. Viețile lor pline de sârguință și consecvență au făcut din ei predicatori vii, care au vorbit zilnic, iar lucrarea lor a înlăturat o mare parte din prejudecăți, a strâns laolaltă și a zidit. Cu toate acestea, frații nu au apreciat lucrul acestor bărbați, în timp ce s-au mulțumit cu cel al unora care nu au suportat să fie puși la probă sau încercați și care nu pot arăta decât puține roade ale lucrării lor.