Pe data de 5 iunie 1863, mi-a fost arătat că Satana este întotdeauna la lucru pentru a-i descuraja și abate de la calea cea dreaptă pe pastorii pe care Dumnezeu i-a ales pentru a predica adevărul. Calea cea mai eficientă prin care poate lucra este influența căminului, prin soțiile neconsacrate. Dacă poate lua în stăpânire mințile acestora, el poate, prin intermediul lor, să aibă acces la soț, care, prin cuvânt și învățătură, lucrează la câștigarea de suflete. Am fost îndreptată spre avertizările pe care le-a dat Dumnezeu în mod repetat și spre datoriile soțiilor de pastori; totuși, aceste avertizări nu au avut o influență de durată. Mărturiile date au avut efect, dar pentru scurtă vreme. Lumina a fost urmată doar parțial. Ascultarea și devotamentul față de Dumnezeu au fost date uitării, mulți pierzând din vedere datoria sfântă de a valorifica lumina și privilegiile date și de a umbla ca niște copii ai luminii. Dacă vălul ar putea fi dat la o parte și s-ar putea vedea totul așa cum este privit în ceruri, ar exista atunci o trezire și fiecare s-ar întreba cu teamă: „Ce să fac ca să fiu mântuit?”
Soția de pastor care nu este devotată lui Dumnezeu nu este de ajutor soțului ei. În timp ce el insistă asupra necesității purtării crucii și îndeamnă la tăgăduire de sine, exemplul de fiecare zi al soției sale contrazice adesea predicile lui și le distruge puterea. În felul acesta, ea devine un mare obstacol și îl îndepărtează adesea pe soțul ei de Dumnezeu și de datoria sa. Ea nu își dă seama ce păcat comite. În loc de a încerca să fie de folos, căutând să ajute sufletele cu dragoste în nevoile pe care le au, ea se dă înapoi de la datorie și preferă o viață nefolositoare. Ea nu este constrânsă de puterea dragostei lui Hristos și de principii altruiste, sfinte. Ea nu vrea să facă voia lui Dumnezeu, să lucreze împreună cu soțul ei, cu îngerii și cu Dumnezeu. Când soția pastorului își însoțește soțul în lucrarea misionară de a salva suflete, este un mare păcat ca ea să-l împiedice în lucrarea lui, dovedind o dispoziție nemulțumită. Și totuși, în loc să-l ajute cu toată inima în lucrarea lui, căutând orice ocazie de a-și uni interesele și lucrarea cu a lui, ea adesea caută să-și facă viața cât mai ușoară și mai plăcută. Dacă lucrurile din preajma lor nu sunt atât de plăcute pe cât i-ar plăcea ei să fie (așa cum nu vor fi niciodată), ea nu trebuie să-și îngăduie sentimente nostalgice; sau, prin lipsa optimismului și a unor plângeri rostite, să-și necăjească soțul și să-i îngreuieze și mai mult sarcina și poate prin nemulțumirea ei să-l îndepărteze de locul unde ar fi putut face bine. Ea nu trebuie să distragă atenția soțului ei de la lucrarea de salvare a sufletelor și să o îndrepte spre stările ei de moment, pentru a-și satisface sentimentele capricioase și nemulțumite. Dacă s-ar uita pe ea însăși și ar lucra pentru a-i ajuta pe alții, dacă ar discuta și s-ar ruga cu sufletele sărmane și s-ar purta ca și cum mântuirea lor ar fi de mai mare importanță decât orice altceva, ea nu ar mai avea timp să fie melancolică. Ar simți de la o zi la alta o dulce satisfacție, ca răsplată pentru munca ei neegoistă; nu-l pot numi sacrificiu, pentru că unele dintre soțiile pastorilor noștri nu știu ce înseamnă să sacrifici sau să suferi pentru adevăr.
În anii dinainte, soțiile de pastori au îndurat lipsuri și persecuție. În timp ce soții lor sufereau închisoare și uneori chiar moartea, aceste femei nobile, gata de sacrificiu de sine, sufereau împreună cu ei, iar răsplata lor va fi egală cu cea acordată soțului. Doamna Boardman și doamna Judsons au suferit pentru adevăr, au suferit împreună cu soții lor. Ele și-au sacrificat familiile și prietenele în sensul deplin al cuvântului, pentru a fi de ajutor soților lor în lucrarea de iluminare a acelora care zăceau în întuneric și a le descoperi tainele ascunse ale Cuvântului lui Dumnezeu. Viețile lor erau în continuă primejdie. Salvarea de suflete era principala lor țintă, și pentru aceasta erau gata să sufere cu bucurie.
Mi-a fost arătată viața Domnului Hristos. Când tăgăduirea de sine și sacrificiul Său sunt comparate cu încercările și suferințele unora dintre soțiile pastorilor noștri, nu se poate găsi nimic din ceea ce se numește sacrificiu. Dacă soția pastorului spune cuvinte de nemulțumire și descurajare, influența asupra soțului este descurajatoare și tinde să-i strice lucrarea, mai ales dacă acesta este dependent de încurajări. Trebuie oare ca pastorul, în aceste împrejurări, să fie stânjenit sau smuls de la câmpul lui de lucru pentru a satisface sentimentele soției sale, care se nasc dintr-o lipsă de voință de a-și face datoria? De dragul lui Hristos și al datoriei, soția trebuie să-și pună în acord dorințele și plăcerile cu datoria pe care o are și să renunțe la sentimentele ei egoiste. Satana este mereu preocupat să afecteze lucrarea pastorilor prin influența egoistă, iubitoare de tihnă a soțiilor lor.
Dacă o soție de pastor își însoțește soțul în călătoriile sale, ea nu trebuie să caute nici o plăcere pentru ea însăși, nu trebuie să plece în vizite, să facă să fie așteptată, ci să lucreze împreună cu el. Ea trebuie să-și unească interesele cu ale lui pentru a face bine. Trebuie să fie binevoitoare în a-și însoți soțul, dacă grijile casei nu o împiedică și trebuie să-l ajute în lucrarea de salvare a sufletelor. Cu blândețe și umilință și totuși cu demnitate nobilă, ea trebuie să aibă o influență determinantă asupra minții celor din jurul ei; trebuie să-și facă partea ei și să-și ducă povara și crucea în cadrul adunării, la altarul familiar și în discuția de la gura sobei. Oamenii așteaptă acest lucru și ei au dreptul să aștepte acest lucru. Dacă aceste așteptări nu sunt împlinite, influența soțului, este mai mult de jumătate distrusă. Soția pastorului poate face mult dacă dorește. Dacă are un spirit de sacrificiu de sine și dragoste pentru suflete, ea poate face împreună cu el aproape tot atât bine cât el.
O soră care lucrează pentru cauza adevărului poate înțelege și ajunge la anumite cazuri la care soțul ei nu poate avea acces. Soția pastorului are o răspundere pe care nu trebuie și nu poate să o îndepărteze cu ușurință. Dumnezeu îi va cere talantul încredințat ei, cu dobândă. Ea trebuie să lucreze cu sârguință, cu credincioșie și în unire cu soțul ei pentru salvarea sufletelor. Ea nu trebuie să vorbească niciodată de dorințele sau plăcerile ei, sau să exprime dezinteres față de lucrarea soțului ei, sau să întrețină sentimente nostalgice, de nemulțumire. Toate aceste înclinații firești trebuie depășite. Ea are de atins în mod negreșit un scop în viață. Cum să procedeze cu luptele cu aceste sentimente, cu plăcerile și gusturile firești? Acestea trebuie sacrificate cu bunăvoință și în mod hotărât, pentru a putea face ceea ce este bine și a salva suflete.
Soțiile de pastori trebuie să ducă o viață devotată, o viață de rugăciune. Însă unele dintre ele s-ar bucura de o religie în care nu există cruce și care nu necesită tăgăduire de sine sau efort din partea lor. În loc să stea cu demnitate pe propriile lor picioare, bizuindu-se pe Dumnezeu pentru putere și aducându-și la îndeplinire răspunderea, ele au fost mult prea mult timp dependente de alții în ce privește viața lor spirituală. Dacă s-ar bizui cu o încredere ca de copil pe Dumnezeu și dacă s-ar îndrepta cu tot devotamentul spre Isus, depinzând pentru viață de El, vița cea vie, cât de mult bine ar putea face și cât de mult i-ar putea ajuta pe alții, ce sprijin ar fi pentru soții lor și ce răsplată vor avea la sfârșit! „Bine, rob bun și credincios” va fi o melodie plăcută pentru urechile lor. Cuvintele „intră în bucuria Stăpânului tău” vor răsplăti de o sută de ori toate suferințele și încercările îndurate pentru salvarea sufletelor.
Cei care nu își cultivă talantul pe care Dumnezeu li l-a încredințat vor pierde viața veșnică. Cei care au adus doar puțin folos în lume vor fi răsplătiți în mod corespunzător, după faptele lor. Când totul merge bine, ei sunt duși de val; însă, când e nevoie să prindă cu putere vâsla și să vâslească în contra vântului și a curentului, se pare că nu se găsește nici o vlagă în caracterul lor creștin. Ei nu se vor obosi să lucreze, ci își vor lăsa deoparte vâslele și se vor lăsa cu nepăsare să fie duși de curent la vale. Ei rămân în general în această stare până când cineva ia povara și lucrează cu sârguință și energie pentru a-i împinge împotriva curentului. De fiecare dată când se lasă astfel pradă nepăsării, ei pierd din tărie și sunt înclinați să lucreze mai puțin pentru cauza lui Dumnezeu. Doar biruitorul credincios va câștiga slava veșnică.
O soție de pastor trebuie să aibă întotdeauna o influență hotărâtă asupra celor din jurul ei și ea va fi ori un ajutor, ori un mare obstacol. Ea ori adună cu Hristos, ori risipește. Soțiilor pastorilor noștri le lipsește un spirit misionar, gata de sacrificiu de sine. Pe primul loc se pune eul, iar Hristos pe al doilea sau chiar pe al treilea. Niciodată pastorul nu trebuie să-și ia soția cu el decât dacă știe că aceasta îi este un ajutor în cele spirituale, că poate suporta, îndura și suferi spre a face bine și a fi de folos sufletelor de dragul lui Hristos. Cele care își însoțesc soții trebuie să lucreze în unire împreună cu aceștia. Nu trebuie să se aștepte să fie ferite de necazuri și dezamăgiri. Ele nu trebuie să dea prea multă atenție plăcerilor lor. Ce au a face aceste simțăminte cu datoria?
Mi-a fost citat cazul lui Avraam. Dumnezeu i-a spus: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac, du-te în țara Moria și adu-l ca ardere de tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.” (Geneza 22, 2.) Avraam L-a ascultat pe Dumnezeu. El nu a ținut seama de sentimentele sale, ci, cu o nobilă încredere și credință în Dumnezeu, s-a pregătit pentru călătorie. Cu inima sfâșiată de durere, a privit către mama iubitoare, mulțumită, care îl sorbea din priviri, cu profundă afecțiune, pe fiul făgăduinței. Însă el și-a luat fiul cu sine. Avraam a suferit, dar nu a îngăduit ca voința lui să se ridice în răzvrătire împotriva voinței lui Dumnezeu. Simțul datoriei, simțul asprei datorii era singurul care îl stăpânea. El nu a îndrăznit nici măcar pentru o clipă să țină seama de sentimentele sale sau să cedeze în fața lor. Singurul fiu mergea alături de el, tatăl cel hotărât, iubitor, zdrobit de durere, vorbind preocupat de un singur lucru, rostind iar și iar numele cel iubit al tatălui și apoi întrebând: „Unde este mielul de jertfă?” Oh, ce încercare pentru credinciosul tată! Îngerii priveau această scenă cu uimire, cu plăcere. Credinciosul slujitor al lui Dumnezeu chiar l-a legat pe iubitul său fiu și l-a întins deasupra lemnelor. Cuțitul a fost ridicat, când un înger a strigat tare: „Avraam, Avraam ... să nu pui mâna pe băiat.”
Am văzut că nu este ușor să fii creștin. Nu este mare lucru să porți numele de creștin, însă este un lucru mare, sfânt, să trăiești o viață de creștin. Mai avem doar puțin timp spre a ne asigura coroana veșnică și un raport de fapte bune și datorii împlinite în ceruri. Fiecare pom este judecat după fructele pe care le face. Orice om va fi judecat după faptele sale, nu după ceea ce pretinde că este sau după credința lui. Nu se va pune niciodată întrebarea: „Ce ai susținut tu că ești?” ci „Ce roade ai adus?” Dacă pomul este rău, și fructul este rău. Dacă pomul este bun, el nu poate aduce roade rele.