În viziunea care mi-a fost dată la Rochester, New York, la data de 25 decembrie 1865, mi-a fost arătat că avem în față o lucrare foarte solemnă. Noi nu ne dăm seama de importanța și măreția acesteia. Observând indiferența evidentă pretutindeni, am fost alarmată atât pentru pastori, cât și pentru membri. Se pare că lucrarea adevărului prezent este afectată de o paralizie. Se pare că lucrarea lui Dumnezeu stă pe loc. Pastorii și poporul nu sunt pregătiți pentru timpul în care trăiesc și aproape toți cei care susțin a crede adevărul prezent sunt nepregătiți pentru a înțelege lucrarea de pregătire necesară acestui timp. În starea lor prezentă, cu ambiții lumești, lipsă de consacrare față de Dumnezeu și preocuparea pentru sine, ei sunt cu totul nepregătiți pentru a primi ploaia târzie și de a face tot ce le stă în putință pentru a se împotriva mâniei lui Satana care, prin invențiile lui, îi poate face să se lepede de credință, încântându-i cu cine știe ce amăgire. Ei gândesc că stau foarte bine când, de fapt, stau foarte rău.
Pastorii și poporul trebuie să înainteze mai mult în lucrarea de reformă. Ei trebuie să înceapă fără întârziere să-și îndrepte obiceiurile în ce privește felul cum mănâncă, beau, se îmbracă și lucrează. Am văzut că destul de mulți pastori nu s-au trezit în ceea ce privește acest subiect important. Ei nu sunt cu toții acolo unde ar trebui să fie. Urmarea este că unii nu pot arăta decât puține roade ale lucrării lor. Pastorii trebuie să fie exemple pentru turma lui Dumnezeu. Însă ei nu sunt scutiți de ispitirile lui Satana. Tocmai ei sunt aceia pe care el caută să-i prindă în cursă. Dacă reușește să amăgească un pastor să se simtă în siguranță în cele firești și, în acest fel, să-i distragă mintea de la lucrare sau să-l înșele în privința stării lui proprii în fața lui Dumnezeu, Satana a realizat foarte mult.
Am văzut că lucrarea lui Dumnezeu nu progresează așa cum ar trebui și așa cum ar putea. Pastorii trebuie să înceapă să lucreze cu energie, devotament și stăruință hotărâtă -- ceea ce are nevoie această lucrare. Ei au de luptat cu un adversar vigilent, ale cărui iscusință și stăruință sunt neobosite. Efortul slab al pastorilor și poporului nu suportă nici o comparație cu cel al adversarului lor, diavolul. Într-o parte, sunt pastorii care luptă pentru bine și au de partea lor ajutorul lui Dumnezeu și al sfinților îngeri. Ei trebuie să fie puternici, viteji și cu totul devotați pentru cauza în care s-au înrolat, fără să aibă vreun interes lăturalnic. Ei nu trebuie să fie încurcați de lucrurile acestei vieți, pentru a putea fi pe plac Aceluia care i-a ales să fie ostașii Lui.
De cealaltă parte, se află Satana și îngerii lui, cu toți agenții lui de pe pământ, care fac orice efort cu putință și folosesc orice fel de amăgire pentru a strecura erori, a instiga la rău și pentru a-și camufla hidoșenia și urâțenia printr-o mască plăcută. Satana îmbracă egoismul, fățărnicia și orice alt fel de înșelăciune cu un veșmânt de aparentă neprihănire și adevăr și triumfă când are succes chiar cu pastorii și membrii care susțin că îi cunosc vicleniile. Cu cât stau mai departe de Hristos, marele Conducător, cu atât ei vor fi mai puțin asemenea Lui în caracter și cu atât se vor asemăna mai mult, în ceea ce privește viața și caracterul slujitorilor, cu marele lor adversar și cu atât mai sigur va fi acesta de ei în cele din urmă. În timp ce susțin că sunt slujitori ai lui Hristos, ei sunt slujitori ai păcatului. Unii pastori își concentrează prea mult mintea la salariul pe care îl primesc. Ei lucrează pentru salariu și pierd din vedere sfințenia și însemnătatea lucrării.
Unii devin leneși și neglijenți în lucrul lor; ei fac pași, dar sunt slabi, și eforturile lor nu au succes. Inimile lor nu sunt la lucru. Teoria adevărului este clară. Mulți dintre ei nu au cercetat adevărul prin studiu profund și rugăciune stăruitoare și nu cunosc nimic din ceea ce înseamnă prețul și valoarea acestuia, în împrejurări în care trebuie să-și susțină poziția în fața opoziției vrăjmașilor acestuia. Ei nu cred că este necesar să aibă un spirit de totală consacrare pentru lucrare. Interesele lor sunt împărțite între ei înșiși și lucrare.
Am văzut că, înainte ca lucrarea lui Dumnezeu să poată face vreun progres, pastorii trebuie să fie convertiți. Când se vor converti, ei vor fi mai puțin preocupați de salarii și vor acorda mai mult interes lucrării celei sfinte, importante și solemne pe care au acceptat-o din mâna lui Dumnezeu și pe care El le pretinde să o aducă la îndeplinire cu credincioșie și bine, ca unii care Îi vor da Lui o socoteală strictă. Îngerii raportori înregistrează faptele lor în fiecare zi, cu credincioșie. Toate faptele lor, și chiar intențiile și scopurile inimii stau descoperite cu credincioșie. Nimic nu este ascuns de ochiul atotvăzător al Aceluia cu care avem de-a face. Aceia care și-au pus toate energiile în slujba cauzei lui Dumnezeu, care au îndrăznit să pornească și au investit ceva, vor simți că lucrarea lui Dumnezeu este o parte din ei înșiși și nu vor lucra doar pentru salariu. Ei nu vor fi slujitori doar de formă, care caută să-și facă pe plac lor înșiși, ci se vor consacra împreună cu toate interesele lor în această lucrare solemnă.
Unii sunt în pericol, în lucrarea publică din cadrul comunităților, de a face greșeli pentru că nu lucrează minuțios. Pentru binele lor și pentru interesul cauzei, ei ar trebui să se cerceteze îndeaproape, să-și încerce motivele și să se asigure că nu sunt egoiști. Ei trebuie să vegheze ca nu cumva, în timp ce predică adevăruri directe altora, să nu greșească netrăind după aceeași regulă și îngăduindu-i lui Satana să înlocuiască cercetarea adâncă a inimii cu altceva. Ei trebuie să fie cinstiți cu ei înșiși și cu lucrarea lui Dumnezeu, ca să nu ajungă să lucreze pentru salariu și să piardă din vedere caracterul înalt și important al lucrării. Ei nu trebuie să lase eul să domnească în locul lui Isus și să fie atenți să nu le spună păcătoșilor din Sion: „Stați bine”, când, de fapt, Dumnezeu a pronunțat un blestem asupra lor.
Pastorii ar trebui să se trezească la acel fel de viață, zel și devotament de care au fost aproape străini o bună bucată de vreme, pentru că nu au umblat cu Dumnezeu. În multe locuri, cauza lui Dumnezeu nu face progrese. Este nevoie de lucrare cu sufletele. Oamenii sunt copleșiți de îmbuibarea cu mâncare și băutură și de grijile acestei vieți. Ei se fac tot mai mult părtași unui spirit de întreprinderi lumești, vremelnice. Sunt ambițioși după câștig. Spiritualitatea și devoțiunea sunt rare. Spiritul care predomină este acela de a lucra, de a acumula și de a adăuga la ceea ce au deja. „Care va fi sfârșitul acestor lucruri?” a constituit povara întrebării mele.
Întâlnirile din cadrul Conferințelor nu au realizat bunuri de durată. Cei care participă la adunări aduc cu ei un spirit de afaceri. Pastorii și membrii își aduc frecvent marfa la aceste adunări mari și astfel adevărurile rostite de la amvon nu fac impresie asupra inimii. Sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, nu-și poate face lucrarea sa vitală; cade blând asupra ascultătorilor. Cuvântul cel înalt al lui Dumnezeu este amestecat prea mult cu lucrurile obișnuite ale vieții.
Pastorii trebuie să fie convertiți înainte de a putea întări pe frații lor. Ei nu trebuie să se predice pe ei înșiși, ci pe Hristos și neprihănirea Sa. Este nevoie de reformă în popor, însă aceasta trebuie să-și înceapă lucrarea curățitoare mai întâi în rândul pastorilor. Ei sunt străjeri pe zidurile Sionului pentru a da tonul de avertizare pentru cei nepăsători și indiferenți și, de asemenea, pentru a zugrăvi soarta fariseului din Sion. Mie mi s-a părut că unii pastori au uitat că Satana este încă viu și tot așa de perseverent, stăruitor și iscusit cum a fost întotdeauna; de aceea el caută încă să ispitească sufletele de pe cărarea neprihănirii.
O parte importantă a lucrării pastorului este aceea de a prezenta cu credincioșie poporului reforma sanitară, așa cum este ea legată de întreita solie îngerească, fiind o parte integrantă a acesteia. Trebuie să o adopte ei înșiși negreșit și să o vestească tuturor acelora care susțin a crede adevărul.
Pastorii nu trebuie să aibă alte interese decât cele legate de marea lucrare de a conduce sufletele la adevăr. Pentru aceasta, este nevoie de toate puterile lor. Ei nu trebuie să se angajeze în afaceri, negoț sau orice altă lucrare în afara acestei mari lucrări. Solemna însărcinare dată lui Timotei stă cu tot atâta greutate și asupra lor, implicând cele mai solemne obligații și cele mai înfricoșătoare responsabilități: „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura.” „Dar tu fii treaz în toate lucrurile, rabdă suferințele, fă lucrul unui evanghelist și împlinește-ți bine slujba.” (2 Timotei 4, 1.2.5.)
Obiceiurile greșite de viață pe care le avem ne-au slăbit puterile mintale și fizice, însă toată puterea pe care o putem dobândi printr-o viețuire corespunzătoare și printr-o grijă atentă față de viață și sănătate ar trebui să ne consacre fără rezervă în lucrarea pe care Dumnezeu ne-a rânduit-o. Noi nu ne putem permite să folosim cele câteva puteri pipernicite, mutilate, pe care le avem pentru a sluji la mese sau să amestecăm negustoria cu lucrarea pe care ne-a încredințat-o Dumnezeu. Acum este nevoie de orice putere mintală și corporală. Lucrarea lui Dumnezeu are nevoie de acest lucru și nu ne putem implica în nici o altă activitate, în afară de această măreață lucrare, fără a ne lipsi mintea și trupul de timp și putere, slăbindu-ne în același timp vigoarea și forța pentru cauza lui Dumnezeu. Pastorii care fac acest lucru nu vor avea acel timp necesar pentru meditație și rugăciune și acea tărie și limpezime a minții pe care trebuie să o aibă pentru a înțelege cazurile acelora care au nevoie de ajutor și de a fi pregătiți să lucreze „la timp și ne la timp”. Un cuvânt rostit la vreme potrivită poate salva un suflet sărman, doborât de îndoială, greșeli și care se clatină. Pavel îl îndemna pe Timotei: „Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toți.” (1 Timotei 4, 15.)
În însărcinarea pe care le-a dat-o Isus ucenicilor Săi, El le-a spus: „Adevărat vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.” (Matei 18, 18.) Dacă aceasta este lucrarea plină de răspundere înfricoșătoare a pastorilor lui Dumnezeu, cât de important este atunci ca ei să i se consacre cu totul și să vegheze asupra sufletelor, ca unii care vor da socoteală pentru aceasta. Trebuie oare să se strecoare aici vreun interes lăturalnic sau egoist, care să abată inima de la lucrare? Unii pastori zăbovesc prea mult pe la casele lor, iar în Sabat aleargă și apoi se întorc și își epuizează energiile în treburile fermei sau ale gospodăriei. Ei lucrează pentru ei înșiși în timpul săptămânii, iar restul de energii istovite le folosesc lucrând pentru Domnul. Însă El nu acceptă asemenea eforturi slabe. Ei nu își cruță eforturile mintale și fizice. Cele mai bune eforturi ale lor sunt slabe. Însă după ce s-au ocupat și s-au încurcat în toate zilele de lucru ale săptămânii cu grijile și îngrijorările acestei vieți, ei sunt cu totul neînstare pentru lucrarea cea înaltă, sfântă, importantă a lui Dumnezeu. Destinul sufletelor depinde de calea pe care apucă și de hotărârile pe care le iau. Cât de important este atunci ca ei să fie cumpătați în toate lucrurile, nu doar în mâncare, ci și în muncă, astfel ca tăria lor să fie neabătută și cu totul consacrată chemării lor celei sfinte.
Unii care susțin că ei cred în adevărul prezent au făcut o mare greșeală: au introdus negustoria în cursul unor serii de adunări, iar prin afacerile lor, au distras mințile oamenilor de la scopul întrunirilor. Dacă ar fi acum pe pământ, Domnul Hristos i-ar izgoni pe acești vânzători și traficanți, fie că sunt pastori, fie că sunt membri, cu un bici din curele subțiri, ca atunci când a intrat în Templul din vechime și „a dat afară pe toți cei ce vindeau și cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei și le-a zis: «Este scris: Casa Mea se va chema o Casă de rugăciune. Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari».” (Matei 21, 12.13.) Acești traficanți poate că s-au scuzat că articolele pe care le aveau de vânzare erau pentru jertfe. Însă ținta lor era de a obține câștig, de a obține bani, de a acumula.
Mi-a fost arătat că, dacă facultățile morale și intelectuale nu ar fi fost întunecate prin obiceiuri rele de viețuire, pastorii și membrii ar fi putut discerne mai repede rezultatele rele ale amestecării lucrurilor sfinte cu cele obișnuite. Pastorii care au stat la amvon și au ținut o cuvântare dintre cele mai solemne, iar apoi s-au ocupat de negustorie, făcând pe vânzătorii chiar în Casa lui Dumnezeu, au distras mințile ascultătorilor de la impresiile primite și au distrus roada lucrului lor. Dacă simțurile nu le-ar fi fost tocite, ei ar fi avut discernământul să știe că au coborât lucrurile sfinte la același nivel cu cele comune. Sarcina de a vinde publicațiile noastre nu trebuie să stea asupra pastorilor care lucrează cu cuvântul și învățătura. Timpul și tăria lor trebuie păstrate pentru ca să fie folosite cu totul în seriile de întruniri. Ei nu trebuie să-și folosească timpul și puterea pentru a vinde cărțile noastre, când acestea pot fi foarte bine aduse înaintea publicului de către aceia care nu au asupra lor sarcina predicării Cuvântului. Atunci când se pătrunde în câmpuri noi, s-ar putea să fie necesar ca pastorul să ia publicații cu el, pe care să le ofere spre vânzare oamenilor, și s-ar putea să fie necesar în alte împrejurări să facă tranzacții de afaceri în vederea publicațiilor. Însă o asemenea lucrare trebuie evitată ori de câte ori poate fi făcută de altcineva.
Pastorii au tot ceea ce le trebuie pentru a propovădui cuvântul și, după ce au rostit solemnul adevăr în fața poporului, ei trebuie să aibă o demnitate umilă ca predicatori ai mărețului adevăr și ca reprezentanți ai adevărului prezentat poporului. După ce au depus efort, ei au nevoie de odihnă. Chiar vânzarea de cărți referitoare la adevărul prezent reprezintă o grijă, o povară pentru minte și o oboseală pentru corp. Dacă există din aceia care au forțe de rezervă și care pot fi împovărați fără să li se facă rău, există o lucrare importantă pentru ei, și aceasta doar a început atunci când au rostit adevărul în fața poporului. Apoi vine predicarea exemplară, grija atentă, preocuparea de a face bine altora, discuțiile, vizitele și conversația la gura sobei din casă în casă, încercarea de a înțelege starea minții și starea spirituală a celor care au ascultat cuvântarea rostită de buzele lor; îndemnând pe unul, sfătuind, mustrând pe altul, mângâind pe cei în necaz, în suferințe, și pe cei deznădăjduiți. În măsura în care este posibil, mintea nu trebuie să fie obosită pentru ca ei să poată fi oameni eficienți, care să lucreze „la timp și ne la timp.” Ei trebuie să asculte de sfatul dat de Pavel lui Timotei: „Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele.” (1 Timotei 4, 15.)
Unii socotesc că răspunderea pe care o au este foarte ușoară. Ei simt că, după ce părăsesc amvonul, lucrarea lor s-a terminat. Este o datorie și aceea de a face vizite, de a discuta; iar oamenii într-adevăr dornici de tot binele care este pentru ei și care doresc să audă și să asculte pentru a putea vedea clar toate lucrurile nu sunt mulțumiți și satisfăcuți. Pastorii se scuză pentru că sunt obosiți și totuși unii dintre ei își istovesc puterile și își risipesc timpul într-o muncă pe care alții ar putea-o face tot așa de bine ca și ei. Ei trebuie să-și păstreze puterea morală și fizică pentru ca, în calitate de lucrători credincioși ai lui Dumnezeu, să poată dovedi destoinicia lucrării lor.
În fiecare loc important trebuie să existe un spațiu de depozitare pentru publicații. Iar cineva care apreciază cu adevărat adevărul să se preocupe să pună aceste cărți în mâinile celor care le vor citi. Secerișul este mare, dar lucrătorii sunt puțini și cei câțiva lucrători cu experiență pe care îi avem acum în câmp au tot ceea ce le este necesar pentru a lucra cu cuvântul și învățătura. Se vor ridica bărbați care vor avea pretenția că Dumnezeu a pus asupra lor sarcina de a propovădui adevărul. Toți cei de felul acesta trebuie încercați, puși la probă. Ei nu trebuie scutiți de toate grijile sau să fie puși în poziții de răspundere de îndată; ci trebuie să fie încurajați dacă merită să fie încurajați, să dea dovadă cu totul de destoinicia lor. Nu ar fi cel mai bine ca oameni de felul acesta să se amestece în lucrul altora, ci mai întâi ei să fie lăsați să lucreze împreună cu cineva cu experiență și înțelepciune, care va vedea în curând dacă ei pot exercita o influență spre mântuire. Predicatorii tineri care nu au simțit niciodată oboseala lucrului și nici cum li se istovesc puterile mintale și fizice nu trebuie încurajați să spere la un suport pe lângă munca fizică pe care o efectuează ei, căci acest lucru le va face rău și va constitui o momeală să angajezi în lucrare bărbați care nu pot contribui cu nimic la povara lucrării sau a responsabilității ce zace asupra pastorilor aleși de Dumnezeu. Unii ca aceștia vor avea pretenția că știu să-i învețe pe alții, când ei înșiși de-abia au învățat primele principii.
Mulți dintre cei ce susțin că sunt de partea adevărului nu sunt sfințiți de acesta și nu sunt înzestrați cu înțelepciune. Poporul lui Dumnezeu, în general vorbind, are o minte lumească și s-a îndepărtat de simplitatea Evangheliei. Aceasta este cauza pentru marea lor lipsă de discernământ spiritual în felul lor de a proceda cu pastorii. Dacă un pastor predică vorbind liber, unii îl vor lăuda în față. În loc să zăbovească asupra adevărurilor pe care pastorul le-a rostit, dovedind astfel că nu sunt niște ascultători uituci, ci niște împlinitori cu fapta, ei îl înalță pe acesta, referindu-se la ceea ce a făcut el. Ei insistă asupra virtuților bietei unelte, însă Îl uită pe Domnul Hristos, Cel care S-a folosit de acel instrument omenesc. De la căderea lui Satana, care a fost odinioară un înger înălțat în slavă, pastorii au decăzut mereu datorită înălțării lor. Păzitorii neînțelepți ai Sabatului au făcut mult pe plac diavolului, lăudându-și pastorii. Au fost ei oare conștienți că astfel îl ajutau pe Satana în lucrarea lui? Ar fi intrat în panică dacă și-ar fi dat seama de ceea ce au făcut. Ei au fost orbiți, nu au stat în sfatul lui Dumnezeu. Îmi ridic glasul în semn de avertizare împotriva lăudării și lingușirii pastorilor. Am văzut răul, răul înfricoșător din acest lucru. Niciodată, niciodată să nu rostiți vreun cuvânt de laudă a pastorilor în fața lor. Înălțați-L pe Dumnezeu. Respectați întotdeauna pe pastorul credincios, fiți conștienți de poverile lui și ușurați-le dacă puteți; însă nu îl lingușiți, pentru că Satana este cel care stă în turnul lui de veghe pentru a face el însuși o astfel de lucrare.
Pastorii nu trebuie să folosească lingușirea sau să înalțe ființa omenească. A existat întotdeauna și este încă marea primejdie de a greși în acest punct, de a nu face diferențierea între ceea ce este sănătos și greșeala de a-i linguși prin atenții speciale, dacă nu chiar prin cuvinte. Există pericolul de a „admira persoana” de dragul câștigului, însă, făcând astfel, se pun în primejdie interesele veșnice. Pastorul poate să ajungă favoritul special al vreunui om bogat și acesta poate fi foarte mărinimos cu el; acest lucru îl satisface pe pastor, care la rândul lui răsplătește cu laude bunăvoința dătătorului său. Numele acestuia ajunge să fie înălțat, poate chiar să apară tipărit în publicații, deși este posibil ca dătătorul să nu fie deloc vrednic de încrederea care i se acordă. Mărinimia acestuia nu provine din principiul adânc, viu, de a face bine cu mijloacele pe care le are, de a contribui la înaintarea cauzei lui Dumnezeu pe care el o apreciază, ci din motive egoiste, din dorința de a fi socotit generos. S-ar putea ca el să fi dat dintr-un impuls și generozitatea sa să nu izvorască dintr-un principiu adânc. Poate că a fost mișcat, ascultând adevărul senzațional, și pentru moment și-a deschis portofelul; totuși, în ultimă instanță, generozitatea sa nu are un motiv profund. El dă din când în când; portofelul lui se deschide spasmodic și se închide la fel. Nu merită să fie condamnat pentru că este în adevăratul sens al cuvântului un om stăpânit de imbolduri, și dacă nu se convertește pe deplin, atât el, cât și portofelul lui, vor auzi denunțul disprețuitor: „Ascultați acum, voi, bogaților! Plângeți și tânguiți-vă din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogățiile voastre au putrezit și hainele voastre sunt roase de molii.” (Iacov 5, 1.2.) Unii ca aceștia se vor trezi în cele din urmă că singuri s-au înșelat amarnic. Aceia care le-au lăudat generozitatea spasmodică l-au ajutat pe Satana să-i înșele și să-i facă să creadă că sunt foarte mărinimoși, gata de sacrificiu, când, de fapt, ei nu cunosc cele dintâi principii ale generozității și sacrificiului de sine.
Unii oameni vor să dea de înțeles că ei nu consideră că lucrurile acestei lumi au prea mare valoare, ci prețuiesc adevărul și înaintarea lui mai mult decât orice câștig lumesc. Mulți se vor trezi în cele din urmă descoperind că au fost înșelați. Se poate ca aceștia să fi apreciat cândva adevărul, iar bogățiile pământești să li se fi părut fără valoare în comparație cu acesta; însă, după un timp, pe măsură ce bogățiile lor pământești s-au mărit, ei au dovedit mai puțin devotament pentru adevăr. Deși au suficient pentru un trai confortabil, totuși toate faptele lor arată că ei nu sunt nicidecum satisfăcuți. Faptele pe care le fac stau ca mărturie că au inimile legate de comorile lor pământești. Câștig, câștig este cuvântul lor de ordine, lozinca lor. În vederea acestui scop, toată familia participă la lucru. De-abia își iau ceva timp pentru devoțiune și rugăciune. Ei lucrează devreme și târziu. Femeile slabe, bolnăvicioase, și copiii piperniciți își biciuiesc ambiția și își uzează vitalitatea și puterea pentru a atinge un obiectiv, acela de a câștiga, de a face ceva mai mulți bani. Se amăgesc pe ei înșiși cu gândul că fac acest lucru pentru a ajuta cauza lui Dumnezeu. Teribilă înșelăciune! Satana privește și râde pentru că el știe că ei își vând sufletul și trupul din dorința lor pătimașă după câștig. Ei găsesc mereu scuze neîntemeiate pentru faptul că se vând astfel pentru câștig. Ei sunt orbiți de dumnezeul acestei lumi. Domnul Hristos i-a cumpărat cu propriul Lui sânge; însă ei Îl jefuiesc pe Hristos, pe Dumnezeu, se sfâșie în bucăți și sunt aproape inutili în societate.
Ei consacră doar puțin timp cultivării minții și puțin timp bucuriilor sociale sau familiale. Ei sunt de puțin folos cuiva. Viețile lor constituie o greșeală teribilă. Cei care abuzează în acest fel de ei înșiși simt că munca lor neobosită este vrednică de laudă. Ei se distrug singuri prin munca lor neîntreruptă. Ei strică templul lui Dumnezeu, încălcând încontinuu legile ființei lor prin muncă excesivă, și totuși ei consideră acest lucru o virtute. Când Dumnezeu îi cheamă să dea socoteală, când le cere talanții pe care li i-a încredințat, cu dobândă, ce pot spune ei? Ce scuză pot găsi? Dacă ar fi fost păgâni care să nu știe nimic despre Dumnezeul cel viu și, în zelul lor idolatru, s-ar fi lăsat în voia soartei, cazurile lor ar putea fi atunci mai ușor de tolerat. Însă ei au avut lumina, au avut avertizare după avertizare să-și păstreze corpul, pe care Dumnezeu îl numește templul Său, într-o stare cât mai bună de sănătate în așa fel, încât să-L poată proslăvi pe El atât cu trupul, cât și cu spiritul, care sunt ale Lui. Ei au desconsiderat învățăturile lui Hristos. „Nu vă strângeți comori pe pământ unde le mănâncă moliile și rugina, și unde le sapă și le fură hoții; ci strângeți-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră acolo va fi și inima voastră.” (Matei 6, 19-21.) Ei lasă ca îngrijorările vieții să-i copleșească. Însă ei, cei care sunt bogați, vor cădea în ispită, în cursă, și în multe patimi nesăbuite și vătămătoare, care îi duc pe oameni la distrugere și pierzare. Ei se închină înaintea comorii lor pământești, așa cum păgânul cel ignorant se închină înaintea idolilor săi.
Mulți se amăgesc cu gândul că dorința lor după câștig este ca să poată ajuta cauza lui Dumnezeu. Unii fac promisiuni că, atunci când vor câștiga atât, vor face bine cu acest câștig și vor contribui la avansarea cauzei adevărului prezent. Însă, când realizează ceea ce și-au propus, ei nu mai sunt la fel de dispuși ca înainte să ajute lucrarea lui Dumnezeu. Din nou se angajează că, după ce vor cumpăra casa aceea grozavă sau bucata aceea de pământ și le vor plăti, atunci vor contribui mult cu mijloacele pe care le au pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. „Sămânța căzută între spini este cel ce aude cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia și înșelăciunea bogățiilor îneacă acest cuvânt și ajunge neroditor.” (Matei 13, 22.) Înșelăciunea bogățiilor este cea care îi conduce, pas cu pas, până ce pierd de tot dragostea pentru adevăr și cu toate acestea se amăgesc cu gândul că ei cred adevărul. Ei iubesc lumea și lucrurile din lume, iar dragostea lui Dumnezeu, sau dragostea adevărului, nu este în ei.
Pentru a câștiga ceva bani, mulți își aranjează în mod voit astfel treburile, încât aduc asupra celor care lucrează în afara casei și în casă multă muncă grea. Oasele, mușchii și creierul sunt împovărate până la extrem; au multă muncă în fața lor și scuza este că ei trebuie să facă tot ce pot, altfel va fi o pierdere, se va pierde ceva. Totul trebuie salvat, oricare ar fi urmarea. Ce au câștigat unii ca aceștia? Poate că au fost în stare să mențină ce au avut sau să mai adauge ceva. Însă, de cealaltă parte, ce au pierdut? Capitalul numit sănătate, care este fără de preț atât pentru cel sărac, cât și pentru cel bogat, s-a micșorat considerabil. Mama și copiii au tot luat din acest fond al sănătății și puterii, gândind că o astfel de cheltuială extravagantă nu le va consuma niciodată capitalul, până când, în cele din urmă, sunt surprinși să descopere că tăria lor de viața s-a epuizat. Ei nu au lăsat nimic din care să poată lua în caz de urgență. Bucuria și fericirea vieții sunt făcute amare prin sforțări care torturează și prin nopți nedormite. S-a dus atât tăria fizică, cât și cea mintală. Soțul și tatăl, care de dragul câștigului a făcut aranjamentul neînțelept al acestei afaceri, poate cu deplina aprobare a soției și mamei, este posibil, ca urmare a acestuia, să o conducă la mormânt atât pe ea, cât și pe unul sau mai mulți dintre copii. Pentru iubirea de bani au fost sacrificate sănătatea și viața. „Căci iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor; și unii, care au umblat după ea, au rătăcit de la credință și s-au străpuns singuri cu o mulțime de rele.” (1 Timotei 6, 10.)
Păzitorii Sabatului au o mare lucrare de făcut. Ei trebuie să-și deschidă ochii pentru a-și vedea adevărata lor stare, să fie plini de râvnă și să se pocăiască, dacă nu, vor pierde viața veșnică. Spiritul lumii i-a luat în stăpânire și au fost prinși în strânsoare de puterile întunericului. Ei nu dau atenție îndemnului apostolului Pavel: „Să nu vă potriviți chipului veacului acestuia; ci să vă prefaceți prin înnoirea minții voastre ca să puteți deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută și desăvârșită.” (Romani 12, 2.) La mulți predomină un spirit lumesc, lăcomia și egoismul. Cei care posedă aceste lucruri își caută doar interesele lor. Bogatul cel egoist nu se interesează cum îi merg treburile aproapelui său, decât poate dacă ar descoperi ceva în folosul propriu și spre dezavantajul acestuia. Tot ceea ce a fost bun și nobil în om, asemenea lui Dumnezeu, a dispărut, a fost sacrificat pentru interese egoiste. Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor. Aceasta orbește viziunea și îi împiedică pe oameni să discearnă obligațiile pe care le au față de Dumnezeu și semenii lor.
Unii se amăgesc că sunt generoși pentru că uneori fac donații pentru pastori și pentru avansarea adevărului. Totuși, acești așa-ziși oameni mărinimoși nu au mână largă și sunt gata să câștige pe căi necinstite. Ei au din belșug în ce privește lucrurile acestei lumi, și aceasta înseamnă mari responsabilități asupra lor ca ispravnici ai lui Dumnezeu. Cu toate acestea, când au de-a face cu un frate sărac, ce trudește din greu, ei sunt exigenți până la ultimul bănuț. În loc să-i facă bine fratelui său sărac, bogatul aspru, exigent, trage toate foloasele cu putință și adaugă la bogățiile pe care deja le are, pe seama nefericirii altuia. El se felicită pentru propria-i istețime, însă cu bogăția aceasta își îngrămădește asupra lui însuși un blestem greu și așează o piatră de poticnire în calea fratelui său. Prin ticăloșia și prin calculul strict, el se lipsește pe sine de o bună influență religioasă. Toate acestea rămân în amintirea acestui frate sărac și cele mai fierbinți rugăciuni sau mărturii, aparent pline de zel, ce s-ar putea ridica de pe buzele fratelui său bogat nu vor face altceva decât să-l mâhnească și să-l dezguste. El îl consideră un fariseu; o rădăcină de amărăciune răsare și astfel mulți sunt pângăriți. Omul cel sărac nu poate uita că s-a profitat de pe urma lui; nu poate uita nici faptul că a fost pus în situații grele pentru că s-a arătat dispus să ducă sarcini, în timp ce fratele cel bogat avea mereu câte o scuză ca să nu pună umărul la treabă. Cu toate acestea, omul sărac poate să fie în așa măsură stăpânit de Duhul lui Dumnezeu, încât să uite de abuzurile fratelui său cel bogat.
Bunăvoința adevărată, nobilă, dezinteresată, se găsește foarte rar la cei bogați. În ambiția lor după îmbogățire, ei trec cu vederea cerințele omenirii. Ei nu pot vedea sau simți situația strâmtorată, neplăcută, în care se află frații lor săraci care, poate, au muncit la fel de greu ca și ei. Ca și Cain, ei spun: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” „Eu am muncit din greu pentru ceea ce am realizat; trebuie să am grijă de ceea ce am.” În loc să se roage: „Ajută-ne să simțim împreună cu frații noștri”, preocuparea lor constantă este să nu știe că aceștia au necazuri sau că ar avea vreo pretenție din partea lor să simtă împreună cu ei sau să fie generoși cu ei.
Mulți păzitori bogați ai Sabatului sunt vinovați că-și întorc fața de la frații lor săraci. Aceștia gândesc oare că Dumnezeu nu le cunoaște micile mârșăvii? Dacă ochii lor ar putea fi deschiși, ei ar vedea un înger care merge în urma lor oriunde se duc, înregistrând cu credincioșie toate faptele lor, în cămin și la locul de muncă. Martorul Credincios este pe urma lor și declară: „Știu faptele tale”. Când am văzut acest spirit de înșelăciune, de acumulare peste măsură, de zgârcenie, chiar în rândurile păzitorilor Sabatului, am plâns mult în agonia duhului meu. Acest mare păcat, acest blestem teribil îi cuprinde și pe unii din Israelul lui Dumnezeu din aceste timpuri din urmă, făcând din ei o ocară chiar pentru necredincioșii care au un spirit nobil. Acesta este poporul care are pretenția că așteaptă venirea Domnului.
Există o categorie de frați sărmani care nu sunt scutiți de ispită. Ei nu știu să se gospodărească, nu au o judecată înțeleaptă, vor să câștige banii fără să aștepte, în acest proces încet al muncii stăruitoare. Unii se grăbesc atât de mult să-și îmbunătățească starea materială, încât se angajează în diverse treburi fără să consulte oameni cu judecată sau cu experiență. Așteptările lor sunt rareori împlinite; în loc să câștige, ei pierd și devin o ispită și un subiect de invidie pentru cei bogați. Ei vor cu adevărat să beneficieze de bogăția fraților lor și simt că sunt încercați pentru că nu pot. Însă aceștia nu merită să primească un ajutor special. Este evident că munca lor s-a irosit. Ei au fost nestatornici în afaceri și plini de neliniște și griji, ceea ce aduce beneficii mici. Astfel de persoane ar trebui să asculte de sfatul celor cu experiență. Însă, de regulă, ei sunt ultimii care caută sfat. Socotesc că au o judecată superioară și că nu trebuie să fie învățați.
Aceștia sunt cei care sunt de obicei cei înșelați de acei negustori isteți care vând autorizații și al căror succes depinde de arta de a înșela. Aceștia trebuie să învețe că nu trebuie să-și pună nicidecum încrederea în astfel de negustori. Însă frații sunt creduli tocmai în privința acelor lucruri în care ar trebui să fie circumspecți și pe care ar trebui să le evite. Ei nu iau în seamă îndemnul dat de Pavel lui Timotei: „Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig.” (1 Timotei 6, 6.) „Dacă avem dar cu ce să ne hrănim și cu ce să ne îmbrăcăm, ne va fi de ajuns.” (1 Timotei 6, 8.) Cei săraci să nu creadă că doar cei bogați sunt lacomi. În timp ce cei bogați caută să acapareze mereu cu lăcomie, cei săraci sunt în marea primejdie de a pofti la bogăția celor avuți. Sunt foarte puțini în țara noastră bogată care sunt într-adevăr atât de săraci, încât să aibă nevoie de ajutor. Dacă ar proceda așa cum trebuie, ei ar putea să nu ducă lipsă niciodată. Apelul meu către cei bogați este acesta: Purtați-vă generos cu frații voștri săraci și folosiți-vă banii pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Adevărații săraci, cei care sunt săraci datorită unei nenorociri sau unei boli, sunt aceia care au nevoie de grija și ajutorul vostru. „Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.” (1 Petru 4, 8.)
Bărbați și femei care pretindeți că sunteți credincioși și așteptați să fiți luați la cer fără a vedea moartea, vă avertizez să fiți mai puțin lacomi de câștig și mai puțin preocupați de sine. Căutați degrabă să fiți asemenea lui Dumnezeu prin fapte nobile de generozitate. Lăsați la o parte, din toată inima, spiritul de avariție și redobândiți-vă adevărata noblețe a sufletului. Din ce mi-a arătat Dumnezeu, dacă nu vă veți pocăi cu toată râvna, Domnul Hristos vă va vărsa din gura Lui. Adventiștii păzitori ai Sabatului pretind că sunt urmași ai lui Hristos, însă faptele multora dintre ei dezmint mărturisirea lor de credință. „După roadele lor îi veți cunoaște.” „Nu oricine-Mi zice: «Doamne, Doamne!» va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” (Matei 7, 21.)
Fac apel la toți cei care mărturisesc a crede adevărul să privească la caracterul și viața Fiului lui Dumnezeu. El este exemplul nostru. Viața lui a fost caracterizată printr-o bunăvoință dezinteresată. El a fost întotdeauna impresionat de suferința omenească. El a făcut întotdeauna bine. În toată viața Lui nu s-a găsit nici măcar o singură faptă egoistă. Iubirea Lui pentru neamul omenesc decăzut, dorința Lui de a-i mântui, a fost atât de mare, încât a luat asupra Sa mânia Tatălui și a consimțit să sufere pedeapsa pentru păcatul care l-a înjosit atât de mult pe omul vinovat. El a purtat păcatele omului în propriul Său trup. „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat El l-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.” (2 Corinteni 5, 21.)
Adevărata generozitate este prea adesea distrusă de bogăție și belșug. Bărbați și femei aflați în nenorocire sau sărăcie își vor exprima uneori atașamentul deosebit pentru adevăr și interes pentru progresul cauzei lui Dumnezeu și pentru mântuirea semenilor lor și vor spune ce ar face ei dacă ar avea mijloacele necesare. Dumnezeu îi pune de regulă la încercare pe unii ca aceștia; El îi face să prospere, îi binecuvântează și cu ban, și cu recoltă, dincolo de așteptările lor. Însă inimile le sunt amăgitoare. Intențiile lor bune și promisiunile lor sunt ca nisipul mișcător. Cu cât au mai mult, cu atât doresc mai mult. Cu cât prosperă mai mult, cu atât sunt mai dornici de câștig. Unii dintre aceștia, care atunci când erau săraci erau binevoitori, devin zgârciți și exigenți. Banii devin dumnezeul lor. Ei își găsesc plăcerea în puterea pe care le-o dă banii, în onoarea pe care o primesc datorită acestora. Îngerul mi-a spus: „Observă cum fac ei față testului. Urmărește dezvoltarea caracterului sub influența bogățiilor.” Unii îi oprimau pe săracii lipsiți și se foloseau de serviciile lor pentru sume de nimic. Ei erau tirani; banii însemnau putere pentru ei. Am văzut că ochiul lui Dumnezeu era asupra lor. Ei se înșelau. „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine ca să dau fiecăruia după fapta lui.” (Apocalipsa 22, 12.)
Unii dintre cei bogați nu sunt reținuți în a nu da pentru pastori. Ei își mențin obiceiul de a dărui sistematic și se laudă pentru punctualitatea și generozitatea lor, crezând că datoria lor se sfârșește acolo. Așa se pare, însă datoria lor nu se termină aici. Dumnezeu are anumite cerințe pe care ei nu le realizează. Și societatea are anumite cerințe de la ei; și semenii lor. Fiecare membru al familiei lor are cerințe din partea lor. Toate aceste cerințe trebuie luate în seamă; nimeni nu trebuie trecut cu vederea sau neglijat. Unii oameni dau pentru pastori și pun în vistierie cu atâta satisfacție, ca și cum prin aceasta și-ar plăti intrarea în ceruri. Unii socotesc că nu pot face nimic pentru a susține cauza lui Dumnezeu decât dacă au mereu un venit substanțial. Ei simt că nu pot ajunge nicidecum la țintă. Dacă Mântuitorul le-ar spune aceleași cuvinte pe care i le-a spus tânărului bogat -- „Du-te, vinde ce ai, dă la săraci și vei avea o comoară în ceruri; apoi vino și urmează-Mă” (Matei 19, 21) -- ei ar pleca foarte întristați, alegând, ca și acesta, să riște păstrându-și idolii, bogățiile, decât să meargă să dea altora pentru a-și asigura o comoară în ceruri. Acest tânăr susținea că păzise toate poruncile lui Dumnezeu cu grijă din tinerețea sa și, încrezător în credincioșia și neprihănirea sa, gândind că este desăvârșit, întreabă: „Ce-mi mai lipsește?” Domnul Isus îndepărtează de îndată simțul lui de siguranță, îndreptându-i atenția către idolii lui, bogățiile lui. El avea alți dumnezei în afară de Domnul, care aveau o valoare mai mare pentru el decât viața veșnică. Lui îi lipsea dragostea neîmpărțită pentru Dumnezeu. Același lucru se întâmplă și în dreptul unora care pretind a crede în adevăr. Ei gândesc că sunt desăvârșiți, cred că nu le lipsește nimic, când ei sunt, de fapt, departe de a fi desăvârșiți și îndrăgesc idoli datorită cărora vor pierde cerul.
Mulți vorbesc cu milă de sclavii din Sud, în timp ce sclavia există în propriile lor familii. Mame și copii trudesc de dimineața până noaptea, fără nici un răgaz. Un șir neîntrerupt de treburi este necontenit în fața lor și îngrămădit asupra lor. Ei susțin că sunt urmași ai lui Hristos, însă unde este timpul lor pentru meditație și rugăciune, pentru a dobândi hrană pentru intelect, astfel ca mintea, cu care ei Îl slujesc pe Dumnezeu, să nu fie pipernicită, nedezvoltându-se? Dumnezeu cheamă pe fiecare om să-și folosească talanții încredințați de El pentru slava Lui și, întrebuințându-i pe aceștia, să dobândească alții. Dumnezeu a așezat îndatoriri asupra noastră prin care să fim de folos semenilor noștri. Lucrarea noastră în această lume pentru binele altora nu se va sfârși până ce Domnul Hristos nu va zice în ceruri: „S-a isprăvit” (Apocalipsa 21, 6.) și „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat, să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt, să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22, 11.)
Mulți par a nu avea adevăratul simț al responsabilității față de Dumnezeu. Cerința este să se lupte să intre, pe poarta cea strâmtă, pentru că mulți vor căuta să intre însă nu vor putea. Cerul le cere să încerce să-i determine și pe alții să se lupte să intre pe poarta cea strâmtă. Atât în fața celor tineri, cât și a celor bătrâni stă lucrarea de a se strădui cu sârguință să-și mântuiască nu numai sufletele lor, ci și pe ale altora. Oricine este în depline facultăți mintale are o anumită influență. Prin indiferența lor, ei folosesc această influență pentru a împiedica sufletele să se lupte pentru a intra pe poarta cea strâmtă sau prin eforturile lor arzătoare, stăruitoare, neobosite, ei îi îndeamnă să se străduiască din răsputeri să intre acolo. Nimeni nu poate să ocupe o poziție neutră, nefăcând nimic pentru a-i încuraja pe alții sau nefăcând nimic spre a-i împiedica. Domnul Hristos spune: Cine nu adună cu Mine, risipește. Luați seama, bătrâni și tineri; voi faceți fie lucrarea lui Hristos, de a salva suflete, fie lucrarea lui Satana, de a le conduce spre pierzanie. „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri.” (Matei 5, 16.)
Tinerii pot exercita o puternică influență dacă vor renunța la mândria și egoismul lor și se vor consacra lui Dumnezeu, însă, în general, ei nu vor să poarte poveri pentru alții. Ei înșiși trebuie susținuți. A sosit timpul când Dumnezeu cere o schimbare în această privință. El le cere atât tinerilor, cât și bătrânilor să fie plini de râvnă și să se pocăiască. Dacă ei continuă în această stare de căldicel, El îi va vărsa din gura Lui. Martorul Credincios spune: „Știu faptele tale.” Tinere, faptele tale sunt cunoscute, fie că sunt bune, fie că sunt rele. Ești tu bogat în fapte bune? Isus vine la tine ca un sfătuitor: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc ca să te îmbogățești; și haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doftorie pentru ochi ca să-ți ungi ochii și să vezi.” (Apocalipsa 3, 18.)