Acei păzitori ai Sabatului care transferă responsabilitatea isprăvniciei lor în mâinile soțiilor lor, în timp ce ei înșiși sunt incapabili să fie ispravnici, sunt neînțelepți și Dumnezeu nu are plăcere de ceea ce fac ei. Isprăvnicia soțului nu poate fi transferată asupra soției. Totuși, uneori se încearcă acest lucru și este dăunător pentru ambele părți. Adesea se întâmplă ca soțul, care este credincios, să transfere proprietatea asupra soției sale, care nu este credincioasă, sperând că prin aceasta o va mulțumi, că ea nu se va mai împotrivi credinței și că în cele din urmă o va determina să creadă adevărul. Însă acest lucru nu este nici mai mult nici mai puțin decât o încercare de a cumpăra pacea ori de a tocmi soția să creadă adevărul. Mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat soțului pentru avansarea cauzei Sale sunt transferate asupra uneia care nu simpatizează adevărul; ce socoteală va da un astfel de ispravnic atunci când marele Stăpân va cere înapoi ceea ce este al Său, cu dobândă?
Părinți credincioși și-au transferat adesea proprietatea în mâinile copiilor lor necredincioși, în acest fel ei nemaifiind în stare să-i dea lui Dumnezeu lucrurile care Îi aparțin Lui. Făcând astfel, ei dau la o parte responsabilitatea pe care Dumnezeu a pus-o asupra lor și plasează în rândurile vrăjmașului mijloacele încredințate lor de către Dumnezeu și care trebuie înapoiate Lui spre a fi investite în lucrarea Sa, în momentul când El le va cere acestora să facă acest lucru. Nu este planul lui Dumnezeu ca părinții care sunt în stare să-și administreze treburile să renunțe la stăpânirea asupra proprietății pe care o dețin, chiar dacă fiii și fiicele lor au aceeași credință cu ei; rareori se întâmplă ca aceștia să fie devotați pentru lucrare așa cum ar trebui; și ei nu au trecut prin greutăți și necazuri în așa fel, încât să ajungă să prețuiască, la adevărata ei valoare, comoara veșnică și să o prețuiască mai puțin pe cea pământească. Mijloacele așezate în mâinile unora ca aceștia constituie cel mai mare rău. Este o ispită pentru ei să fie atrași de cele pământești, să-și pună încrederea în bogății și să simtă că nu mai au nevoie de altceva. Rareori se întâmplă ca ei să folosească în mod înțelept mijloace pe care le-au dobândit fără să trudească ei înșiși pentru ele.
Soțul care transferă soției proprietatea sa îi deschide acesteia o ușă mare a ispitei, fie că aceasta este credincioasă, fie că nu este credincioasă. Dacă este credincioasă, dar din fire zgârcită sau înclinată spre egoism și acaparare, pentru ea lupta va fi mult mai grea ca să administreze ceea ce i s-a încredințat soțului în isprăvnicie. Pentru a fi mântuită, ea trebuie să biruiască toate aceste trăsături rele de caracter și să imite caracterul Domnului ei ceresc, căutând ocazii de a face bine altora, iubindu-i pe alții așa cum ne-a iubit Hristos pe noi. Ea trebuie să cultive darul cel prețios al iubirii, pe care Mântuitorul îl are într-o măsură atât de îmbelșugată. Viața Lui a fost caracterizată printr-o bunăvoință nobilă, dezinteresată. În întreaga Lui viață nu a existat nici măcar un singur act egoist.
Oricare ar fi motivele soțului, prin aceasta el așează în calea soției o teribilă piatră de poticnire și ea este împiedicată să fie biruitoare. Iar dacă acest transfer se face către copii, pot urma aceleași rezultate rele. Dumnezeu îi cunoaște motivele. Dacă el este egoist și a făcut acest transfer pentru a-și ascunde lăcomia și a se scuza că nu face nimic pentru înaintarea lucrării, va urma cu siguranță blestemul cerului. Dumnezeu citește scopurile și intențiile inimii și încearcă motivele copiilor oamenilor. Neplăcerea Lui nu se poate manifesta în mod vădit, vizibil, ca în cazul lui Anania și Safira, dar la sfârșit pedeapsa nu va fi nicidecum mai ușoară decât cea care a fost dată acelora. Încercând să-i înșele pe oameni, ei Îl mint pe Dumnezeu. „Sufletul care păcătuiește, acela va muri.” (Ezechiel 18, 4.)
Cei care fac astfel nu vor putea trece testul judecății mai bine decât omul care a primit un talant și l-a ascuns în pământ. Când a fost chemat să dea socoteală, el L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate: „Doamne, am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat și strângi de unde n-ai vânturat: mi-a fost teamă și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ (de acolo cauza lui Dumnezeu nu putea beneficia de el); iată ce este al tău!” Dumnezeu a zis: „Luați-i dar talantul și dați-l celui ce are zece talanți.... Iar pe robul acela netrebnic, aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (Matei 25, 24.30.) Acest om se temea că Domnul va avea foloase dacă el va pune talantul la schimbător.
Am văzut că mulți și-au înfășurat talantul într-un șervet și l-au ascuns în pământ. Ei socotesc că orice bănuț investit în lucrarea lui Dumnezeu este pierdut și nu mai poate fi redobândit niciodată. Pentru cei care gândesc astfel, este chiar așa. Ei nu vor primi nici o răsplată. Ei dau cu părere de rău și doar pentru că se simt obligați să facă ceva. Dumnezeu iubește pe dătătorul voios. Aceia care se amăgesc cu gândul că pot transfera răspunderea asupra soției sau a copiilor sunt înșelați de către vrăjmașul. Transferul averii nu le va micșora răspunderea. Ei vor da socoteală pentru mijloacele pe care cerul le-a încredințat în grija lor și nu se pot scuza în nici un fel pentru această responsabilitate, până când nu-I vor da înapoi lui Dumnezeu ceea ce El le-a încredințat.
Iubirea de lume desparte de Dumnezeu. „Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” (1 Ioan 2, 15.) Este imposibil ca cineva să discearnă adevărul în timp ce iubește lumea. Lumea se interpune între ei și Dumnezeu, întunecând viziunea și amorțind simțurile într-un asemenea grad, încât este imposibil ca ei să discearnă lucrurile sacre. Pentru aceștia, Dumnezeu spune următoarele: „Curățiți-vă mâinile, păcătoșilor; curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită! Simțiți-vă ticăloșia; tânguiți-vă și plângeți! Râsul vostru să se prefacă în tânguire și bucuria voastră în întristare.” (Iacov 4, 8.9.) Celor care și-au întinat mâinile cu stricăciunile lumii li se cere să se curețe de necurățiile acesteia. Cei care gândesc că pot sluji lumea și să-L iubească totuși pe Dumnezeu au o inimă împărțită. Însă ei nu pot sluji și lui Dumnezeu, și lui Mamona. Ei sunt oameni cu inima împărțită, care iubesc lumea și care pierd orice sens al obligației lor față de Dumnezeu, și cu toate acestea pretind că sunt urmași ai lui Hristos. Ei nu sunt nici una, nici alta. Ei vor pierde ambele lumi dacă nu-și vor curăți mâinile și inimile prin ascultare față de principiile curate ale adevărului. „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2, 6.) „Astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății.” (1 Ioan 4, 17.) „Prin care ne-a dat făgăduințele Lui nespus de mari și scumpe, ca prin ele să vă faceți părtași firii dumnezeiești, după ce ați fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte.” (2 Petru 1, 4.)
Poftele noastre stricate sunt cele care distrug adevărata evlavie. Iubirea față de lume și de lucrurile care sunt în lume este cea care ne desparte de Tatăl. Patima pentru câștig vremelnic crește în rândurile acelora care susțin că așteaptă venirea în curând a Mântuitorului. Pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții îi stăpânesc chiar pe cei ce pretind că sunt creștini. Ei tânjesc după lucrurile lumii cu patimă lacomă și mulți își vor vinde viața veșnică pentru un câștig nesfânt.