În viziunea care mi-a fost dată la Rochester, New York, pe data de 25 decembrie 1865, mi-a fost arătat că păzitorii Sabatului ar trebui să aibă în vedere subiectul luării de camătă sau dobândă. Oamenii bogați nu au dreptul să ia dobândă de la frații lor săraci, însă ei pot primi dobândă de la cei necredincioși. „Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijini.... Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău și fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți merindele tale pe camătă.” (Leviticul 25, 35-37.) „Să nu ceri nici o dobândă de la fratele tău; nici pentru argint, nici pentru merinde, pentru nimic care se împrumută cu dobândă. De la străin vei putea să iei dobândă, dar de la fratele tău să nu iei, pentru ca Domnul, Dumnezeul tău să te binecuvânteze în tot ce vei face în țara pe care o vei lua în stăpânire.” (Deuteronom 23, 19.20.)
Păzitorii Sabatului L-au întristat pe Dumnezeu prin spiritul lor avar. Dorința lor după câștig este atât de puternică, încât ei trag foloase de pe urma fraților săraci, nenorociți, care se află în necaz, și adaugă astfel la banii pe care îi au, deja mulți, în timp ce acești frați săraci suferă din cauza acestor bani. „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” este limbajul inimii lor.
Cu câțiva ani în urmă, câțiva frați săraci au fost în primejdia de a-și pierde sufletele datorită unor impresii greșite. Pretutindeni Satana îi ispitea cu privire la cei bogați. Acești frați săraci așteptau mereu să obțină favoruri când era de datoria lor să se bizuie pe propriile lor puteri; și dacă li s-ar fi făcut favoruri, acesta ar fi fost cel mai rău lucru care li s-ar fi putut face. Peste tot Satana a căutat să-i ispitească pe cei săraci din rândurile păzitorilor Sabatului. Unii, fără judecată și fără înțelepciune, au apucat pe propria lor cale și nu au vrut să ceară sfat sau să-l urmeze. Cei de felul acesta a trebuit să sufere urmările socotelilor lor mizerabile și, totuși, tot aceștia considerau că trebuie să fie ajutați de frații lor care au averi. Era nevoie ca aceste lucruri să fie îndreptate. Prima clasă menționată nu și-a dat seama ce răspunderi au cei bogați și nici câtă grijă și tulburare au ei datorită mijloacelor pe care le posedă. Tot ce puteau vedea era că aceștia aveau bani pe care să-i folosească, iar ei nu aveau. Și, în general, cei bogați i-au privit pe toți săracii în aceeași lumină, când, de fapt, există o clasă de săraci care fac tot ce le stă în putere pentru a da slavă lui Dumnezeu, de a face bine, de a trăi pentru adevăr. Aceste persoane sunt de mare valoare. Judecata lor este bună, spiritul lor este de valoare în ochii lui Dumnezeu, iar binele pe care ei îl fac pe căile lor modeste este de zece ori mai mare decât cel făcut de cei bogați, deși cei din urmă s-ar putea să dea sume mari de bani cu anumite ocazii. Cei bogați nu-și dau seama că este nevoie de a face bine, de a fi bogați în fapte bune, gata de a împărți, de a comunica.