[Acest articol și următorul sunt extrase din scrisori pe care eu le-am trimis către conducerea Institutului de sănătate, primul în mai 1876 și al doilea în iunie. E. G. White.]
Dumnezeu dorește întemeierea unui institut de sănătate care, prin înrâurirea pe care o are, să fie strâns legat de încheierea lucrării pentru ființele muritoare care se pregătesc pentru veșnicie, un institut care să nu aibă tendința de a slăbi principiile religioase ale celor bătrâni sau tineri și care nu va îmbunătăți starea de sănătate a trupului în detrimentul creșterii spirituale. Marele obiectiv al acestui institut trebuie să fie îmbunătățirea stării de sănătate a trupului, astfel ca cei în suferință să poată aprecia mai mult lucrurile veșnice. Dacă acest obiectiv nu este așezat în mod continuu în fața minții și dacă nu se fac eforturi în această privință, atunci acesta se va dovedi un blestem,și nu o binecuvântare, spiritualitatea va fi privită ca un lucru secundar, iar sănătatea trupului și distracția vor fi considerate ca lucruri primordiale.
Am văzut că standardul cel înalt nu trebuie coborât nici un pic, astfel ca institutul să fie patronat de necredincioși. Dacă vor veni necredincioși, iar conducătorii vor ocupa poziția spirituală înaltă pe care le-a desemnat-o Dumnezeu, atunci inimile lor vor fi puternice. Cu Dumnezeu și îngerii de partea lor, poporul Său, păzitor al poruncilor, nu poate decât să prospere. Această instituție nu trebuie întemeiată cu scopul de a câștiga, ci cu scopul de a contribui la a duce pe poporul lui Dumnezeu într-o așa stare de sănătate fizică și mintală, încât să fie în stare să aprecieze la justa valoare lucrurile veșnice și să evalueze corespunzător mântuirea atât de scump plătită prin suferințele Mântuitorului nostru. Acest institut nu trebuie să ajungă un loc pentru distracție și amuzament. Aceia care nu pot trăi fără emoții tari și distracții nu vor fi de nici un folos pentru lume; și nici viața lor nu va putea fi îmbunătățită în vreun fel. Și dacă se dezlipesc de lume, ei vor fi la fel ca atunci când sunt în lume.
Mi-a fost arătat că părerea pe care dr. E. a căutat să o introducă în mințile multora, conform căreia spiritualitatea este în detrimentul sănătății, nu este altceva decât o satisfacție a diavolului. Satana și-a croit drum în Eden și a făcut-o pe Eva să creadă că ea are nevoie de ceva mai mult decât a rânduit Dumnezeu pentru fericirea ei, că fructul oprit va avea un efect înviorător special asupra corpului și minții ei și că ea va fi înălțată până la a fi egală cu Dumnezeu în cunoștință. Însă cunoștința și folosul pe care a crezut că le va dobândi s-au dovedit a fi pentru ea un blestem teribil.
Există persoane cu o imaginație bolnavă, pentru care religia este un tiran care stăpânește asupra lor cu un toiag de fier. Unii ca aceștia se plâng mereu de starea lor nenorocită și murmură datorită presupusului păcat. Iubirea nu există în inimile lor; chipurile sunt mereu încruntate. Ei sunt reci ca gheața atunci când un tânăr sau oricine altcineva râde nevinovat. Ei consideră că orice recreație sau amuzament este păcat și cred că mintea trebuie ținută mereu, cu asprime, în tensiune. Aceasta constituie o extremă. Alții gândesc că mintea trebuie să fie mereu încordată spre a descoperi noi amuzamente și distracții pentru a dobândi sănătate. Ei învață să depindă de emoții tari și nu se simt în largul lor fără acestea. Unii ca aceștia nu sunt adevărați creștini. Ei sunt într-o altă extremă. Adevăratele principii ale creștinismului deschid în fața tuturor o sursă de fericire ale cărei dimensiuni nu pot fi măsurate. Hristos, locuind în noi, constituie un izvor de apă care țâșnește spre viața veșnică. Este un izvor continuu, din care creștinii pot bea ori de câte ori doresc, fără ca izvorul să sece.
Ceea ce produce boala sunt sentimentele de nemulțumire, de murmurare. Cei care sunt în această situație nu Îl au pe Dumnezeu și nu au acea nădejde care pătrunde dincolo de perdea și care este o ancoră a sufletului, sigură și neclintită. Cei care au această nădejde se vor curăți, după cum El Însuși este curat. Ei nu sunt stăpâniți de doruri fără astâmpăr, de nemulțumiri și plângeri; ei nu caută să găsească răul și nici nu se gândesc la necazuri închipuite. Însă există mulți care anticipează necazurile; neliniștea este imprimată pe fiecare trăsătură; ei par să nu găsească nici un fel de consolare și par a aștepta cu nerăbdare cine știe ce rău înspăimântător.
Unii ca aceștia Îl dezonorează pe Dumnezeu și aduc religia lui Hristos într-o lumină nepotrivită. Ei nu au adevărata dragoste pentru Dumnezeu, nici pentru cei din preajma lor și nici pentru copiii lor. Sentimentele lor au devenit maladive. Însă distracțiile deșarte nu vor îndrepta niciodată mințile unor oameni de felul acesta. Ei au nevoie de influența transformatoare a Duhului lui Dumnezeu pentru a putea fi fericiți. Ei trebuie să beneficieze de mijlocirea lui Hristos pentru a dobândi consolare divină și reală. „Căci cine iubește viața și vrea să vadă zile bune, să-și înfrâneze limba de la rău și buzele de la cuvinte înșelătoare. Să se depărteze de rău și să facă binele, să caute pacea și s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac răul.” (1 Petru 3, 10-12.) Cei care cunosc din proprie experiență acest pasaj al Scripturii sunt cu adevărat fericiți. Ei socotesc aprobarea cerului de o valoare mai mare decât orice distracție pământească; Hristos în ei, nădejdea slavei, va constitui pentru ei sănătate pentru trup și tărie pentru suflet.
Simplitatea Evangheliei dispare cu repeziciune dintre cei ce susțin că sunt păzitori ai Sabatului. Întreb de o sută de ori pe zi: Cum ne poate face Dumnezeu să prosperăm? Ne rugăm atât de puțin! De fapt, rugăciunea este aproape demodată. Doar puțini sunt dispuși să poarte crucea lui Hristos, Cel care a purtat crucea rușinii pentru noi. Nu pot crede că la Institut aceste lucruri vor fi mișcate din loc așa cum ar dori Dumnezeu. Mă tem că Dumnezeu Își va întoarce fața de la acesta. Mi-a fost arătat că medicii și personalul medical auxiliar trebuie să fie oamenii cei mai ordonați, care cunosc din experiență adevărul, care vor inspira respect și pe al căror cuvânt te poți bizui. Ar trebui să fie persoane care nu au o imaginație bolnavă, persoane care au o desăvârșită stăpânire de sine, care nu sunt schimbători sau capricioși, care nu sunt geloși și bănuitori, persoane care au o putere a voinței care nu va ceda la ofense, stări de indispoziție, care sunt lipsiți de prejudecăți, care nu gândesc la rău, care cugetă și acționează cu calm, cu grijă, care au întotdeauna ca țintă în fața lor slava lui Dumnezeu și binele semenilor. Nimeni nu ar trebui înălțat vreodată în vreo poziție de răspundere doar pentru că el dorește acest lucru. Trebuie aleși doar cei care sunt calificați pentru funcția respectivă. Cei care trebuie să poarte răspunderi trebuie puși la probă mai întâi, să dea dovadă că nu sunt afectați de gelozie, că nu au antipatii față de unul sau altul, în timp ce au câțiva prieteni favoriți și nu țin cont de alții. Dumnezeu dorește ca totul să meargă așa cum trebuie în acest institut.