De la 19 decembrie 1866 până la 25 aprilie 1867
Fiind pe deplin convinsă că soțul meu nu își va reveni după boala prelungită, rămânând într-o stare de inactivitate și fiind la data aceea timpul să plec și să-mi aduc mărturia în fața poporului, am hotărât, împotriva judecății și sfatului bisericii de la Battle Creek, ai cărei membri eram la data aceea, să mă aventurez într-un tur în partea de nord a statului Michigan, împreună cu soțul meu, în starea lui extrem de slăbită, pe cel mai aspru frig al iernii. Nu a fost nevoie de puțin curaj moral și credință în Dumnezeu ca să pot lua decizia de a risca atât de mult, în special pentru că eram singură, iar cei cu influență în biserică, inclusiv cei de la conducerea lucrării din Battle Creek, erau împotriva mea.
Însă eu știam că am o lucrare de făcut și se părea că Satana era hotărât să mă împiedice să o fac. Am așteptat mult ca problemele noastre să fie rezolvate și mă temeam că suflete prețioase vor fi pierdute dacă voi mai sta mult timp departe de lucrare. A mai sta departe de câmp mi se părea ceva mai rău decât moartea și simțeam că, dacă nu vom acționa, nu se va întâmpla altceva decât să pierim. Astfel, la 19 decembrie 1866, am plecat din Battle Creek, pe viscol, înspre Wright, districtul Ottawa, Michigan. Soțul meu a rezistat lungii și asprei călătorii de nouăzeci de mile mult mai bine decât mă așteptam și părea a fi la fel de bine când am ajuns la fosta noastră casă, acum a fratelui Root, ca atunci când am plecat din Battle Creek. Am fost primiți cu generozitate de această familie scumpă, care ne-a purtat de grijă cu duioșie, ca niște părinți creștini care îngrijesc de copiii lor în suferință.
Am găsit această biserică într-o stare foarte precară. Într-o mare parte din membrii acesteia, sămânța lipsei de unitate și a nemulțumirii unuia împotriva altuia prinsese adânc rădăcini și un spirit lumesc pusese stăpânire pe ei. Și, în ciuda stării în care se aflau, ei se bucuraseră de eforturile predicatorilor noștri atât de rar, încât erau flămânzi după hrană spirituală. Aici au început efectiv primele noastre eforturi după boala soțului meu. Aici el a început să lucreze ca în anii de început, deși era foarte slăbit. El vorbea treizeci sau patruzeci de minute înainte de prânz, atât în Sabat, cât și în ziua întâi, iar eu completam restul timpului și apoi vorbeam cam o oră și jumătate în după-amiaza acelor zile. Eram ascultați cu cea mai mare atenție. Vedeam cum soțul meu devenea tot mai puternic, mai clar, iar subiectele prezentate erau tot mai închegate. Și când, cu o ocazie, el a vorbit cu putere și claritate timp de o oră, simțind asupra lui povara lucrării așa cum o făcea de obicei când vorbea, sentimentele mele de mulțumire au fost departe de a putea fi exprimate. M-am ridicat în adunare și timp de aproape jumătate de oră am încercat, plângând, să mi le exprim. Adunarea a fost mișcată. Am simțit asigurarea că aceștia constituiau zorile unor zile mai bune pentru noi.
Am rămas cu acești oameni șase săptămâni. Le-am vorbit de douăzeci și cinci de ori, iar soțul meu de douăsprezece ori. Pe măsură ce lucrul nostru cu această comunitate progresa, au început să apară în fața noastră cazuri individuale și am început să scriu mărturii pentru acestea, în total vreo sută de pagini. Apoi a început lucrul cu aceste persoane, pe măsură ce aceștia veneau la fratele Root, unde rămăseserăm, cu câțiva dintre ei în căminele lor sau mai ales în adunările de la locașul de închinare. În acest lucru, am descoperit că soțul meu a fost de mare ajutor. Lunga lui experiență în acest fel de lucrare în care lucrase cu mine în trecut îl califica pentru aceasta. Iar acum, când începuse, părea să dovedească din nou toată acea claritate în gândire, judecată bună și credincioșie în a trata pe cei ce greșiseră, de care dăduse dovadă în primele zile. De fapt, nici doi dintre pastorii noștri nu mi-au fi putut da ajutorul pe care mi l-a dat el.
O lucrare mare și bună a fost făcută pentru acești oameni scumpi. Greșelile au fost mărturisite deschis și în întregime, unitatea a fost restaurată, iar binecuvântarea lui Dumnezeu era asupra lucrării. Soțul meu se străduia să aducă dăruirea sistematică a comunității la cifrele care ar trebui să fie în toate comunitățile noastre, iar eforturile lui au avut ca rezultat creșterea sumei ce avea să fie vărsată în vistierie anual de către acea comunitate de aproximativ trei sute de dolari. Cei din comunitate care fuseseră în încurcătură cu privire la câteva dintre mărturiile mele, în special cu privire la chestiunea îmbrăcămintei, s-au lămurit pe deplin când au auzit explicațiile respective. Reforma sanitară și reforma în îmbrăcăminte au fost primite și s-a strâns o mare sumă pentru Institutul de Sănătate.
Aici consider că este de datoria mea să spun că, în timp ce această lucrare progresa, din nefericire un frate bogat din statul New York a vizitat localitatea Wright după convocarea de la Battle Creek, unde a aflat că noi am plecat împotriva părerii și sfatului bisericii și a acelora care se aflau în conducerea lucrării la Battle Creek. El l-a prezentat pe soțul meu, în fața celor pentru care noi depusesem cele mai mari eforturi, ca fiind parțial nebun și, deci, ceea ce a spus el ca fiind fără valoare. Influența acestuia, după cum mi-a relatat fratele Root, prezbiterul comunității, a tras înapoi lucrarea cu cel puțin două săptămâni. Eu spun că aceste persoane neconsacrate ar trebui să ia seama, pentru că, prin influența lor oarbă și fără sensibilitate dintr-o singură oră, pot face să fie nevoie de truda de săptămâni de zile a slujitorilor lui Dumnezeu, sleiți de puteri, pentru a o contracara. Noi lucrasem cu persoane care erau bogate și Satana a văzut că acest frate bogat era exact omul de care avea nevoie să-l folosească. Fie ca Domnul să-l aducă în starea de a vedea și, în umilință, să-și mărturisească păcatul. Timp de două săptămâni, cu cea mai istovitoare trudă și cu binecuvântarea lui Dumnezeu, am putut să îndepărtăm această influență rea și să dăm acelor oameni scumpi dovada că Dumnezeu ne trimisese la ei. Ca un rezultat următor al eforturilor noastre, șapte persoane au fost curând botezate de fratele Waggoner, iar două în iulie de către soțul meu, când ne-am dus a doua oară la acea comunitate.
Fratele din New York s-a întors cu soția și fiica sa în Battle Creek, dar nu cu intenția de a da un raport corect al lucrării bune de la Wright sau de a contribui cu ceva la starea de spirit a bisericii din Battle Creek. Cum lucrurile începuseră să iasă la lumină, se pare că el a ponegrit biserica și biserica l-a ponegrit pe el în bucuria tacită pe care și-o făcuseră ambele părți, de a merge din casă în casă pentru a răspândi cele mai defavorabile păreri referitoare la acțiunea noastră și făcând din aceasta tema conversației lor. Cam în timpul când se desfășura această lucrare chinuitoare, am avut următorul vis:
Vizitam Battle Creek-ul în compania unei persoane cu o înfățișare impunătoare și un comportament demn. În visul meu, treceam pe lângă casele fraților noștri. Când eram pe punctul de a intra, noi auzeam voci angajate în discuții serioase. Numele soțului meu era adesea menționat și am fost întristată și uluită să-i aud pe cei care avuseseră pretenția că ne sunt cei mai buni prieteni, relatând scene și incidente care avuseseră loc în timpul suferinței crunte a soțului meu, când puterile lui mintale și fizice au fost paralizate într-o mare măsură. Am fost mâhnită, auzind vocea pretinsului frate din New York, menționat mai înainte, relatând în mod serios și exagerat incidente de care cei din Battle Creek erau în necunoștință, în timp ce frații noștri din Battle Creek, la rândul lor, povesteau ceea ce știau ei. Mi-a venit leșin și rău de la inimă și în visul meu aproape am căzut, când mâna însoțitorului meu m-a sprijinit și a spus: „Trebuie să asculți. Trebuie să știi aceste lucruri, chiar dacă este greu de suportat.”
La multele case de care ne-am apropiat, același subiect constituia tema discuției. Acesta era adevărul lor prezent. Mi-am zis: „Oh, eu nu am știut aceste lucruri! Nu am știut că asemenea sentimente există în inimile acelora pe care noi i-am privit ca prietenii noștri în vremurile de prosperitate și prieteni de nădejde în suferință, durere și restriște. Mai bine nu știam niciodată aceste lucruri! Noi am contat pe aceștia ca fiind cei mai buni și adevărați prieteni.”
Persoana care era cu mine repeta aceste cuvinte: „Dacă ei s-ar angaja tot atât de prompt și cu tot atâta seriozitate și zel în conversații despre Mântuitorul lor, zăbovind asupra farmecului Său fără seamăn, a bunăvoinței Sale dezinteresate și a iertării Sale pline de milă pentru cei în suferință, a răbdării și iubirii Sale inexprimabile, cât de prețioase și valoroase ar fi roadele pe care le-ar aduce.”
Am spus atunci: „Sunt adânc întristată. Soțul meu nu s-a cruțat pe sine pentru a salva suflete. A stat sub poveri, până când acestea l-au zdrobit; a fost înjosit, doborât fizic și mintal, iar acum faptul dea aduna vorbe și fapte și a le folosi pentru a-i distruge influența, după ce Dumnezeu a pus mâna asupra lui pentru a-l ridica, astfel ca vocea lui să fie din nou auzită, este cruzime și nelegiuire.”
Persoana care mă însoțea a spus: „Conversația în care se zăbovește asupra Domnului Hristos și a însușirilor vieții Sale va înviora spiritul, iar roadele vor fi sfințirea și viața veșnică.” Apoi el a citat aceste cuvinte: „Încolo frații mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună și orice laudă, aceea să vă însuflețească.” (Filipeni 4, 8.) Aceste cuvinte m-au impresionat atât de mult, încât am vorbit despre ele în Sabatul următor.
Eforturile depuse de mine în Wright au fost foarte istovitoare. Aveam mare grijă de soțul meu în timpul zilei și uneori noaptea. Îi făceam băi, îl scoteam afară să facă o plimbare călare și, de două ori pe zi, fie că era frig, furtună sau timp frumos, făceam o plimbare împreună cu el. Am scris cu tocul și penița ceea ce îmi dicta el ca rapoarte pentru Review și, de asemenea, am scris multe scrisori, pe lângă multe pagini de mărturii personale, în mare parte Mărturia nr. 11, pe lângă vizite și cuvântările atât de dese, lungi și serioase pe care le-am ținut. Fratele și sora Root au simțit pe deplin împreună cu mine în necazurile și strădaniile mele și au vegheat cu cea mai duioasă grijă pentru a ne împlini toate nevoile. Ne rugam mereu ca Dumnezeu să-i binecuvânteze în cele materiale, cu sănătate, cât și cu har și creștere spirituală. Simțeam că vor avea parte de o binecuvântare specială. Deși după aceea în casa lor a intrat boala, am aflat totuși de la fratele Root că ei se bucură acum de o stare de sănătate mai bună decât înainte. Și printre lucrurile legate de prosperitatea vremelnică, el raportează că grânele din câmpiile lui au produs 27 de banițe (1 baniță = 1 bușel = 36,3 litri) pe acru, iar unele 40, în timp ce producția medie din câmpurile vecine la grâu era doar de 7 banițe pe acru.
La 29 ianuarie 1867, am plecat din Wright și am călătorit spre Greenville, districtul Montcalm, la o distanță de patruzeci de mile. A fost cea mai friguroasă zi a iernii și am fost bucuroși să găsim un adăpost de frig și furtună la fratele Maynard. Această familie ne-a primit bine în inimile și casa lor. Am rămas acolo șase săptămâni, lucrând cu comunitățile din Greenville și Orleans, făcând din căminul ospitalier al fratelui Maynard reședința noastră.
Domnul mi-a dat ocazia să vorbesc liber oamenilor; în orice efort pe care îl făceam, îmi dădeam seama de puterea Lui susținătoare. Și, pe măsură ce deveneam pe deplin convinsă că aveam o mărturie pentru popor, pe care le-o puteam aduce o dată cu lucrarea soțului meu, mi-a fost întărită credința că se va însănătoși spre a lucra pentru cauza lui Dumnezeu. Osteneala lui a fost primită de oameni, iar el mi-a fost de mare ajutor în lucrare. Fără el nu aș fi putut realiza prea mult, însă, cu ajutorul lui și în puterea lui Dumnezeu, am putut să fac lucrarea care mi-a fost desemnată. Domnul l-a susținut în orice efort pe care l-a depus. Pe măsură ce risca, încrezându-se în Dumnezeu, în ciuda stării sale slăbite, el a dobândit putere și starea lui se îmbunătățea cu fiecare efort. Dându-mi seama că soțul meu redobândea putere fizică și mintală, mulțumirea mea nu a avut margini, gândindu-mă că voi fi liberă să mă angajez din nou și mai serios în lucrarea lui Dumnezeu, stând alături de soțul meu, lucrând uniți în vederea încheierii lucrării pentru poporul lui Dumnezeu. Înainte de atacul pe care l-a avut, funcția pe care o ocupase la birou l-a închis acolo pentru cea mai mare parte a timpului. Și cum eu nu puteam călători fără el, a trebuit să stau neapărat acasă mult timp. Am simțit că Dumnezeu îl binecuvântează acum, în timp ce lucra prin cuvânt și învățătură și se consacra în mod special lucrării de predicare. Lucrul de la birou putea fi făcut și de alții și noi eram convinși că nu mai trebuie să stea niciodată închis într-un loc, ci să fie liber să călătorească împreună cu mine, pentru ca împreună să putem aduce mărturia solemnă pe care ne-a dat-o Dumnezeu pentru rămășița poporului Său.
Am simțit starea precară a poporului lui Dumnezeu și în fiecare zi eram conștientă că ajunsesem la capătul puterii. Pe când ne aflam în Wright, am trimis manuscrisul nr. 11 la biroul de publicații și foloseam orice clipă pentru a scrie numărul 12. Puterile mele, atât fizice, cât și mintale, au fost dur solicitate cât am lucrat pentru biserica din Wright. Simțeam că trebuie să mă odihnesc, însă nu vedeam vreo ocazie pentru refacere. Le vorbeam oamenilor de mai multe ori pe săptămână și scriam multe pagini de mărturii personale. Povara pentru suflete era asupra mea, iar răspunderile pe care le simțeam erau atât de mari, încât nu puteam avea parte decât de câteva ore de somn în fiecare noapte.
În timp ce lucram astfel, vorbind și scriind, am primit scrisori cu caracter descurajator de la Battle Creek. Când le-am citit, am simțit o stare de spirit de descurajare, pe care nu o pot exprima, mergând până la agonia minții, care a părut pentru scurt timp că îmi paralizează energiile vitale. Trei nopți nu am dormit aproape deloc. Gândurile îmi erau încărcate și tulburate. Mi-am tăinuit cât am putut de bine sentimentele față de soțul meu și familia primitoare la care ne aflam. Nimeni nu știa de starea sau povara minții mele când ne adunam împreună cu familia la altarul de dimineață și de seară și căutam să-mi pun povara asupra marelui Purtător de poveri. Însă cererile mele veneau dintr-o inimă chinuită de suferință, iar rugăciunile mele erau întrerupte, zdrobite, datorită durerii pe care nu o puteam stăpâni. Sângele îmi năvălea în creier, adesea amețeam și aproape cădeam. Adeseori îmi curgea sânge din nas, în special după ce făceam efort pentru a scrie. Am fost silită să las deoparte scrisul, însă nu am putut înlătura povara grijii și a responsabilității pe care o aveam, când îmi dădeam seama că aveam pentru oameni mărturii pe care nu eram în stare să le prezint.
Am mai primit o scrisoare, care mă informa că cel mai bine ar fi să se amâne publicarea Mărturiei nr. 11 până când puteam scrie ceea ce îmi fusese arătat cu privire la Institutul de Sănătate, deoarece aceia care aveau sarcina acelei întreprinderi erau într-o mare lipsă de mijloace și aveau nevoie de influența mărturiei mele, care să îi miște pe frați. Am scris apoi o parte din ceea ce-mi fusese arătat cu privire la Institut, însă nu am putut realiza tot ce-mi propusesem cu privire la subiect datorită presiunii sângelui asupra creierului. Dacă aș fi știut că nr. 12 avea să întârzie atât de mult, cu nici un chip nu aș fi trimis acea parte cuprinsă în nr. 11. Credeam că, după ce mă voi odihni câteva zile, voi putea să-mi reiau scrisul. Însă, spre marea mea întristare, am constatat că starea creierului meu făcea imposibil acest lucru. Am renunțat la ideea de a scrie mărturii generale sau personale și eram continuu descurajată pentru că nu le puteam scrie.
În aceste împrejurări, s-a decis să ne întoarcem la Battle Creek și să rămânem acolo cât timp drumurile erau noroioase, în starea, urmând ca acolo să termin nr. 12. Soțul meu era foarte nerăbdător să-și vadă frații de la Battle Creek, să le vorbească și să se bucure împreună cu ei pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru el. Mi-am adunat cele scrise și am pornit în călătoria noastră. Pe drum, am ținut două adunări în Orange și s-a dovedit că biserica a avut foloase și a fost încurajată. Noi înșine am fost înviorați de Spiritul Domnului. În acea noapte, eu am visat că mă aflam în Battle Creek și priveam printr-un geam afară, unde am văzut o companie, mărșăluind în jurul casei, doi câte doi. Ei pășeau hotărâți și de neînduplecat. Îi cunoșteam bine și m-am întors să deschid ușa salonului pentru a-i primi, însă m-am gândit să mă uit iarăși. Scena s-a schimbat. Grupul acela avea acum înfățișarea unei procesiuni catolice. Unul ducea în mână o cruce, altul o trestie. Iar pe când se apropiau, cel care ducea trestia a făcut un tur în jurul casei, spunând de trei ori: „Această casă este proscrisă. Bunurile trebuie confiscate. Ei au vorbit împotriva sfântului nostru ordin.” M-a cuprins spaima, am fugit din casă și am ieșit prin ușa de la nord și m-am pomenit în mijlocul acelei companii, dintre care pe câțiva îi cunoșteam, însă nu am îndrăznit să rostesc vreun cuvânt, de teamă să nu fiu trădată. Am căutat să găsesc un loc retras unde să pot plânge și unde să mă pot ruga fără să întâlnesc priviri întrebătoare, înverșunate, oriunde m-aș fi întors. Repetam mereu: „O, de-aș putea înțelege ce se întâmplă! Dacă mi s-ar spune ce am spus sau ce am făcut!”
Am plâns și m-am rugat mult când am văzut că ni se confirmă lucrurile. Am încercat să citesc simpatia celor din jurul meu și am observat chipurile mai multora despre care credeam că îmi vor vorbi și mă vor alina, dacă nu se temeau că erau observați de alții. Am făcut o încercare să scap din acea mulțime, însă, văzând că sunt urmărită, mi-am anulat intențiile. Am început să plâng tare și să spun: „O, de mi-ar spune măcar ce am făcut sau ce am spus!” Soțul meu, care dormea într-un pat tare în aceeași cameră, m-a auzit plângând tare și m-a trezit. Perna mea era udă de atâtea lacrimi, iar spiritul meu era descurajat.
Fratele și sora Howe ne-au însoțit la West Windor, unde am fost așteptați și primiți la fratele și sora Carman. În Sabat și în ziua întâi, am întâlnit frați și surori de la comunități din apropiere și am fost liberi să ne prezentăm mărturia în fața lor. Spiritul înviorător al Domnului era asupra acelora care simțeau un interes special pentru lucrarea lui Dumnezeu. Adunările ținute au avut succes și aproape toți au mărturisit că au fost întăriți și încurajați.
În câteva zile ne aflam din nou la Battle Creek, după o absență de aproape trei luni. În Sabat, la data de 16 martie, soțul meu a prezentat în fața bisericii subiectul despre „Sfințire”, care a fost redat apoi și în Review, fiind publicat în vol. 29, numărul 18. El a vorbit, de asemenea, cu claritate după-amiază și înainte de amiază, în ziua întâi. Eu mi-am adus mărturia cu ușurința obișnuită. În Sabat, pe 23, am vorbit cu lejeritate în biserica din Newton și am lucrat cu biserica din Convis, în Sabatul următor și în ziua întâi. Ne-am hotărât să ne întoarcem spre nord și am mers 30 de mile înapoi din cauza drumurilor. Soțul meu a fost teribil de dezamăgit de primirea rece cu care a fost întâmpinat la Battle Creek și eu, de asemenea, am fost mâhnită. Ne-am gândit că nu ne vom putea prezenta mărturia în această comunitate, până când ei nu-și vor da seama că au nevoie de serviciile noastre și ne-am hotărât să lucrăm în Convis și Montery până se va îmbunătăți starea drumurilor. Cele două Sabate care au urmat le-am petrecut la Convis și am avut dovada că s-a făcut o lucrare bună, ale cărei roade le vedeam acum.
M-am întors acasă, la Battle Creek, ca un copil obosit care are nevoie de cuvinte de mângâiere și încurajare. Este dureros pentru mine să afirm aici că am fost primiți cu mare răceală de frații noștri de care, cu trei luni înainte, ne despărțiserăm în desăvârșită unitate, cu excepția faptului că ei nu fuseseră de acord ca noi să plecăm. În prima noapte petrecută în Battle Creek, am visat că lucram foarte greu și călătoream pentru a participa la adunări mari și că eram foarte istovită.
Surorile îmi aranjau părul și rochia, iar eu am adormit. Când m-am trezit, am fost uluită și indignată, descoperind că hainele îmi fuseseră luate și că fuseseră puse pe mine zdrențe vechi, bucăți de plapumă înnodate și cusute laolaltă. Eu am spus: „Ce mi-ați făcut? Cine a făcut această lucrare rușinoasă de a-mi lua hainele și de a le înlocui cu zdrențe de cerșetor?” Am smuls acele zdrențe de pe mine și le-am aruncat. Eram așa de întristată și într-un mare chin sufletesc am strigat: „Aduceți-mi înapoi hainele mele pe care le port de 23 de ani, pe care nu le-am dezonorat nici măcar o clipă. Dacă nu-mi dați înapoi hainele mele, am să apelez la oameni care vor veni în ajutor și îmi voi recăpăta hainele pe care le port de 23 de ani.”
Am văzut împlinirea acestui vis. La Battle Creek ne-am confruntat cu zvonuri care fuseseră puse pe seama noastră pentru a ne prejudicia, însă care nu erau adevărate. Fuseseră scrise scrisori de către unii care stătuseră o vreme la Institutul de Sănătate și de către alții care locuiau în Battle Creek, către biserici din Michigan și din alte state, în care erau exprimate temeri, îndoieli și insinuări cu privire la noi. Am fost foarte întristată când am ascultat o acuzație din partea unui lucrător pe care îl respectasem, și anume că ei auzeau de pretutindeni lucruri pe care eu le vorbisem împotriva bisericii din Battle Creek. Am fost atât de supărată, încât nici nu am știut ce să spun. Am găsit acolo un spirit puternic, acuzator, împotriva noastră. Când am devenit pe deplin convinși de sentimentele existente împotriva noastră, am simțit dorul de acasă. Eram atât de dezamăgiți și descurajați, încât am spus la doi dintre frații noștri din conducere că eu nu mă simt ca acasă pentru că am fost întâmpinați cu neîncredere și totală răceală, în loc de bun venit și încurajare, și că aflasem că până atunci așa se procedase cu cei care fuseseră zdrobiți datorită epuizării și consacrării pentru lucrarea lui Dumnezeu. Apoi le-am spus că noi ne-am gândit să ne mutăm din Battle Creek și să ne căutăm o casă mai retrasă.
Chinuită sufletește peste măsură, am rămas acasă, temându-mă să mă duc printre cei de la biserică, nu cumva să fiu rănită. În cele din urmă, pentru că nimeni nu a făcut vreun efort pentru a-mi ușura starea sufletească, am simțit că este datoria mea să adun laolaltă un număr de frați și surori cu experiență și să îi pun față în față cu rapoartele care circulaseră pe seama noastră. Doborâtă, într-o stare de deprimare mergând până la chin sufletesc, am întâmpinat acuzațiile rostite împotriva mea și le-am istorisit călătoria pe care o făcusem în est, începută cu un an în urmă, și împrejurările dureroase cărora le-am făcut față în această călătorie.
Am făcut apel la cei prezenți să judece dacă legătura mea cu lucrarea și cauza lui Dumnezeu m-ar face să vorbesc cu ușurătate despre biserica din Battle Creek, față de care sentimentele nu mi s-au răcit deloc. Oare interesul meu pentru cauza și lucrarea lui Dumnezeu nu putea fi la fel de mare ca al lor? Toată viața și toată experiența mea fuseseră întrețesute cu aceasta. În afară de lucrare, nu aveam vreun alt interes. Investisem totul în această cauză și socotisem că nici un sacrificiu nu este prea mare ca să contribui la înaintarea acesteia. Nu îngăduisem nici sentimentelor pentru iubiții mei copilași să mă împiedice să-mi împlinesc datoria așa cum o cerea Dumnezeu pentru cauza Sa. Dragostea de mamă din inima mea pulsa la fel de puternic ca în inima oricărei mame, dar, cu toate acestea, am consimțit să mă despart de copiii mei, care aveau nevoie de îngrijire, și să-i las pe seama alteia care să aibă rolul de mamă pentru ei. Dădusem dovezi neîndoielnice cu privire la interesul și consacrarea mea în lucrarea lui Dumnezeu. Arătasem prin faptele mele cât de scumpă îmi era. Ar fi putut altcineva să aducă o dovadă mai puternică? Erau ei zeloși pentru cauza adevărului? Eu și mai mult. Erau ei devotați acesteia? Eu puteam să dovedesc că eram mai devotată decât oricare dintre cei aflați în viață, angajați în lucrare. Suferiseră ei pentru adevăr? Eu și mai mult. Nu m-am dat în lături din fața batjocurii, suferinței și greutăților. Când prietenii și rudele deznădăjduiau cu privire la viața mea, pentru că boala mă tortura, eram dusă de brațele soțului meu la vapor sau trăsură. Odată, când călătorisem până la miezul nopții, ne-am pomenit în orașul Boston fără bani. În două sau trei ocazii am mers prin credință, cale de șapte mile. Călătoream atât cât îmi îngăduiau puterile și apoi îngenuncheam pe pământ și ne rugam să primim putere. Căpătam putere și eram în stare să lucrăm cu stăruință pentru binele oamenilor. Nu îngăduiam nici unei piedici să ne rețină de a ne face datoria sau să ne despartă de lucrare.
Spiritul manifestat la această întâlnire m-a deprimat mult. M-am întors acasă încă împovărată, deoarece cei prezenți nu făcuseră nici un efort de a mă alina, prin a recunoaște că erau convinși că m-au judecat greșit și că suspiciunile și acuzațiile lor împotriva mea erau nedrepte. Ei nu m-au putut condamna, dar nici n-au făcut vreun efort de a mă alina.
Timp de cincisprezece luni soțul meu fusese atât de slăbit, încât nu-și putea ridica nici măcar ceasul sau portofelul sau să înhame calul pentru a călători. Însă, în anul în curs, el își putea lua ceasul sau portofelul, cel din urmă fiind gol ca urmare a cheltuielilor mari pe care le avusesem, și își înhămase singur calul. În timpul cât a fost bolnav, a refuzat de mai multe ori să accepte bani de la frații săi, în valoare de aproape o mie de dolari, spunându-le că, atunci când va fi în nevoie, le va spune. În cele din urmă, am ajuns în nevoie. Soțul meu a simțit că este datoria lui, înainte de a deveni dependent, să vândă câte ceva. El avusese câteva lucruri la birou, împrăștiate pe la frații din Battle Creek, de mică valoare, pe care le-a adunat și le-a vândut. Dispuneam de mobilă în valoare de aproape o sută cincizeci de dolari. Soțul meu a încercat să vândă sofaua pentru locașul de închinare, oferindu-se să lase zece dolari din valoarea acesteia, însă nu a putut. În vremea aceea, singura și foarte valoroasa noastră vacă a murit. Atunci soțul meu, pentru prima dată, a simțit că poate primi ajutor și a trimis un bilet unui frate, în care a scris că, dacă biserica socotește că poate compensa cu plăcere pierderea vacii, pot să o facă. Însă nu s-a făcut nimic în această privință, în afară de faptul că soțul meu a fost acuzat că și-a pierdut mințile cu privire la subiectul bani. Frații îl cunoșteau foarte bine și știau că el nu ar fi cerut niciodată ajutor decât dacă s-ar fi aflat într-o nevoie fără ieșire. Iar acum, când a făcut acest lucru, ne-au judecat -- și pe el, și pe mine fără să țină seama de faptul că ne-au rănit în nevoia și profunda noastră durere.
La această întâlnire, soțul meu a mărturisit cu umilință că în firea lui erau câteva lucruri greșite pe care nu ar fi trebuit să le facă niciodată și nu le-ar fi făcut niciodată dacă nu s-ar fi temut de frații săi, dar pe care le-a făcut din dorința de a fi în acord și deplină unitate cu biserica. Aceasta i-a făcut pe cei care îl jigniseră să-l disprețuiască în mod vădit. Am fost umiliți până în țărână și necăjiți dincolo de putința de a reda în cuvinte. În această stare de lucruri, am plecat la o întâlnire la Monterey. În timpul călătoriei, am fost teribil de chinuită sufletește. Încercam să-mi explic de ce nu pot înțelege frații noștri lucrarea pe care o făceam noi. Eram aproape sigură că, atunci când aveam să ne întâlnim, ei aveau să afle ce spirit ne stăpânește și că Duhul lui Dumnezeu din ei va răspunde în același fel cu cel din noi, servii Săi umili, și că va fi unitate în spirit și simțiri. În loc de aceasta, am fost priviți cu neîncredere, urmăriți cu suspiciune, ceea ce a produs cel mai mare chin pe care l-am simțit vreodată. În timp ce gândeam astfel, o parte din viziunea care mi-a fost dată la Rochester, la 25 decembrie 1865, a venit ca fulgerul pentru mintea mea și de îndată am istorisit-o soțului meu.
Mi-a fost arătat un mănunchi de pomi care stăteau aproape laolaltă, formând un cerc. Peste acești pomi era o vie care îi acoperea, formând un copac. Curând am văzut pomii legănându-se încoace și încolo, ca și când ar fi fost mânați de un vânt puternic. Mlădiță după mlădiță au fost scuturate, până când vița a fost desprinsă de pe pomi, cu excepția câtorva cârcei care au rămas agățați de crengile mai joase. Atunci a venit cineva care a separat și restul de cârcei care rămăseseră agățați de viță, și aceasta zăcea întinsă pe pământ.
Supărarea și chinul meu sufletesc, atunci când am văzut vița zăcând pe pământ, au fost dincolo de putința de a fi descrise. Mulți treceau și o priveau cu milă și așteptau cu nerăbdare ca o mână prietenoasă să o ridice; însă nu i s-a oferit nici un ajutor. Am întrebat de ce nu ridică nimeni via. Curând după aceea, am văzut un înger apropiindu-se de vița ce părea abandonată. El și-a întins brațele, le-a așezat sub vie și a ridicat-o, încât aceasta a stat vertical, spunând: „Stai spre ceruri și lasă-ți mlădițele să se încolăcească în jurul lui Dumnezeu. Tu ești despărțită de sprijinul omenesc. Tu poți să stai drept, în puterea lui Dumnezeu, și să înflorești și fără suport omenesc. Sprijină-te numai pe Dumnezeu și niciodată nu vei fi fără sprijin sau desprinsă.” Am simțit o ușurare de nedescris, până la bucurie, când am văzut că vița părăsită a fost îngrijită. M-am întors spre înger și l-am întrebat ce înseamnă aceste lucruri. El mi-a spus: „Tu ești această vie. Tu vei experimenta toate aceste lucruri, și atunci când ele se vor întâmpla, vei înțelege pe deplin ceea ce a fost cu via. Dumnezeu îți va veni întotdeauna în ajutor în vreme de necaz.” De la data aceea nu m-am mai clătinat în privința datoriei mele și niciodată nu m-am simțit mai liberă în a-mi aduce mărturia în fața poporului. Dacă am simțit vreodată brațul Domnului cuprinzându-mă, atunci aceasta a fost la acea adunare. Soțul meu, de asemenea, s-a simțit liber, a fost clar în exprimare, iar mărturia a fost: Am avut o adunare excelentă.
După ce ne-am întors de la Monterey, am simțit că este de datoria mea să stabilesc o nouă întâlnire, din moment ce frații mei nu făceau nici un efort pentru a mă ușura sufletește. M-am hotărât să acționez în puterea lui Dumnezeu și să-mi exprim din nou simțămintele, eliberându-mă de suspiciunile și zvonurile care circulau pentru a ne prejudicia. Mi-am adus mărturia și am relatat lucruri care mi se arătaseră în trecut în legătură cu câteva lucruri din prezent, avertizându-i cu privire la pericolul în care se află și mustrând felul greșit în care acționau. Am afirmat că am fost pusă în cele mai neplăcute situații. Când îmi erau aduse în fața mea în viziune familii și indivizi, adeseori cazurile care îmi erau arătate erau de o natură particulară și vizau condamnarea unor păcate tainice. Am lucrat timp de luni de zile pentru unii cu privire la păcate despre care ceilalți nu știau nimic. Când frații mei au văzut că aceste persoane erau triste și le auzeau rostind îndoieli cu privire la acceptarea lor de către Dumnezeu și, de asemenea, manifestând sentimente de deznădejde, ei au început să mă critice, ca și când eu eram de vină pentru că aceștia treceau prin necaz. Cei care mă criticau în acest fel erau cu totul în necunoștință de cauză în legătură cu cele despre care vorbeau. Am protestat împotriva acelora care judecau felul în care acționam eu. Îmi fusese desemnată neplăcuta lucrare de a mustra păcatele tainice ale oamenilor. Dacă aș fi făcut cunoscut public ceea ce trebuia să rămână secret, și aceasta pentru a preîntâmpina suspiciunile și gelozia, aș fi păcătuit împotriva lui Dumnezeu și aș fi greșit față de persoanele în cauză. Reproșurile și greșelile trebuia să nu le fac cunoscute, să le țin în mine însămi. Oricum ar judeca alții, eu nu voi trăda niciodată încrederea pe care mi-a acordat-o cel păcătos care se pocăiește și nu voi dezvălui în fața altora ceea ce trebuie făcut cunoscut doar celor care sunt vinovați de acele păcate. Le-am spus celor adunați că trebuie să nu se amestece și să mă lase să acționez liber, în temere de Dumnezeu. Am plecat de la acea întrunire ușurată de o grea povară.