Experiențe din perioada 26 aprilie -- 20 octombrie 1867
Ne-am întors în nord și în drumul nostru am ținut o adunare bună în West Windsor și, după ce am ajuns acasă, am ținut adunări la Fairplans și Orleans; de asemenea, ne-am îndreptat atenția către problema construcției, a plantării grădinii noastre, a aranjării viei, murelor, zmeurei și căpșunelor. Apoi, însoțiți de o bună delegație, ne-am întors la Conferința Generală din Battle Creek.
Primul Sabat l-am petrecut la Orleans și am ținut post. A fost o zi foarte solemnă pentru noi; am căutat să ne umilim în fața lui Dumnezeu și, cu duhul zdrobit și plângând, toți ne-am rugat fierbinte ca Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne întărească spre a face voia Lui la Conferință. Aveam ceva credință și speranță că, într-un fel, captivitatea noastră avea să sufere o schimbare cu ocazia acelei întâlniri.
Când am sosit la Battle Creek, am găsit că eforturile noastre anterioare nu realizaseră ceea ce sperasem noi. Zvonurile și gelozia încă existau. Sufletul a fost umplut de un chin intens și am plâns tare, timp de câteva ore, nefiind în stare să-mi rețin suferința. În discuția avută cu un prieten, pe care îl cunoșteam de douăzeci și doi de ani, acesta mi-a relatat vești pe care le auzisem, cum că noi am fi extravaganți în cheltuirea banilor. Am întrebat când am fost extravaganți. El a menționat cumpărarea unui scaun scump. Atunci, eu am relatat împrejurările. Soțul meu era peste măsură de istovit, iar eu sufeream teribil văzându-l că stă atât de mult într-un balansoar obișnuit, motiv pentru care el trebuia să stea apoi mult timp întins în pat sau pe sofa. Știam că astfel el nu putea să dobândească putere și l-am implorat să nu mai stea întins atât de mult; însă scaunul constituia motivul.
În călătoria mea spre est, pentru a ajunge la căpătâiul tatălui meu, care era pe moarte, l-am lăsat pe soțul meu la Brookfield, N.Y., și pe când eram în Utica, m-am uitat după un fotoliu-canapea. Vânzătorii nu aveau nici unul la prețul pe care îl ofeream eu, cam 15 dolari, însă mi-au oferit, la un preț de numai 17 dolari, un excelent fotoliu cu rotile, un balansoar, care valora, de fapt, 30 de dolari. Am știut că acesta era ceea ce aveam nevoie în toate privințele. Însă fratele care era cu mine m-a îndemnat să aștept până se va face un fotoliu, care avea să coste doar cu trei dolari mai puțin. Fotoliul oferit la 17 dolari era într-adevăr valoros, însă eu am cedat judecății altuia și am așteptat terminarea aceluia mai ieftin, l-am plătit eu însămi și l-am adus la soțul meu. Zvonul cu privire la extravaganța noastră, privind cumpărarea fotoliului, venea din Wisconsin și Iowa. Însă cine mă poate condamna? Dacă ar fi să mai fac vreodată, aș face tot așa cum am făcut, însă cu o singură excepție: mă voi bizui doar pe judecata mea și voi cumpăra un fotoliu ce costă cu câțiva dolari mai mult, însă valorează dublu față de cel pe care l-am luat. Satana influențează astfel mințile, încât distruge orice simțăminte de milă sau compasiune. Cruzimea pătrunde în inimă și atât divinul, cât și omenescul dispar.
Au ajuns, de asemenea, zvonuri la mine că o soră declarase în Memphis și Lapeer că biserica din Battle Creek nu are nici cea mai mică încredere în mărturia sorei White. S-a pus întrebarea dacă se referă la mărturia scrisă. Răspunsul a fost nu, nu în legătură cu viziunile publicate, ci este vorba despre mărturiile care se nasc la întâlnirile de la biserică, deoarece viața ei le contrazice. Am cerut din nou o întâlnire cu câțiva frați și surori, aleși, cu experiență, inclusiv persoanele care puseseră în circulație asemenea zvonuri. Atunci am cerut să mi se arate prin ce nu este viața mea în acord cu învățăturile mele. Dacă viața mea a fost atât de inconsecventă, încât să îndreptățească afirmația că biserica din Battle Creek nu avea nici cea mai mică încredere în mărturia mea, n-ar fi o problemă atât de grea să mi se prezinte dovezi pentru așa-zisa mea viață necreștinească. Ei nu au putut să-mi arate nimic care să justifice afirmațiile făcute și au mărturisit că erau toți vinovați cu privire la zvonurile puse în circulație și că suspiciunile și gelozia lor nu erau întemeiate. I-am iertat pe cei care ne-au făcut rău și le-am spus că tot ce le cerem din partea lor este să contracareze influența pe care o exercită împotriva noastră și că voi fi mulțumită. Au promis că vor face astfel, dar nu au făcut-o.
Multe alte zvonuri îndreptate împotriva noastră, toate în întregime neadevărate sau în mare parte exagerate, erau discutate fără opreliște în diferite familii, în perioada Conferinței, și majoritatea ne priveau, în special pe soțul meu, cu suspiciune. Unele persoane cu influență manifestau o atitudine care spunea că ar fi fost în stare să ne zdrobească, dacă le-ar fi stat în putință. Noi eram în nevoie și soțul meu încercase să vândă proprietatea evacuată, dar a fost judecat că greșește prin aceasta. El își dăduse acordul ca frații să compenseze pierderea vacii noastre, și acest lucru a fost privit ca un mare păcat. Presupunând că proprietatea noastră din Battle Creek este bună spre a fi vândută, noi am cumpărat un teren și am început să construim în Greenville. Însă nu am putut să vindem proprietatea din Battle Creek, și în starea noastră strâmtorată, soțul meu a scris la diferiți frați pentru a o închiria pentru bani. Pentru acest lucru ei l-au condamnat și l-au acuzat că este hrăpăreț după bani. Iar fratele pastor, cel mai activ în această lucrare, a fost auzit spunând: „Nu dorim ca fratele E. să cumpere locul fratelui White, pentru că vrem banii acestuia pentru Institutul de Sănătate.” Ce puteam să facem? Oricum procedam, eram învinuiți.
Doar cu șaizeci și cinci de ore înainte ca soțul meu să fie doborât, el stătuse până la miezul nopții într-o casă de rugăciune, făcând apel pentru trei sute de dolari spre a termina de plătit acea casă; și pentru a impulsiona acest apel, el s-a înscris cu zece dolari pentru el și zece pentru mine. Înainte de miezul nopții, suma era aproape strânsă. Prezbiterul acelei biserici era un prieten vechi și, în situația noastră de cruntă nevoie și lipsiți de prieteni, soțul meu i-a scris, spunându-i că suntem în nevoie; iar dacă biserica dorește să ne înapoieze cei douăzeci de dolari, noi îi primim. În timpul Conferinței, acel frate ne-a ocărât și a spus că fapta respectivă este un mare păcat. Însă, înainte de a veni la noi acasă, el luase câteva doze cel puțin din starea de spirit generală. Am simțit cât se poate de aprig toate aceste lucruri și, dacă Domnul nu ne-ar fi susținut în mod special, nu ne-am fi putut prezenta mărturia la Conferință cu o așa libertate de spirit.
Înainte de a ne întoarce de la Conferință, frații Andrews, Pierce și Bourdeau au avut o oră specială de rugăciune în casa noastră, prin care noi toți am fost mult binecuvântați și în mod special soțul meu. Aceasta i-a dat curaj să se întoarcă la noua noastră casă. Apoi au început marile lui suferințe, cauzate de dantură, și, de asemenea, lucrările noastre care au fost raportate în Review. El a încetat să predice doar timp de o săptămână, neavând dantură, însă a lucrat la Orange și Wright cu biserica locală, la Greenbush și Bushnell, predicând și botezând ca înainte.
După întoarcerea de la Conferință, am fost copleșită de o mare incertitudine cu privire la prosperitatea cauzei lui Dumnezeu. Mintea mea era plină de îndoieli cum nu mai fusese de șase luni. Am văzut în viziune pe poporul lui Dumnezeu, făcându-se părtaș de spiritul lumii, imitându-i moda și ridicându-se mai presus de simplitatea credinței noastre. Se părea că biserica din Battle Creek apostaziase și se îndepărtase de Dumnezeu și că este imposibil să le mai trezești simțămintele. Mărturiile, date mie de Dumnezeu, avuseseră cea mai mică influență, iar în Battle Creek li se acordase cea mai puțină atenție decât oriunde altundeva în câmp. Tremuram pentru cauza lui Dumnezeu. Știam că Dumnezeu nu Și-a uitat poporul, ci că păcatele și nelegiuirile lor îi despărțiseră de Dumnezeu. La Battle Creek se află marea inimă a lucrării. Orice pulsație a acesteia este simțită de membrii trupului de pretutindeni în câmp. Dacă această inimă mare este sănătoasă, circulația va fi vie, dătătoare de viață în trupul păzitorilor Sabatului. Dacă inima este bolnavă, starea de lâncezeală a fiecărei ramuri a lucrării va atesta acest fapt.
Tot interesul meu este legat de această lucrare; viața mea este întrețesută cu ea. Când Sionul prosperă, eu sunt fericită; dacă lâncezește, eu sunt tristă, abătută, descurajată. Am văzut că poporul lui Dumnezeu se află într-o stare alarmantă și că favoarea Lui a fost îndepărtată de la ei. Cugetam zi și noapte asupra acestui trist tablou și mă rugam într-un chin amarnic: „Doamne, nu-Ți lăsa moștenirea de ocară. Nu lăsa ca păgânii să spună: «Unde este Dumnezeul lor?»” Simțeam că sunt despărțită de toți cei din conducerea lucrării și că, de fapt, stăteam singură. Nu îndrăzneam să mă încred în nimeni. Noaptea îl trezeam pe soțul meu, spunându-i: „Mă tem să nu devin o necredincioasă”. Atunci strigam către Domnul să mă salveze cu brațul Lui puternic. Eu nu puteam vedea că mărturiile mele erau luate în seamă și nutream gândul că poate îmi făcusem lucrarea în cauza aceasta. Aveam adunări fixate la Bushnell, însă i-am spus soțului meu că nu mă duc. El s-a întors curând după aceea de la poștă, cu o scrisoare de la fratele Matteson, ce conținea următorul vis:
„Dragă frate White, fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să te însoțească și să te găsească prosperând și în stare de sănătate și tărie spirituală. Sunt foarte recunoscător Domnului pentru bunătatea Lui față de mine și am încredere că încă te bucuri de sănătate desăvârșită și libertate în proclamarea ultimei solii.
Am avut un vis deosebit în legătură cu tine și cu sora White și simt că este de datoria mea să vi-l relatez, în măsura în care pot să mi-l amintesc. Am visat că îl relatam sorei White, precum și interpretarea lui, care îmi fusese dată, de asemenea, în vis. Când m-am trezit, ceva m-a îndemnat să mă ridic și să scriu toate detaliile, ca să nu le uit; însă am neglijat să fac acest lucru, pe de o parte pentru că eram obosit și, pe de altă parte, pentru că gândeam că nu e decât vis. Însă, deoarece eu nu vă mai visasem niciodată și visul acesta era atât de inteligent, avea atât de multă legătură cu voi, am ajuns la concluzia că trebuie să vi-l spun. În cele ce urmează, vă spun tot ce pot să-mi amintesc din el:
Mă aflam într-o casă mare, unde era un amvon ca cele pe care le folosim în adunările noastre. Pe el se aflau multe lămpi care ardeau. Aceste lămpi aveau mereu nevoie de ulei și un număr mare dintre noi se ocupau cu ducerea uleiului și umplerea acestora. Fratele White și soția lui erau foarte ocupați în această privință și am văzut că sora White turna mai mult ulei decât oricine altcineva. Atunci fratele White s-a dus la o ușă care s-a deschis într-o magazie, unde se aflau multe butoaie cu ulei. El a deschis ușa și a intrat, fiind urmat de sora White. Chiar atunci o mare grupă de oameni a venit după ei cu un material negru, ceva ca funinginea, și l-au turnat tot peste fratele și sora White, acoperindu-i cu totul. Am fost foarte întristat și eram nerăbdător să văd sfârșitul acestor lucruri. I-am putut vedea pe fratele și sora White zbătându-se cu greu să iasă de sub funingine și, după o luptă lungă, ei au ieșit afară mai strălucitori ca niciodată, iar oamenii cei răi și funinginea dispăruseră. Atunci fratele și sora White s-au angajat iarăși, cu mai multă inimă decât vreodată, să aprovizioneze cu ulei acele lămpi, însă sora White încă avea întâietate.
Am visat că interpretarea era aceasta: Lămpile reprezintă poporul rămășiței. Uleiul reprezenta adevărul și dragostea cerească, din care poporul lui Dumnezeu are nevoie de o rezervă continuă. Oamenii angajați în umplerea lămpilor erau slujitorii lui Dumnezeu care lucrează la strângerea recoltei. Cine erau cei din grupa aceea de oameni răi, nu aș putea spune în mod special, însă ei erau oameni îndemnați de diavol, care îndrepta influența lor cea rea în mod special împotriva fratelui și sorei White. Cea din urmă a fost foarte descurajată un timp, însă, în cele din urmă, a fost eliberată prin harul lui Dumnezeu și prin eforturile lor stăruitoare. În final, puterea lui Dumnezeu a rămas asupra lor, și ei au avut un rol proeminent în proclamarea ultimei solii a harului. Însă sora White avea o rezervă mai bogată de înțelepciune cerească și dragoste decât ceilalți.
Acest vis mi-a întărit convingerea că Domnul vă va conduce pentru a încheia lucrarea de restaurare care este începută și că vă veți bucura încă o dată de Duhul lui Dumnezeu, așa cum s-a petrecut în trecut, într-o măsură îmbelșugată. Nu uitați că umilința este ușa care conduce la rezervele bogate ale harului lui Dumnezeu. Domnul să vă binecuvânteze pe voi și pe copiii voștri și să ne ajute să ajungem în Împărăția cerurilor. Al dvs. cu iubire creștină, John Matteson. Oakland, Wisconsin, 15 iulie 1867.
Acest vis mi-a adus ceva încurajare. Aveam încredere în fratele Matteson. Înainte să-l văd cu ochii fizici, cazul lui mi-a fost arătat în viziune, în contrast cu cel al fratelui F. din Wisconsin. Cel din urmă era cu totul nevrednic de a purta numele de creștin, nici pe departe să fie un sol; însă fratele Matteson mi-a fost arătat ca fiind un om umil și care, dacă își va păstra consacrarea, va fi calificat spre a îndrepta sufletele către Mielul lui Dumnezeu. Fratele Matteson nu știa prin ce lupte sufletești treceam eu. Nu avuseserăm informații niciodată unii despre alții, iar visul acesta, venind atunci și de la persoana de la care a venit, mi-a părut ca fiind mâna lui Dumnezeu, întinsă spre a mă ajuta.
Aveam grijă să construim cu bani împrumutați, ceea ce ne-a pus în încurcătură. Ne-am dus la întâlnirile programate și am lucrat extrem de greu pe tot parcursul anotimpului călduros. Din lipsă de mijloace, ne-am dus la câmp împreună, am săpat, am cosit și am strâns fân. Eu făceam stogul cu furca, în timp ce soțul meu, cu brațele lui slăbite, îmi dădea fânul. Am luat bidineaua și am văruit, în mare parte, casa noastră. În aceste lucruri, ne-am obosit peste măsură. În cele din urmă, eu am căzut dintr-o dată și nu am mai putut. În mai multe dimineți am leșinat, iar soțul meu a trebuit să meargă la adunarea din crângul Greenbush fără mine.
Trăsura noastră cea veche, folosită cu greu, era cât pe ce să ne omoare pe noi și echipa noastră. Călătoriile lungi, făcute cu aceasta, munca depusă la adunări, grijile și lucrul de acasă erau prea mult pentru noi și mă temeam că lucrarea mea s-a încheiat. Soțul meu încerca să mă încurajeze și mă îndemna să ne îndeplinim promisiunile, participând la adunările de la Orange, Greenbush și Ithaca. În cele din urmă, m-am hotărât să încep și, dacă nu va fi mai rău, să continuu călătoria. Am călătorit cincisprezece kilometri, stând în genunchi în trăsură, pe o pernă, și sprijinindu-mi capul pe o altă pernă, în poala soțului meu. El a condus trăsura, susținându-mă și pe mine. A doua zi dimineața am fost ceva mai bine și am hotărât să mergem mai departe. Dumnezeu ne-a ajutat să vorbim cu putere oamenilor din Orange și o mare lucrare a fost făcută pentru cei ce căzuseră de la credință și pentru cei păcătoși. La Greenbush m-am simțit liberă și în putere. La Ithaca, Domnul ne-a ajutat să vorbim unei mari adunări, pe care n-o cunoscusem înainte.
În absența noastră, frații King, Fargo și Maynaed s-au îndurat de noi și echipa noastră și s-au gândit să avem o trăsură mai ușoară, mai confortabilă, așa că, la întoarcere, l-au luat pe soțul meu la Ionia și au cumpărat-o pe cea pe care o avem acum. Este exact ceea ce aveam nevoie și ne-a scutit de multă oboseală, călătorind pe căldura fierbinte a verii.
În acest timp am primit cereri serioase să participăm la adunări, convocate în vest. Când am citit aceste apeluri mișcătoare, am plâns. Soțul meu îmi spunea: „Ellen, nu putem participa la aceste adunări. În cel mai bun caz, cu greu mi-aș putea purta mie de grijă, însă ce aș putea face dacă tu vei leșina? Însă, Ellen, trebuie să mergem”, și în timp ce vorbea astfel, emoțiile sale, însoțite de lacrimi, îi înecau glasul. Iar eu, chibzuind la starea noastră slăbită și la situația cauzei din vest și simțind că frații noștri aveau nevoie de eforturile noastre, spuneam: „James, nu putem participa la aceste adunări din Vest, însă trebuie să mergem”. În acest punct, câțiva dintre frații noștri credincioși, văzând starea în care ne aflam, s-au oferit să meargă împreună cu noi. Acest lucru ne-a ajutat să ne decidem. În noua noastră trăsură, am plecat din Greenville pe 29 august, pentru a participa la o adunare generală la Wright. Patru echipe ne-au urmat. Călătoria a fost confortabilă și am avut o companie plăcută cu acei frați care simțeau împreună cu noi. Adunarea a constituit o victorie.
La 7 și 8 septembrie, ne-am bucurat de o întâlnire prețioasă la Monterey cu frații din ținutul Allegan. Aici l-am întâlnit pe fratele Loughborough, care începuse să simtă relele petrecute la Battle Creek și i-a părut rău de partea pe care o avusese cu privire la acele evenimente, care aduseseră prejudicii asupra cauzei și poveri crunte asupra noastră. La cererea noastră, ne-a însoțit la Battle Creek. Însă, înainte de a pleca din Monterey, el ne-a relatat următorul vis:
„Când au venit la Monterey, în septembrie, fratele și sora White mi-au cerut să-i însoțesc la Battle Creek. Am ezitat cu privire la plecare, gândindu-mă că poate este încă de datoria mea să lucrez la Monterey, spunând, cum m-am și exprimat în fața lor, că nu există decât o mică opoziție față de ei la Battle Creek. După ce m-am rugat pentru acest lucru timp de mai multe zile, într-o seară L-am solicitat cu nerăbdare pe Domnul să-mi dea lumină în această privință.
Am visat că eu și alți membri ai bisericii din Battle Creek ne aflam într-un tren cu vagoane. Vagoanele erau joase, de abia puteam sta în picioare în ele. Erau prost aerisite, având un miros de parcă nu ar fi fost aerisite timp de luni de zile. Drumul pe care mergeam era foarte rău, iar vagoanele se clătinau cu furie, făcând uneori ca bagajele noastre să cadă și uneori smuncindu-i pe pasageri. Trebuia să ne tot oprim să vedem de pasageri și de bagaje sau să reparăm drumul. Trebuia să muncim ca să avansăm puțin. Eram într-adevăr un grup de călători cărora să le plângi de milă.
Deodată am ajuns la o platformă rotativă, suficient de mare pentru a prelua întregul tren. Fratele și sora White stăteau acolo și, când eu am coborât din tren, ei au spus: «Acest tren merge cu totul greșit. Trebuie să fie întors în unghiul opus». Amândoi au pus mâna pe manivelele care au pus în mișcare mașinăria, întorcând platforma, trăgând vârtos, cu toată puterea lor. Niciodată n-au muncit oamenii mai greu pentru a împinge o drezină ca atunci când ei împingeau manivelele platformei rotative. Am stat și am privit până ce am văzut trenul începând să se întoarcă; atunci am început să vorbesc tare și să spun: «Se mișcă»; și am apucat și eu să-i ajut. Am dat puțină atenție trenului -- atât de concentrați eram să ne îndeplinim lucrarea de a întoarce platforma.
Când am isprăvit, ne-am uitat și tot trenul era transformat. În loc de vagoanele joase, prost aerisite, în care călătorisem, erau vagoane mari, spațioase, înalte, bine aerisite, cu ferestre mari și curate, mai elegante decât orice palat sau hotel pe care l-am văzut vreodată. Drumul era bun, neted și solid. Trenul se umplea de pasageri a căror înfățișare era veselă și fericită, însă, în același timp, exprimau siguranță și solemnitate. Toți păreau să-și exprime cea mai mare satisfacție pentru schimbarea care se făcuse și cea mai mare încredere în trecerea cu succes a trenului. Fratele și sora White se aflau la bord de această dată, fețele lor strălucind de bucurie sfântă. Când a pornit trenul, am fost atât de copleșit de bucurie, încât m-am trezit, având în minte impresia că acest vis se referea la biserica de la Battle Creek și lucrurile legate de cauza de acolo. Acum, în minte totul îmi era foarte clar cu privire la datoria de a merge la Battle Creek și a da o mână de ajutor lucrării de acolo. Sunt bucuros că am fost aici, să văd binecuvântarea lui Dumnezeu însoțind eforturile pline de zel ale fratelui și sorei White pentru a așeza lucrurile în ordine.”
J. N. Loughborough
Înainte de a pleca din Monterey, fratele Loughborough mi-a relatat următoarele despre un alt vis, pe care îl avusese cam în timpul când îi murise soția. Și acesta a constituit o încurajare pentru mine.
„Profetul care a avut un vis, să istorisească visul acela.” (Ieremia 23, 28.)
„Într-o seară, după ce am cugetat la necazurile fratelui și sorei White, la legătura lor cu întreita solie îngerească și la greșeala mea de a nu sta alături de ei în necazul lor și după ce am încercat să-mi mărturisesc greșelile Domnului și am implorat binecuvântarea Lui asupra fratelui și sorei White, m-am retras la odihnă.
În vis, credeam că mă aflu în orașul meu, la poalele unui deal din apropiere. Am vorbit cu toată seriozitatea și am spus: «O, de-aș putea găsi acea fântână atotvindecătoare!» Am văzut un tânăr frumos, bine îmbrăcat, venind și spunând cu o voce plăcută: «Eu te voi conduce la fântână». El îmi arăta calea, iar eu încercam să-l urmez. Am trecut de coasta dealului, mergând cu multă greutate prin trei locuri mlăștinoase prin care curgeau pâraie cu apă tulbure. Nu puteai să treci decât ocolindu-le. După ce am făcut acest lucru, am ajuns la un teren frumos, solid, la un loc unde era o parte mai proeminentă din care ieșea, clocotind, cea mai curată și scânteietoare apă. Acolo era pus un mare ciubăr, foarte asemănător cu cada de la Institutul de Sănătate de la Battle Creek. De la izvor până la un capăt al ciubărului se afla o țeavă, iar apa deborda pe la celălalt capăt. Soarele strălucea puternic, iar apa scânteia în razele lui.
Pe măsură ce ne apropiam de izvor, tânărul nu spunea nimic, ci privea spre mine și îmi zâmbea cu o expresie de satisfacție; apoi a întins o mână către izvor ca și când ar fi spus: «Nu crezi că acesta este un izvor atotvindecător?» O mare mulțime de oameni, cu fratele și sora White în fruntea lor, au venit la izvor din partea opusă din care veniserăm noi. Toți păreau mulțumiți și voioși, însă o solemnitate sfântă părea a fi pe fețele lor.
Fratele White părea că se simte mult mai bine și era vesel și fericit, însă părea obosit pentru că mersese ceva distanță pe jos. Sora White avea o cupă mare în mână, pe care o introducea în apă, apoi bea din ea și o dădea mai departe și celorlalți. Fratele White s-a adresat grupului și le-a spus: «Acum aveți șansa să vedeți efectele acestei ape.» Apoi a băut și, pe moment, aceasta i-a dat putere așa cum le-a dat și celorlalți care au băut din ea, dând înfățișării lor un aer de vigoare și putere. În timp ce vorbea și lua din apă, fratele White și-a introdus de trei ori mâinile în ciubăr. De fiecare dată când le scotea părea mai puternic decât înainte, însă continua să vorbească, îndemnându-i pe ceilalți să vină să se îmbăieze în fântână, cum o numea el, și să bea din izvorul ei vindecător. Glasul lui, ca și al sorei White, părea melodios. Am fost bucuros că am găsit izvorul. Sora White se îndrepta spre mine cu un pahar de apă ca să beau, însă m-am bucurat așa de mult, încât m-am trezit înainte de a bea din apă.
Domnul îmi va da cu îmbelșugare să beau din acea apă, deoarece eu cred că aceasta nu este alta decât cea despre care a vorbit Domnul Hristos, care «va țâșni spre viața veșnică».” John Loughborough, Monterey, Michigan, 8 septembrie 1867.
La 14 și 15 septembrie am ținut adunări eficiente la Battle Creek. Aici, soțul meu a atacat cu putere câteva păcate ale celor care aveau funcții înalte în lucrare și, pentru prima dată după douăzeci de luni, el a luat parte și la întâlnirile de seară și a predicat seara. S-a început o lucrare bună, iar biserica, așa cum s-a publicat în Review, ne-a garantat că stă alături de noi, dacă, după ce aveam să ne întoarcem din vest, vom continua să lucrăm împreună cu ei.
Alături de fratele și sora Maynard și frații Smith și Olmstead, am luat parte la marile adunări din vest, ale căror victorii importante au fost pe deplin redate în Review. În timp ce participam la adunările din Wisconsin, eu eram slăbită. Lucrasem peste puterile mele la Battle Creek, iar în călătorie aproape că am leșinat în trăsură. Patru săptămâni am suferit mult cu plămânii și de-abia le puteam vorbi oamenilor. Sâmbătă seara mi-a fost aplicată o fomentație în zona gâtului și a plămânilor; însă de cap se uitase și greutatea de la plămâni s-a dus spre creier. Când m-am trezit dimineața, am simțit ceva deosebit pe creier. Vocile păreau că vibrează și totul în fața mea părea că se leagănă. Când am început să merg, mă clătinam și era aproape să cad. Am servit micul dejun, sperând că acesta îmi va fi de folos, că voi fi ușurată, însă a fost mai rău. Îmi era tot mai rău și nu puteam sta în picioare.
Soțul meu a venit acasă după adunarea dinainte de prânz, spunând că a programat ca eu să vorbesc după-amiază. Mi se părea imposibil să stau în fața oamenilor. Când m-a întrebat despre ce subiect aș vrea să vorbesc, n-am putut să-mi adun în minte nici măcar o propoziție. Însă m-am gândit: Dacă Dumnezeu dorește ca eu să vorbesc, El îmi va da, cu siguranță, putere; voi merge prin credință și, dacă nu se va putea, nu se va putea. Am mers clătinându-mă până la cort, simțindu-mi creierul ciudat de confuz, însă le-am spus fraților predicatori de pe platformă că, dacă mă vor susține cu rugăciunile lor, voi vorbi. Am stat în fața oamenilor prin credință și în aproximativ cinci minute mi-am simțit capul și plămânii ușurați și am vorbit fără greutate unei mulțimi de o mie cinci sute de ascultători atenți, timp de mai mult de o oră. După ce am încetat să vorbesc, am simțit asupra mea bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu și nu am putut să mă abțin să nu mă ridic din nou să vorbesc despre boala mea și despre binecuvântarea prin care Dumnezeu m-a susținut în timp ce am vorbit. De la acea adunare, plămânii mei au fost mult ușurați și eram tot mai sănătoasă.
În vest, ne-au ajuns la urechi vești mai mult sau mai puțin calomniatoare la adresa soțului meu. S-au răspândit în timpul Conferinței Generale și erau duse în toate părțile câmpului. Voi da una ca exemplu: Se spunea că soțul meu este atât de înnebunit după bani, încât vinde sticle vechi. Lucrurile stau astfel. Când eram pe punctul de a ne muta, l-am întrebat pe soțul meu ce să facem cu o mulțime de sticle vechi pe care le aveam. El a spus: „Aruncă-le”. Chiar în acel moment, a intrat pe ușă micuțul Willie, care s-a oferit să le spele și să le vândă. Eu i-am spus să facă așa și ce va lua pe ele va fi al lui. Când s-a dus la poștă, soțul meu l-a luat în trăsură pe Willie care își strânsese sticlele. Nu putea face mai puțin pentru micuțul lui fiu credincios. Willie a vândut sticlele și a luat banii. Pe drum către poștă, soțul meu l-a luat în trăsură pe un frate ce avea legătură cu biroul pentru publicații și cu care a avut o conversație plăcută spre oraș și înapoi; și, pentru că l-a văzut pe Willie venind la trăsură și punând soțului meu o întrebare referitoare la valoarea sticlelor și apoi l-a văzut pe farmacist vorbind cu soțul meu despre ceea ce îl interesa atât de mult pe Willie, acest frate, fără să-i spună un singur cuvânt soțului meu în legătură cu această întâmplare, imediat a raportat că fratele White s-a dus în oraș să vândă sticle vechi și, deci, este nebun. Prima dată când am auzit despre sticle a fost în Iowa, cu cinci luni mai târziu.
Aceste lucruri ne-au fost ascunse pentru ca noi să nu putem da lămuriri și au fost transmise ca pe aripile vântului de așa-zișii noștri prieteni. Și am fost uluiți să descoperim prin investigație și mărturisiri recente aproape din partea tuturor membrilor acestei biserici că multe dintre aceste zvonuri mincinoase au fost puse în circulație de către acei așa-ziși creștini, care nutriseră sentimente de critică, amărăciune și cruzime împotriva noastră, în special împotriva soțului meu, care era slăbit și lupta pentru viață și eliberare. Cu un spirit nelegiuit și veninos, unii l-au arătat ca fiind bogat și avid după bani.
La întoarcerea la Battle Creek, soțul meu a cerut ca un comitet de frați să se întâlnească cu biserica pentru ca să se facă cercetări în fața lor și să se ia în discuție zvonurile mincinoase. Frații au venit din diferite părți ale statului, iar soțul meu, fără teamă, le-a cerut tuturor să spună tot ce aveau împotriva lui, pentru a le putea întâmpina direct, și să se pună astfel capăt odată acestor calomnii. Greșelile pe care le mărturisise înainte la Review le-a mărturisit acum în întregime într-o adunare publică și față de anumite persoane și, de asemenea, a explicat multe probleme pe baza cărora circulaseră zvonuri, fiind acuzat prostește, convingându-i astfel pe toți de lipsa de temeinicie a acelor acuzații.
Iar în ce privește valoarea reală a averii noastre, am descoperit, spre uimirea lui și a tuturor celor prezenți, că aceasta se ridica doar la cifra de 1500 dolari, plus caii și trăsura și rămășițe din ediții ale unor cărți și hărți, a căror vânzare, anul trecut, așa după cum a afirmat secretarul, nu a fost egală cu valoarea banilor pe care îi datora Asociației de Publicații. Aceste cărți și hărți nu pot fi socotite de o prea mare valoare în prezent și, cu siguranță, nu pentru noi, în starea noastră prezentă.
Când era sănătos, soțul meu nu avea timp să-și facă deloc calcule, iar cât a fost bolnav, problemele sale erau în mâinile altora. S-a ridicat întrebarea: Ce s-a ales de bunurile pe care le-a deținut el? A fost înșelat? S-au făcut greșeli în socotelile lui? Sau cumva, în această stare confuză cu privire la afacerile lui, el a dat cutare sau cutare obiect în stare bună, fără să-și cunoască adevărata putere de a da și fără să știe cât de mult a dat?
Ca un rezultat bun al investigației, încrederea în cei care s-au ocupat de calcule, privind afacerile noastre, a rămas neclintită, iar noi nu avem nici un motiv întemeiat să credem că mijloacele noastre sunt limitate datorită unor greșeli de calcul. De aceea, privind asupra chestiunilor referitoare la afacerile soțului meu timp de zece ani și ținând cont de mâna largă cu care a dăruit bani pentru a ajuta lucrarea în ramurile ei, concluzia cea bună și cea mai generoasă este că averea noastră a fost folosită pentru cauza adevărului prezent. Soțul meu nu a ținut evidența cheltuielilor și nu-și poate aminti ce a dat decât folosindu-se de memorie și de ce a fost consemnat în Review. Faptul că dețineam atât de puțin, fiind scos la iveală într-o perioadă când se spunea despre soțul meu că este bogat, dar că vrea tot mai mulți bani, a fost un motiv de bucurie pentru noi, constituind cea mai bună dezmințire a acuzațiilor false care au reprezentat o amenințare la adresa influenței noastre și a caracterului nostru creștin.
Putem rămâne și fără ceea ce avem și noi tot ne vom bucura în Dumnezeu, dacă acestea vor fi folosite pentru înaintarea cauzei Sale. Ne-am oferit cu bucurie cei mai buni ani ai noștri, puterea noastră, am ajuns până la epuizare pentru această cauză, simțim deja neputințele vârstei în mod prematur, dar, cu toate acestea, tot ne bucurăm. Însă, când cei care pretind că ne sunt frați ne atacă influența și caracterul, vorbind despre noi că suntem bogați, lumești și avizi după mai mult, atunci ne doare. Să fim lăsați să ne bucurăm de caracterul și influența pe care le-am câștigat atât de scump în ultimii douăzeci de ani, prin sărăcie, o sănătate șubredă și această viață trecătoare, și ne vom bucura să dăruim cu bucurie pentru cauză din puținul care ne-a rămas.
Cercetarea a fost deplină, amănunțită, și rezultatul a constat în eliberarea de acuzațiile aduse împotriva noastră, fiind restabilite simțămintele de unire desăvârșită. Au fost făcute mărturisiri din inimă, sfâșietoare, în legătură cu felul în care s-a procedat față de noi și în mod vădit binecuvântarea lui Dumnezeu a venit asupra noastră, a tuturor. Cei care au căzut de la credință s-au îndreptat, păcătoșii au fost convertiți și 44 au fost botezați, dintre care 16 de către soțul meu și 28 de către frații Andrews și Loughborough. Am fost încurajați, însă foarte istoviți. Soțul meu și cu mine duseserăm povara lucrării, care a necesitat mult efort și ne-a solicitat întreaga ființă. Numai Dumnezeu știe cum am putut, în starea noastră atât de slăbită, să înfruntăm cercetările făcute cu privire la noi, având aproape simțămintele tuturor împotriva noastră; cum am venit să predicăm, să rostim îndemnuri și să participăm la adunări, ținute seara târziu, și în același timp să și pregătim această lucrare, soțul meu lucrând împreună cu mine, copiind și pregătind materialul pentru tipar, apoi făcând probe pentru tipar. Totuși, am trecut prin toate acestea și avem speranța că Dumnezeu ne va susține și în eforturile noastre din viitor.
Noi credem acum că multe dintre visurile anterioare au fost date pentru a ilustra încercările noastre, pornind de la relele existente la Battle Creek, eforturile de a ne elibera de crudele acuzații aduse împotriva noastră și, de asemenea, străduințele de a îndrepta toate aceste lucruri cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă această părere cu privire la visuri este corectă, să nu avem noi nădejde că, potrivit cu celelalte părți ale lor, neîmplinite încă, viitorul nostru va fi mai bun decât trecutul?
În încheierea acestei relatări, trebuie să spun că trăim într-un timp din cel mai solemn. În ultima viziune care mi-a fost dată, mi s-a arătat ceva înfiorător, că doar o mică parte dintre cei care susțin acum că sunt de partea adevărului vor fi sfințiți prin acesta și vor fi mântuiți. Mulți se vor ridica mai presus de simplitatea lucrării. Ei se vor conforma lumii, se vor lipi de idoli și vor ajunge morți din punct de vedere spiritual. Umilii urmași ai lui Isus, care se sacrifică mereu, vor ajunge la desăvârșire, lăsându-i în urma lor pe cei indiferenți și iubitori de lume.
Atenția mi-a fost îndreptată la Israelul din vechime. Doar doi dintre oamenii maturi din vasta oștire care a părăsit Egiptul au intrat în țara Canaanului. Trupurile lor moarte au fost presărate prin pustie din cauza nelegiuirilor lor. Israelul modern se află într-un pericol mai mare decât cei din vechime, de a-L uita pe Dumnezeu și a se îndrepta spre idolatrie. Chiar dintre cei care susțin că sunt păzitori ai Sabatului, mulți se închină la idoli. Dumnezeu i-a avertizat în mod special pe cei din vechime să se ferească de idolatrie, căci, dacă vor înceta să-L slujească pe adevăratul Dumnezeu, blestemul Său va fi asupra lor; dar, dacă Îl vor iubi cu toată inima lor, cu tot sufletul lor, cu toată puterea lor, El va binecuvânta cu îmbelșugare rodul muncii lor și va îndepărta boala din mijlocul lor.
În fața poporului lui Dumnezeu de astăzi stă binecuvântarea sau blestemul -- binecuvântarea dacă vor ieși din lume și se vor despărți de ea și vor umbla pe cărarea ascultării umile, iar blestemul dacă se vor uni cu cei idolatri, care calcă în picioare cerințele înalte ale cerului. Păcatele și nedreptățile Israelului răzvrătit ne sunt relatate și stau în fața noastră ca un tablou care să ne avertizeze că, dacă vom imita exemplul lor în ce privește nelegiuirea și depărtarea de Dumnezeu, cu siguranță, și noi vom cădea așa cum au căzut ei. „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor.” (1 Corinteni 10, 11.)