În Mărturia nr. 13 am redat pe scurt eforturile și necazurile noastre din perioada 19 decembrie 1866 -- 21 octombrie 1867. În aceste pagini, voi relata experiența mai puțin dureroasă din ultimele cinci luni.
În această perioadă am scris multe mărturii adresate unor persoane. Și mai am încă de scris, dacă voi avea timp și putere, pentru multe persoane pe care le-am întâlnit în câmpul nostru de lucru, în ultimele cinci luni; însă, care este exact datoria mea în legătură cu aceste mărturii personale a constituit mult timp o chestiune care m-a neliniștit puțin. Cu câteva excepții, eu le-am trimis celor cărora le erau adresate și am lăsat ca acele persoane să dispună de ele așa cum doresc. Rezultatele au fost diferite:
1. Unii au primit cu mulțumire mărturiile și au răspuns într-un spirit bun, trăgând foloase de pe urma lor. Aceștia au vrut ca frații lor să vadă mărturiile și și-au mărturisit liber și în întregime greșelile făcute.
2. Alții au recunoscut că mărturiile cu privire la ei sunt adevărate, însă, după ce le-au citit, le-au pus deoparte ca să rămână în tăcere, în timp ce au făcut puține schimbări în viața lor. Aceste mărturii aveau legătură, mai mult sau mai puțin, cu bisericile de care aparțineau aceste persoane și ar fi putut avea foloase de pe urma lor. Însă acest lucru s-a pierdut pentru că mărturiile acestea au fost tăinuite.
3. Iar alții s-au răzvrătit împotriva mărturiilor. Unii dintre aceștia au răspuns cu un spirit de căutare de greșeli. Unii au arătat resentimente, mânie și furie și, drept răsplată pentru truda și chinul meu de a scrie aceste mărturii, s-au întors împotriva noastră pentru a ne jigni cât au putut de mult, iar alții m-au ținut ore în șir în discuții personale și au turnat în urechile și inima mea îndurerată plângerile și murmurările, îndreptățirile lor de sine, plângându-și singuri de milă, trecând cu vederea propriile lor greșeli și păcate. Influența acestor lucruri asupra mea a fost teribilă și uneori m-a adus până în pragul disperării. Comportamentul acestor persoane neconsacrate, nemulțumitoare, m-a costat mai multă suferință și mi-a slăbit curajul și sănătatea de zece ori mai mult decât efortul de a scrie aceste mărturii.
Eu am îndurat toate acestea și, în general, frații și surorile mele nu au știut nimic în legătură cu ele. Ei nici măcar nu au avut idee cât efort de acest fel a trebuit să depun și nici câte poveri și suferințe nedrepte au fost aruncate asupra mea. Am făcut unele comunicări personale în dreptul câtorva dintre mărturiile mele și, în unele cazuri, oamenii au fost ofensați pentru că eu nu am publicat și aceste comunicări. Câte au fost este greu de știut și ar fi nepotrivit, pentru că unele dintre acestea se referă la păcate pe care nu este nevoie și nu trebuie să le facem cunoscut în mod public.
Însă, în final, am hotărât ca multe dintre aceste mărturii personale să fie publicate, deoarece toate conțin, într-o măsură mai mare sau mai mică, mustrări și sfaturi valabile pentru sute și mii care se află în aceeași situație. Aceștia trebuie să aibă lumina despre care Dumnezeu a găsit de cuviință că se potrivește în cazul lor. Este o greșeală să-i lipsim de acestea, trimițând o astfel de mărturie unei singure persoane sau într-un singur loc, unde aceasta este ținută ca o candelă sub baniță. Convingerile mele cu privire la datoria mea în acest punct au fost mult întărite de următorul vis:
Un crâng cu pomi mereu verzi se afla în fața mea. Mai mulți, printre care și eu, lucram printre ei. Mi s-a cerut să cercetez îndeaproape pomii, să văd dacă pot înflori. Am observat că unii erau aplecați și deformați de vânt și aveau nevoie de țăruși pentru sprijin. Am îndepărtat cu grijă murdăria de pe pomii aceia plăpânzi, pe moarte, ca să văd de ce sunt în această stare. Am descoperit viermi la rădăcinile unora dintre ei. Alții nu fuseseră udați cum trebuie și mureau din cauza secetei. Rădăcinile altora erau împleticite, și aceasta era dăunător pentru ei. Lucrarea mea era să explic lucrătorilor diferitele motive pentru care acestor pomi nu le mergea bine. Aceasta era necesar pentru că și pomii de pe alte terenuri puteau fi afectați ca și aceștia și cauza pentru care nu înfloreau și felul cum ar trebui să fie cultivați și tratați trebuie să fie făcute cunoscut.
În această mărturie, eu vorbesc deschis despre cazul sorei Hannah More, nu din dorința de a întrista biserica din Battle Creek, ci dintr-un simțământ al datoriei. Eu iubesc această biserică, în ciuda greșelilor ei. Nu cunosc nici o altă comunitate care să meargă atât de bine în privința faptelor de binefacere și a datoriei generale. Prezint acum înfricoșătoarele fapte legate de acest caz, pentru ca oamenii de pretutindeni să se trezească și să simtă care le este datoria. Nici unul din douăzeci care au o atitudine bună ca adventiști nu trăiește principiile sacrificiului de sine din Cuvântul lui Dumnezeu. Însă nu trebuie ca dușmanii lor, care sunt lipsiți de cele dintâi principii ale învățăturii lui Hristos, să tragă foloase de pe urma faptului că ei au fost dojeniți. Aceasta este dovada că ei sunt copii ai lui Dumnezeu. Cei care nu sunt pedepsiți, spune apostolul, sunt copii nelegitimi, și nu fii. Iar acești copii nelegitimi nu trebuie să triumfe asupra fiilor și fiicelor de drept ai Celui Atotputernic.