Unii pastori au căzut în greșeala de a crede că nu pot vorbi bine decât dacă ridică mult tonul vocii și vorbesc tare și repede. Unii ca aceștia ar trebui să înțeleagă că zgomotul, gălăgia și vorbirea rapidă nu constituie dovada prezenței puterii lui Dumnezeu. Nu puterea vocii este cea care face ca impresia să dureze. Pastorii trebuie să fie cercetători ai Bibliei și trebuie să se aprovizioneze continuu cu temeiuri pentru credința și nădejdea noastră și atunci, fiind pe deplin stăpâni pe voce și simțămintele lor, ei trebuie să prezinte acest adevăr în așa fel, încât oamenii să le poată cântări cu calm și să decidă în privința dovezilor aduse. Și pentru că pastorii vor simți forța argumentelor pe care le prezintă în forma adevărului solemn încercat, ei vor avea zel și vor fi serioși, sârguincioși în ce privește cunoștința lor. Duhul lui Dumnezeu va sfinți în propriile lor suflete adevărurile pe care ei le prezintă altora și ei înșiși vor fi bine udați, după cum ei udă pe alții.
Am văzut că unii dintre pastorii noștri nu înțeleg cum să-și menajeze puterile, astfel încât să lucreze fără să se epuizeze. Pastorii nu trebuie să se roage atât de tare și atât de mult, încât să-și istovească puterea. Nu este necesar să obosim gâtul și plămânii la rugăciune. Urechea lui Dumnezeu este întotdeauna deschisă să asculte cererile pornite din inimă ale umililor Săi slujitori și El nu le cere ca, atunci când I se adresează, să-și istovească organele implicate. Ceea ce contează înaintea lui Dumnezeu este încrederea deplină în El, bizuirea totală, neclintită, pe făgăduințele lui Dumnezeu, credința simplă că El există și că îi va răsplăti pe toți aceia care Îl caută cu stăruință.
Pastorii trebuie să ducă o viață ordonată și să învețe cum să facă mult într-o perioadă scurtă de timp care le este alocată și, în același timp, să aibă o rezervă de putere ca, în cazul în care se va cere un efort în plus, să poată avea suficientă vigoare pentru ocazia respectivă, pe care să o poată folosi fără a-și face rău. Uneori toată puterea pe care o au este necesară pentru un anumit efort, și dacă înainte ei și-au epuizat rezerva de putere și acum nu pot dispune de ea pentru acest efort necesar, tot ce au făcut înainte se pierde. Uneori, este nevoie de toată puterea mintală și fizică pentru a lua o poziție fermă, pentru a desfășura dovezile în cea mai clară lumină și a le prezenta în fața oamenilor în modul cel mai pătrunzător și a face cele mai puternice apeluri. Întrucât sufletele sunt pe punctul de a părăsi rândurile vrăjmașului și a veni de partea Domnului, lupta este foarte aprigă și strânsă. Satana și îngerii lui nu doresc ca vreunul dintre cei ce au slujit sub steagul întunericului să ia poziție de partea Prințului Emanuel, sub steagul Său însângerat.
Mi-au fost arătate armate aflate în conflict, care au dus o luptă crâncenă. Victoria n-a fost câștigată de nici una dintre ele, iar cei credincioși își dau seama că puterea și forța lor s-a dus și că nu vor fi în stare să-și aducă la tăcere vrăjmașii decât dacă pornesc la atac împotriva lor și le capturează instrumentele de război. Atunci, cu riscul vieții lor, își vor mobiliza toate puterile și se vor năpusti asupra vrăjmașului. Este o luptă înfricoșătoare; însă victoria este câștigată, bastioanele sunt cucerite. Dacă în acel moment critic armata este atât de epuizată încât nu poate porni la ultimul atac și să doboare întăriturile dușmanului, întreaga luptă de zile, săptămâni sau chiar luni este pierdută; și multe vieți sunt sacrificate fără nici un câștig.
O lucrare asemănătoare este în fața noastră. Mulți sunt convinși că noi avem adevărul și totuși ei sunt reținuți pe loc, ca și cum ar fi legați cu niște legături de fier; ei nu îndrăznesc să riște consecințele luării poziției de partea adevărului. Mulți se află în valea hotărârilor, perioadă în care sunt necesare apeluri speciale, apropiate, pătrunzătoare, pentru a-i determina să depună armele în lupta lor și să ia poziție de partea Domnului. Chiar în această perioadă critică, Satana aruncă cele mai puternice capcane în jurul acestor suflete. Dacă slujitorii lui Dumnezeu sunt toți epuizați, cheltuindu-și toată rezerva de putere fizică și mintală, ei gândesc că nu pot face mai mult și adesea părăsesc cu totul câmpul, pentru a începe în altă parte. Și totul, sau aproape totul -- timp, mijloace și efort, a fost irosit pentru nimic. Da, este mai rău decât dacă n-ar fi început niciodată lucrarea în acel loc, căci, după ce oamenii au fost mișcați de Duhul lui Dumnezeu, aduși la momentul luării deciziei și lăsați apoi să-și piardă interesul și să decidă împotriva acestor dovezi, ei nu mai pot fi readuși cu ușurință la acel moment în care mințile să le fie din nou sensibilizate de acest subiect. În multe cazuri, ei au luat decizia finală.
Dacă pastorii și-ar păstra o forță de rezervă, iar în momentul când totul pare să se miște din loc cel mai greu, ar face atunci cele mai stăruitoare eforturi, cele mai puternice apeluri, cele mai bune aplicații și, ca și soldații curajoși, în momentul critic ar porni la atac împotriva vrăjmașului, ei ar câștiga victoria. Sufletele ar avea tăria de a rupe legăturile lui Satana și de a se hotărî pentru viața veșnică. Efortul bine direcționat, la momentul potrivit, va face ca munca de lungă durată făcută anterior să aibă succes, pe când, dacă s-ar părăsi lucrul chiar și numai pentru câteva zile, cauza ar suferi un eșec total. Pastorii trebuie să fie devotați în lucrare, ca și misionarii, și să caute ca eforturile lor să fie cât mai folositoare.
Unii pastori devin foarte zeloși chiar de la începutul unor adunări, își iau asupra lor sarcini pe care Dumnezeu nu le-a cerut de la ei, își istovesc puterile, cântând mult și rugându-se mult și cu voce tare, și apoi sunt obosiți și trebuie să plece acasă să se odihnească. Ce s-a realizat prin acest efort depus? Nimic. Lucrătorii au avut spirit și zel, însă le-a lipsit înțelegerea. Strategia lor nu a fost înțeleaptă. Au călătorit cu trăsura simțămintelor, însă nu s-a câștigat o victorie împotriva vrăjmașului. Fortăreața nu a fost cucerită.
Mi-a fost arătat că pastorii lui Hristos trebuie să se disciplineze în vederea luptei. Este nevoie de mai multă înțelepciune în strategia pe care o folosim în lucrarea lui Dumnezeu decât li se cere generalilor angajați în luptele dintre popoare. Pastorii aleși de Dumnezeu sunt angajați într-o mare lucrare. Ei sunt în război nu numai împotriva oamenilor, dar și împotriva lui Satana și a îngerilor săi. Aici este nevoie de o tactică înțeleaptă. Ei trebuie să cerceteze Biblia și să se dăruiască cu totul lucrării. Când încep lucrul într-un loc, ei trebuie să fie în stare să ofere temeiuri pentru credința noastră, nu într-un mod lăudăros, nu furtunos, ci cu blândețe și teamă. Puterea care va convinge va fi formată din argumente puternice, prezentate cu blândețe și temere de Dumnezeu.
Lucrarea din aceste vremuri pline de primejdii necesită pastori capabili în cuvânt și învățătură, familiarizați cu Scripturile și care înțeleg temelia credinței noastre. Am fost îndreptată spre aceste pasaje din Scriptură, al căror înțeles nu a fost dobândit de unii pastori: „Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă.” (1 Petru 3, 15.)
„Vorbirea voastră să fie totdeauna cu har, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia.” (Coloseni 4, 6.) „Și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăința, ca să ajungă la cunoștința adevărului și venindu-și în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.” (2 Timotei 2, 24-26.)
Omul lui Dumnezeu, slujitorul lui Hristos, trebuie să fie pe deplin înzestrat pentru orice lucrare bună. De pastori lăudăroși, mândri, nu este nevoie pentru această lucrare bună. Însă este necesar și decorul la amvon. Pastorul Evangheliei nu trebuie să fie nepăsător în ce privește atitudinea lui. Dacă el este reprezentantul lui Hristos, atunci comportamentul, atitudinea și gesturile lui vor fi de o așa manieră, încât nu vor produce dezgust. Pastorii trebuie să aibă rafinament. Ei trebuie să evite gesturile și atitudinile de neîndemânare și trebuie să se încurajeze în a fi umili și cu demnitate în comportament. Ei trebuie să se îmbrace într-o manieră potrivită cu demnitatea funcției lor. Vorbirea lor trebuie să fie în toate privințele solemnă și bine aleasă. Mi-a fost arătat că este greșit să se folosească expresii comune, lipsite de respect, să se relateze anecdote pentru a amuza sau să se prezinte ilustrații comice pentru a stârni râsul. Sarcasmul și jocul cu replicile unui împotrivitor sunt toate în afara rânduielii lui Dumnezeu. Pastorii nu trebuie să aibă simțământul că nu-și pot îmbunătăți vocea sau manierele; se poate face mult. Vocea poate fi cultivată, astfel încât vorbirea, chiar îndelungată, să nu afecteze corzile vocale.
Pastorii trebuie să iubească ordinea și să se formeze ei înșiși în a fi ordonați și atunci vor putea face rânduială cu succes în biserica lui Dumnezeu și vor putea învăța pe membrii acesteia să lucreze în armonie, ca o companie de soldați bine instruiți. Dacă pentru acțiuni încununate de succes pe câmpul de luptă este nevoie de disciplină și ordine, aceste lucruri sunt cu atât mai necesare în lupta în care suntem implicați noi, deoarece obiectivul care se are în vedere este mult mai înalt și de o valoare mai mare în caracter decât cel al armatelor dușmane care luptă pe câmpul de bătălie. În conflictul în care suntem angajați sunt în joc interese veșnice.
Îngerii lucrează în armonie. Ordinea desăvârșită caracterizează toate mișcările lor. Cu cât imităm mai îndeaproape armonia și ordinea oștirii îngerești, cu atât mai pline de succes vor fi eforturile noastre. Dacă noi nu socotim că este necesară acțiunea armonioasă și suntem dezordonați, nedisciplinați și dezorganizați în acțiunile noastre, îngerii, care sunt perfect organizați și se mișcă în perfectă ordine, nu pot lucra pentru noi cu succes. Ei pleacă de la noi întristați, pentru că nu sunt împuterniciți să binecuvânteze confuzia, zăpăceala, dezordinea și lipsa de organizare. Toți cei care doresc să coopereze cu solii cerești trebuie să lucreze la unison cu ei. Toți cei care au ungerea de sus vor încuraja, din toată puterea lor, ordinea, disciplina și unitatea în acțiune și atunci îngerii lui Dumnezeu pot coopera cu ei. Însă niciodată, niciodată acești mesageri ai cerului nu-și vor pune aprobarea asupra dezordinii, indisciplinei și lipsei de organizare. Toate aceste rele sunt rezultatul străduințelor lui Satana de a ne slăbi forțele, de a ne distruge curajul și de a ne împiedica să avem succes în acțiunile noastre.
Satana știe foarte bine că succesul nu poate însoți decât ordinea și acțiunea armonioasă. El cunoaște foarte bine că tot ce are legătură cu cerul este în ordine desăvârșită, că supunerea și disciplina perfectă marchează mișcările oștirii îngerești. Planul lui bine studiat este de a-i conduce pe cei ce pretind că sunt creștini cât mai departe de ordinea cerească; din această cauză, el îi înșeală chiar pe cei din poporul lui Dumnezeu și îi face să creadă că ordinea și disciplina sunt dușmani ai spiritualității, că singura siguranță pentru ei este să lase pe fiecare să facă ce dorește și, în special, să rămână despărțiți de creștinii care sunt uniți și care lucrează pentru a întrona disciplina și armonia în acțiune. Toate eforturile făcute în vederea ordinii sunt considerate periculoase, o restricție la adresa libertății legitime, iar cei care le fac sunt considerați ca fiind cei mai de temut papistași. Aceste suflete înșelate consideră o virtute să se laude cu libertatea de a gândi și acționa independent. Ei nu cred spusele nimănui. Mi-a fost arătat că este lucrarea specială a lui Satana aceea de a-i face pe oameni să simtă că este în planul lui Dumnezeu ca ei să fie independenți și să-și urmeze propria lor cale, independent de frații lor.
Am fost îndreptată înapoi, spre copiii lui Israel. Foarte curând după ce au părăsit Egiptul, ei au fost organizați și disciplinați în modul cel mai perfect. În providența Lui, Dumnezeu l-a calificat pe Moise pentru a sta în fruntea armatelor lui Israel. El fusese un războinic viteaz, conducând armatele egiptenilor, și în strategia folosită nu putea fi depășit de nici un alt om. Domnul nu a lăsat ca Sanctuarul Său cel sfânt să fie construit oricum, de oricare seminție. El a specificat ordinea clară care trebuia să fie respectată în purtarea chivotului sfânt și a rânduit o anumită familie din seminția leviților care să-l poarte. Când, pentru binele poporului și pentru slava lui Dumnezeu, ei trebuia să-și așeze corturile într-un anumit loc, Domnul Își făcea cunoscută voia Sa, făcând ca stâlpul de nor să se oprească chiar deasupra tabernacolului, unde rămânea până când El dorea ca ei să plece din nou în călătorie. În toate călătoriile, li se cerea să respecte o ordine desăvârșită. Fiecare seminție purta un steag, cu însemnul strămoșului lor, și fiecărei seminții i se cerea să tabere sub propriul steag. Când pornea chivotul, toate armatele plecau în călătorie, toate semințiile mergând în ordine, sub steagurile lor. Leviții au fost rânduiți de Domnul ca fiind seminția care avea să poarte chivotul, iar fiii lui Aaron, urmându-i îndeaproape, duceau trâmbițele. Ei primeau instrucțiuni de la Moise, lucru pe care îl semnalau poporului, sunând din trâmbițe. Ei dădeau prin aceste trâmbițe anumite semnale speciale, pe care poporul le înțelegea, iar mișcările lor se făceau în armonie cu acestea.
La început, cei care sunau din trâmbiță dădeau un semnal special, prin care să atragă atenția poporului; atunci toți trebuia să fie atenți și să asculte semnalele speciale date de trâmbițe. Nu exista confuzie în sunetele trâmbițelor, de aceea nu exista scuză ca să fie confuzie în mișcări. Comandantul fiecărei companii dădea instrucțiuni clare cu privire la ceea ce urmau să facă și nimeni dintre cei ce erau atenți nu erau în necunoștință de ceea ce trebuia să facă. Dacă cineva nu îndeplinea cerințele date de Domnul lui Moise și pe care Moise le dădea poporului, era pedepsit cu moartea. Nu se puteau scuza că nu au cunoscut aceste cerințe, căci nu ar fi făcut decât să-și dovedească lor înșiși că nu au vrut să le cunoască și ar fi primit dreapta pedeapsă pentru vinovăția lor. Dacă nu cunoșteau voia lui Dumnezeu cu privire la ei, nu era decât vina lor. Ei au avut aceleași ocazii ca și ceilalți din popor de a dobândi cunoștința dată și, din această cauză, păcatul lor de a nu ști și de a nu înțelege era tot atât de mare în ochii lui Dumnezeu ca și când ar fi auzit și apoi ar fi păcătuit.
Domnul a rânduit o familie specială din seminția lui Levi să ducă chivotul, iar alți leviți au fost special desemnați de Dumnezeu să poarte cortul întâlnirii și mobila acestuia și să aducă la îndeplinire lucrarea de a ridica și desface cortul. Dacă cineva, din curiozitate sau nerespectând ordinea, pleca de la locul său și atingea vreo parte a sanctuarului sau mobila acestuia sau chiar dacă se apropia de vreun lucrător, era pedepsit cu moartea. Dumnezeu nu a lăsat ca sfântul sanctuar să fie dus, ridicat și demontat în mod dezordonat de orice seminție care ar fi vrut să facă această lucrare; ci au fost alese persoane care puteau să-și dea seama de caracterul sacru al lucrării în care s-au angajat. Acești bărbați rânduiți de Dumnezeu erau instruiți să facă poporul să înțeleagă sfințenia deosebită a chivotului și a tuturor celor legate de el, ca să nu privească aceste lucruri fără să-și dea seama de sfințenia lor și să fie îndepărtați din Israel. Toate lucrurile care țineau de sfântul locaș trebuia privite cu respect.
Călătoriile copiilor lui Israel sunt descrise cu credincioșie; izbăvirea pe care le-a dat-o Domnul, organizarea și ordinea lor desăvârșită, păcatul de a murmura împotriva lui Moise și astfel împotriva lui Dumnezeu, nelegiuirile, răzvrătirile și pedepsirea lor, trupurile lor moarte, risipite în pustie datorită încăpățânării de a se supune rânduielilor înțelepte ale lui Dumnezeu -- acest tablou fidel este pus în fața noastră ca o avertizare că, dacă vom urma exemplul lor de neascultare, vom cădea la fel ca ei.
„Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, după cum au poftit ei. Să nu fiți închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: «Poporul a șezut să mănânce și să bea; și s-au sculat să joace.» Să nu curvim, cum au făcut unii dintre ei, așa că într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii. Să nu ispitim pe Domnul, cum L-au ispitit unii dintre ei, care au pierit prin șerpi. Să nu cârtiți, cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciți de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră peste care au venit sfârșiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” (1 Corinteni 10, 5-12.) S-a schimbat Dumnezeu și nu mai este El un Dumnezeu al ordinii? Nu; El este același atât în dispensațiunea prezentă, cât și în cea trecută. Pavel spune: „Căci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii, ca în toate bisericile sfinților.” (1 Corinteni 14, 33.) El este același acum, ca și atunci. El are în plan ca noi să învățăm lecții privind ordinea și organizarea de la ordinea desăvârșită instituită în zilele lui Moise, în folosul copiilor lui Israel.