Mărturii pentru comunitate, vol. 1

Capitolul 114

Cazul Hannah More

[AUDIO]

Sabatul următor ne-am întâlnit cu membrii bisericii din Orleans, unde soțul meu a prezentat cazul mult deplâns al sorei noastre Hannah More. Când ne-a vizitat vara trecută, fratele Amadon a afirmat că sora More fusese la Battle Creek și, negăsind de lucru acolo, s-a dus în ținutul Leelenaw, pentru a locui la un vechi prieten care fusese lucrător în câmpurile misionare din Africa Centrală. Soțul meu și cu mine ne-am întristat aflând că această scumpă slujitoare a lui Hristos a găsit necesar să se lipsească de societatea celor de aceeași credință cu ea și ne-am decis să o chemăm să stea cu noi. I-am scris, invitând-o să participe cu noi la adunarea de la Wright și să vină acasă cu noi. Ea nu a venit să se întâlnească cu noi la Wright. Dau aici răspunsul ei la scrisoarea noastră din 29 august 1867, pe care am primit-o la Battle Creek:

„Frate White, buna dumneavoastră scrisoare a ajuns la mine săptămâna aceasta. Cum poșta vine aici doar o dată pe săptămână, și trebuie să plece mâine, mă grăbesc să răspund. Noi ne aflăm aici în locuri retrase, nu prea populate, și un indian duce poșta vinerea pe jos și se întoarce marțea. L-am întrebat pe fratele Thompson în legătură cu drumul și el spune că pentru mine drumul cel mai sigur ar fi să iau vaporul de aici până la Milwaukee și de acolo la Grand Haven.

Am cheltuit toți banii pe care i-am avut cu drumul încoace și am fost invitată să stau împreună cu familia Thompson. Am ajutat-o pe sora Thompson la treburile gospodărești și la cusut cu 1 dolar și 50 de cenți pe săptămâna de cinci zile, deoarece ei nu vor ca eu să lucrez pentru ei duminica, iar eu nu lucrez în Sabatul Domnului, singurul pe care Biblia îl recunoaște. Ei nu s-ar supăra deloc dacă aș pleca, în ciuda diferențelor noastre de convingeri religioase; el îmi spune că pot să stau la ei, doar să nu-mi fac credința cunoscută între oamenii lui. El m-a invitat chiar să-i țin locul când pleacă în tur pentru a predica și am făcut așa. Sora Thompson are nevoie de o guvernantă pentru copii, pentru că influențele din jur sunt foarte periculoase și ea nu vrea să-și trimită scumpii copii între cei de acolo până nu sunt creștini, așa cum spune ea. Fiul lor cel mare, care are 16 ani, este un tânăr evlavios și devotat. Parțial, ei au adoptat reforma sanitară și sper că în curând o vor primi în întregime. El a făcut comandă pentru publicația noastră Health Reformer (Reformatorul sănătății). Îi arătasem câteva exemplare pe care le adusesem cu mine.

Eu sper și mă rog ca el să poată crede și să îmbrățișeze și sfântul Sabat. Sora Thompson deja crede în el. El este de admirat în felul cum își trăiește viața și, bineînțeles, crede că așa este bine. Dacă aș putea să-l fac să citească acele cărți pe care le-am adus, cum ar fi Istoria Sabatului și altele! Însă el socotește și le numește necredincioase și spune că i se pare că acestea le aduc în față rătăciri, când, dacă ar citi cu atenție învățăturile noastre, eu cred că le-ar primi ca fiind adevărurile Bibliei, văzând frumusețea și temeinicia lor. Nu am nici o îndoială că sora Thompson ar fi bucuroasă să devină de îndată adventistă de ziua a șaptea dacă soțul ei nu s-ar opune cu atâta înverșunare. Înainte de a veni, aveam simțământul că am o lucrare de făcut aici; însă adevărul este prezent în familie și, dacă nu îl pot duce mai departe, se pare că lucrarea mea este făcută sau aproape făcută. Eu nu mă rușinez nicidecum de Hristos și ai Lui, în această generație nelegiuită, și doresc mult să împărtășesc mai degrabă soarta păzitorilor Sabatului și a poporului ales al lui Dumnezeu.

Am nevoie de cel puțin zece dolari ca să ajung la Greenville. Aceștia, împreună cu puținul pe care l-am câștigat s-ar putea să-mi ajungă. Însă acum aștept să îmi scrieți și să faceți ceea ce credeți că este cel mai bine pentru a-mi trimite banii. La primăvară, cred că aș avea suficient ca să plec și cred că mi-ar plăcea să fac așa. Fie ca Domnul să ne călăuzească și să ne binecuvânteze în orice inițiativă, aceasta este dorința arzătoare a inimii mele. Și fie ca eu să ocup acel loc pe care Domnul mi-l pune deoparte în via Lui morală, îndeplinind cu zel orice datorie, oricât de împovărătoare ar părea, după buna Lui plăcere, aceasta este dorința mea sinceră și rugăciunea inimii mele.

Hannah More”

Primind această scrisoare, ne-am hotărât să-i trimitem suma necesară sorei More cât mai repede posibil. Însă, înainte de a găsi timpul necesar pentru a face aceasta, ne-am decis să mergem la Maine, să ne întoarcem în câteva săptămâni, când să putem trimite după ea înainte de a se încheia sezonul călătoriilor cu vaporul. Și când ne-am hotărât să mai rămânem, ca să lucrăm în Maine, New Hampshire, Vermont și New York, i-am scris unui frate din acest ținut să-i adune pe frații din conducere din împrejurimi, să se sfătuiască cu ei, să trimită după sora More și să-i asigure un loc unde să stea până venim noi. Însă lucrul acesta a fost neglijat, sezonul transportului cu vapoarele s-a încheiat și când ne-am întors, am descoperit că nimeni nu s-a interesat ca sora More să fie ajutată să vină să stea la noi. Ne-am întristat, și la adunarea din Orleans, în cel de-al doilea Sabat după ce am venit acasă, soțul meu a prezentat cazul ei în fața fraților. Un scurt raport în legătură cu cele care s-au spus și făcut în legătură cu sora More a fost dat de soțul meu în Review, la 18 februarie 1868, după cum urmează:

„La această adunare, noi am prezentat cazul sorei Hannah More, care stă acum la niște prieteni din nord-vestul statului Michigan, care nu țin Sabatul. Noi am afirmat că această slujitoare a lui Hristos a primit Sabatul pe când era în lucrare misionară în Africa Centrală. Când s-a aflat acest lucru, serviciile ei acolo nu au mai fost dorite și ea s-a întors în America, să caute un cămin și o ocupație la cei de aceeași credință cu ea. Noi considerăm, potrivit cu situația în care se află ea acum, că a fost dezamăgită. Nimeni nu poate fi învinuit în mod deosebit pentru ceea ce s-a întâmplat cu ea; însă se pare că ori nu avem rezerve potrivite în sistemul nostru de organizare ca să încurajăm astfel de persoane și să le ajutăm să-și găsească în câmp un lucru folositor, ori acei frați care au avut plăcerea de a o vedea pe sora Hannah More nu și-au făcut datoria. S-a luat votul unanim ca să fie invitată să locuiască la frații din acele locuri până la Conferința Generală, când cazul ei avea să fie prezentat în fața poporului nostru. Fratele Andrews, fiind prezent, a susținut cu totul acțiunea fraților.”

După cele auzite până atunci cu privire la primirea rece, indiferentă, a sorei More la Battle Creek, este evident că, declarând că nimeni în mod special nu era vrednic de a fi criticat în legătură cu acest caz, soțul meu fusese prea mărinimos în legătură cu această situație. Când se cunosc toate datele, nici un creștin nu ar putea face altfel decât să-i învinovățească pe membrii acelei biserici care au cunoscut situația ei, dar nu și-au dat interesul să o ajute. Cu siguranță că era datoria celor din conducere să facă acest lucru și să îl raporteze bisericii, dacă nu au făcut-o alții înaintea lor. Însă membrii acelei biserici sau ai oricărei alteia nu au scuze pentru a nu-și da interesul cu privire la asemenea persoane. După cele ce s-au scris în Review în legătură cu această slujitoare a lui Hristos care a sacrificat atât de mult, fiecare cititor al acestei reviste din Battle Creek, aflând că ea a venit în oraș, nu ar fi trebuit să găsească o scuză pentru a nu se interesa de nevoile ei.

Sora Strong, soția fratelui P. Strong, a fost în Battle Creek când a fost și sora More. Amândouă au sosit în oraș în aceeași zi și au plecat în același timp. Sora Strong, care este alături de mine, spune că sora More a rugat-o să intervină pentru ea ca să găsească de lucru și astfel să poată rămâne împreună cu păzitorii Sabatului. Sora More a spus că face orice, dar că cel mai bun ar fi un post de învățătoare. De asemenea, i-a cerut fratelui A. S. Hutchins să prezinte cazul ei fraților din conducere, de la biroul publicației Review, și să încerce să găsească o școală pentru ea. Fratele Hutchins a făcut de îndată acest lucru, cu bucurie. Însă nu a fost încurajat și se părea că nu există nici o perspectivă. De asemenea, ea i-a spus sorei Strong că nu are bani și că va trebui să meargă în ținutul Leelenaw, dacă nu-și poate găsi de lucru la Battle Creek. Adesea, în vorbele ei se simțea durerea că este obligată să plece dintre frați.

Sora More i-a scris domnului Thompson, întrebându-l dacă poate veni să stea împreună cu familia lui, ea fiind dispusă să aștepte până va primi răspuns de la el. Sora Strong s-a dus cu ea să-i găsească un loc unde să stea, până va primi vești de la dl. Thompson. Într-un loc i s-a spus că poate sta de miercuri până vineri dimineața, când trebuia să plece. Această soră a prezentat cazul sorei More sorei sale de corp, care locuia aproape și era și ea păzitoare a Sabatului. Când s-a întors, i-a spus sorei More că poate sta cu ea până vineri dimineața, pentru că sora ei a spus că nu poate să o ia. Sora Strong aflase atunci că adevăratul motiv era acela că nu o cunoștea pe sora More. Ea ar fi putut să o ia, însă nu a vrut.

Sora More a întrebat-o atunci pe sora Strong ce să facă. Sora Strong era aproape o străină în Battle Creek, însă credea că o poate duce la familia unui frate sărac, pe care îl cunoștea și care se mutase de curând din ținutul Montcalm. Aici a avut succes. Sora More a rămas până marți, când a plecat spre ținutul Leelenaw, prin Chicago. Acolo a împrumutat bani ca să-și poată continua călătoria. Nevoile ei erau cunoscute de cel puțin câțiva în Battle Creek, deoarece, datorită faptului că s-a știut situația ei, nu i s-a cerut nimic pentru șederea scurtă la Institut.

Imediat după întoarcerea noastră din est, soțul meu, aflând că nu se făcuse nimic, așa cum cerusem, pentru ca sora More să poată ajunge la noi cât de curând la întoarcerea noastră, i-a scris să vină cât mai repede, la care ea a răspuns următoarele: Leland, ținutul Leelenaw, Michigan, 20 februarie 1868.

„Stimate frate White, am primit cele scrise de dv. pe data de 3 februarie. Nu stau foarte bine cu sănătatea, pentru că nu sunt obișnuită cu aceste ierni friguroase din nord, cu zăpada de un metru și chiar mai mult. Scrisorile ne sunt aduse cu schiurile.

Se pare că nu este posibil să ajung la dv. înainte de primăvară. Drumurile sunt destul de rele fără zăpadă. Mi se spune că pot pleca cel mai bine când se redeschide circulația cu vaporul, să mă duc la Milwaukee și de acolo la Grand Haven și să iau trenul până la punctul cel mai apropiat de locuința voastră. Eu speram să pot ajunge în mijlocul scumpului nostru popor toamna trecută, însă nu mi-a fost îngăduit acest privilegiu.

Adevărurile pe care noi le credem par din ce în ce mai importante și lucrarea noastră de a pregăti un popor care să fie gata pentru venirea Domnului nu trebuie amânată. Nu trebuie doar să avem asupra noastră veșmântul de nuntă, ci trebuie să fim credincioși în a le recomanda și altora să se pregătească. Aș vrea să pot ajunge la voi, dar mi se pare imposibil sau cel puțin nu există mijloace acum, în starea mea slăbită de sănătate, ca să mă avânt în mijloc de iarnă, într-o asemenea călătorie. Când are loc Conferința Generală de care ați amintit? Și unde? Sper ca în cele din urmă să aflu din Review.

Cred că sănătatea mea a avut de suferit pentru că am ținut Sabatul stând singură în camera mea, în frig; însă nu cred că l-aș fi putut păzi acolo unde se făceau tot felul de lucruri și unde conversațiile lumești erau la ordinea zilei, împreună cu păzitorii duminicii. Cred că aceasta este ziua în care cei ce țin prima zi a săptămânii muncesc cel mai mult. De fapt, mi se pare că nici cei mai buni dintre păzitorii duminicii nu păzesc vreo zi așa cum ar trebui. O, cât de mult doresc să fiu iarăși cu păzitorii Sabatului! Sora White va dori să mă vadă în îmbrăcămintea de reformă. Dacă este atât de amabilă, o rog să-mi trimită un tipar și îi voi plăti când voi ajunge acolo. Cred că trebuie să mă aprovizionez cu cele necesare pentru când voi ajunge în mijlocul vostru. Îmi doresc mult acest lucru. Sora Thompson crede că se va îmbrăca și ea cu rochia de reformă.

Am o greutate în respirație, așa că nu am putut să dorm de mai mult de o săptămână, cred eu, din cauza burlanului care trece prin camera mea și îmi umple toată încăperea cu fum și gaze la ora de culcare și datorită faptului că acolo unde dorm nu se poate aerisi corespunzător. Nu credeam atunci că fumul este așa de nesănătos și nici nu mă gândeam că gazele nesănătoase de la lemne și cărbune se amestecă cu fumul. M-am trezit simțind că mă sufoc și nu puteam să respir stând întinsă, așa că am petrecut restul nopții în picioare. Nu cunoscusem înainte senzația de sufocare. Începusem să mă tem că nu voi mai putea dormi niciodată. De aceea, m-am predat în mâinile lui Dumnezeu pentru viață sau pentru moarte, implorându-L să mă cruțe dacă are încă nevoie de mine în via Lui; altfel, nu am pentru ce să trăiesc. M-am simțit complet împăcată la gândul că mâna lui Dumnezeu este asupra mea. Însă, de asemenea, am simțit că trebuie să mă împotrivesc influențelor satanice. De aceea i-am poruncit lui Satana să stea înapoia mea și să plece de la mine și I-am spus Domnului că eu nu îndrăznesc să cer viața sau moartea, ci că voi lăsa alegerea pe seama Lui, care cunoaște totul mai bine. Viitorul îmi era necunoscut, de aceea, am spus eu, voia Ta este cel mai bun lucru pentru mine. Viața nu are valoare pentru mine datorită plăcerilor ei. Toate bogățiile și onorurile ei nu sunt nimic în comparație cu simțământul de utilitate. Eu nu doresc după aceste lucruri; acestea nu îmi pot satisface sau umple golul dureros pe care mi-l lasă simțământul neîndeplinirii datoriei. Nu vreau să trăiesc fără rost, fără să fac nimic, să fiu doar o pată, un nimic în viață. Și deși se pare că este o moarte de martir să mor astfel, mă resemnez, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu.

I-am spus sorei Thompson cu o zi înainte: «Dacă aș fi fost la sora White, s-ar fi făcut rugăciuni pentru mine și m-aș fi vindecat». Ea a întrebat dacă pot trimite după dv. și fratele Andrews, însă acest lucru era irealizabil, deoarece se părea, după toate probabilitățile, că nu aveam să mai trăiesc până ați fi ajuns. Eu știam că Domnul, prin brațul Lui puternic și tăria Lui atotputernică, mă putea vindeca aici, dacă asta era voia Lui. Mă simțeam în siguranță gândindu-mă la aceasta. Eu știam că El putea trimite un înger ca să i se împotrivească celui ce are puterea morții, adică diavolului, și eram sigură că o va face dacă așa este bine. Știam, de asemenea, că El putea inspira să fie folosite anumite măsuri pentru însănătoșirea mea, dacă era necesar, și eram sigură că o va face. Curând, m-am simțit mai bine și am putut să dorm puțin.

După cum vedeți, sunt încă un monument cruțat, prin mila și credincioșia lui Dumnezeu față de copiii Săi în necaz. El nu are plăcere să-i vadă pe fiii oamenilor suferind sau întristați; însă, uneori încercările sunt necesare pentru disciplinare, pentru a ne dezbrăca de ceea ce este pământesc.

Și învață-ne să căutăm bucuria adevărată Dincolo de lumea aceasta trecătoare. Acum eu pot spune împreună cu poetul: Doamne, nu e grija mea să știu De voi trăi ori voi muri. Dacă viața fi-va-mi lungă, Bucuroasă sunt că voi asculta mai mult; Dacă e scurtă, de ce-aș fi tristă? Această lume trebuie să treacă. Hristos nu mă va trece prin întuneric Mai mare decât cel prin care a trecut El înainte. Oricine intră în Împărăția Lui Trebuie să intre prin ușa Lui. Vino, Doamne, căci harul m-a făcut Să-Ți întâlnesc fața binecuvântată; Căci dacă aici, pe pământ, lucrarea Ta e dulce, Cum fi-va oare slava Ta? Voi înceta cu bucurie să mă plâng, Și s-or sfârși dureri, păcat Când voi fi cu sfinții cei biruitori Cântându-Ți veșnic slavă. Puțin știu cum va fi atunci, Ochiul credinței mi-e încețoșat; Însă mi-e de-ajuns, Isus, să știu Că Tu știi tot și că voi fi cu Tine. Baxter.

Astă-noapte iarăși nu am putut să dorm, așa că astăzi mă simt rău. Rugați-vă să se facă voia lui Dumnezeu cu mine, prin viață sau prin moarte. A dv. în speranța vieții veșnice, Hannah More.”

P.S. Dacă știți vreo cale prin care să ajung mai repede la voi, vă rog să îmi spuneți.

H. M.

Ea este moartă, dar încă vorbește. Scrisorile pe care i le-am trimis sunt citite cu interes de cei care au citit necrologul ei într-un număr recent din Review. Ea ar fi putut să fie o binecuvântare pentru orice familie de păzitori ai Sabatului care i-ar fi apreciat valoarea, însă ea doarme acum. Frații noștri din Battle Creek și din împrejurimi I-ar fi putut face mai mult decât o primire frumoasă lui Isus, în persoana acestei femei evlavioase. Însă această ocazie a trecut. Nu a fost convenabil. Nu au cunoscut-o. Simțăminte de acest fel au lipsit-o de un cămin din partea acelora care pretind că sunt prieteni ai lui Isus, care Îi așteaptă revenirea, care au alungat-o dintre cei pe care îi iubea la cei care se împotriveau credinței ei, în nordul statului Michigan, în frigul iernii, să moară înghețată de frig. Ea a murit ca un martir datorită egoismului și lăcomiei așa-zișilor păzitori ai poruncilor.

Providența a rânduit, prin cazul ei, o teribilă mustrare pentru purtarea acelora care nu au primit-o pe această străină în casa lor. De fapt, ea nu era o străină. Era cunoscută prin reputația ei; cu toate acestea, nu a fost primită în casă. Mulți vor fi triști gândindu-se că sora More a venit la Battle Creek, cerșind un cămin de la oameni după inima ei, iar ei au trimis-o la Chicago să împrumute bani ca să-și achite cheltuielile pentru călătoria spre locul de odihnă -- spre mormântul ei din ținutul Leelenaw, unde zace această prețioasă ființă care a fost azvârlită -- Domnul să aibă milă de cei care sunt vinovați de ceea ce i s-a întâmplat.

Biata soră More! Ea doarme, însă noi am făcut ce am putut. Când am fost la Battle Creek, anul trecut în august, am primit prima dintre cele două scrisori ca răspuns la cele scrise de mine, însă noi nu am avut bani să-i trimitem. Soțul meu a trimis după bani la Wisconsin și Iowa și am primit 70 de dolari care să ne acopere cheltuielile, să participăm la acele adunări din vest, ținute în septembrie. Noi speram să avem bani pe care să îi trimitem imediat după ce ne întorceam din vest, ca să-i achităm prețul călătoriei și să poată veni în noua noastră casă din ținutul Montcalm.

Prieteni generoși din vest ne-au dăruit banii necesari; însă, când ne-am hotărât să-l însoțim pe fratele Andrews la Maine, chestiunea a fost tergiversată până la sosirea noastră. Noi nu speram să stăm în est mai mult de patru săptămâni, timp care ar fi fost suficient să trimitem după sora More, după întoarcerea noastră, să poată ajunge la noi înainte de închiderea sezonului naval. Când ne-am decis să rămânem în est câteva săptămâni în plus față de cât ne-am propus la început, nu am zăbovit și ne-am adresat mai multor frați din împrejurimi, cerându-le să trimită după sora More și să-i ofere un loc de ședere până veneam noi. Eu spun: noi am făcut ce am putut.

Însă de ce am fi avut noi mai mult interes pentru această soră decât alții? Ce voiam noi de la această misionară sleită de puteri? Ea nu ne putea face lucrul din gospodărie și nu aveam decât un copil căruia să-i predea lecții. Și, cu siguranță, nu se putea cere mult de la o persoană trecută de 60 de ani. Nu am fi avut nici un folos de la ea, doar că am fi adus binecuvântarea lui Dumnezeu în casa noastră. Sunt multe motive pentru care frații noștri ar fi trebuit să dovedească mai mult interes față de sora More decât noi. Noi nu o văzusem și nu avusesem alte mijloace de a cunoaște istoria ei, devotamentul ei pentru cauza lui Hristos și a omenirii mai mult decât oricare din cititorii revistei Review. Frații noștri din Battle Creek au văzut-o pe această nobilă femeie și unii dintre ei au cunoscut, mai mult sau mai puțin, dorințele și nevoile ei. Noi nu aveam bani cu care să o ajutăm; ei însă aveau. Noi eram deja supraîmpovărați de griji și aveam nevoie de acele persoane din casa noastră care dețineau putere și energie tinerească. Noi aveam nevoie să fim ajutați, nu să ajutăm pe alții. Însă majoritatea fraților noștri din Battle Creek au o situație atât de bună, încât sora More nu ar fi fost nici cea mai mică povară sau grijă. Ei aveau timp, putere și erau liberi de griji.

Nimeni nu s-a interesat de cazul ei așa ca noi. Eu am vorbit chiar în fața acelei adunări mari toamna trecută, înainte de plecarea în est, în legătură cu neglijența lor față de sora More. Am vorbit despre datoria de a da onoare cui se cuvine; mi se părea că înțelepciunea se depărtase atât de mult de cei prevăzători, încât ei nu mai erau în stare să prețuiască valoarea morală. Le-am spus membrilor bisericii că se aflau printre ei mulți care au putut găsi timp să se întâlnească, să cânte cu vocea și cu instrumentele muzicale; au avut bani de dat artiștilor să le facă portretul sau să-i cheltuie pe distracții; însă nu au avut nimic de dat unei misionare sleite de puteri, care îmbrățișase adevărul din toată inima și venise să locuiască împreună cu cei care au aceeași credință cu ea și care îi era atât de prețioasă. I-am îndemnat să se oprească și să chibzuiască ce este de făcut și le-am propus să-și lase deoparte instrumentele de cântat trei luni de zile, ca să-și ia timp să se umilească înaintea lui Dumnezeu în profundă cercetare de sine, pocăință și rugăciune, până când aveau să vadă ce dorește Domnul de la ei, cei care pretind că sunt copii ai Lui. Sufletul meu era tulburat de un simțământ de vinovăție pentru ceea ce I s-a făcut lui Isus, în persoana sorei More, și eu am vorbit cu mai mulți, personal, despre aceasta.

Acest lucru nu s-a făcut într-un colț. Și totuși, în ciuda faptului că lucrul acesta s-a făcut public, urmat de marea și buna lucrare din Battle Creek, acea biserică nu a făcut nici un efort de a îndrepta trecutul prin aducerea înapoi a sorei More. Și cineva, soția unuia dintre pastorii noștri, a afirmat cândva după aceea: „Nu văd de ce este nevoie ca fratele și sora White să facă atâta tărăboi în legătură cu sora More. Eu cred că ei nu înțeleg cazul.” Este adevărat, noi nu am înțeles cazul. Este mult mai grav decât ne închipuiam atunci. Dacă l-am fi înțeles, nu am fi plecat din Battle Creek până nu am fi arătat clar bisericii de acolo păcatul pe care l-au făcut, lăsând-o să plece de la ei așa cum a plecat, și s-ar fi luat măsuri ca ea să fie chemată înapoi.

Un membru al acelei biserici a spus odată, după aceea, într-o discuție, despre felul cum a plecat sora More: „Nimeni nu și-ar mai asuma acum responsabilitatea preluării unor asemenea cazuri. Fratele White s-a ocupat întotdeauna de ele.” Da, el s-a ocupat. El îi lua pe oameni acasă la el până se umpleau toate scaunele și toate paturile, și apoi se ducea la frații lui și îi ruga să ia pe cine n-a mai putut el să ia. Dacă nu aveau bani, le dădea și îi invita și pe alții să facă la fel. Trebuie să existe oameni în Battle Creek care să facă așa cum a făcut el, altfel blestemul lui Dumnezeu va fi asupra acelei biserici. Nici un om măcar, deși cincizeci o puteau face, nu a făcut ceea ce a făcut el.

Ni s-a spus să ne întoarcem la Battle Creek. Noi nu suntem pregătiți să facem acest lucru. Probabil nu va trebui s-o facem niciodată. Am îndurat poveri teribile acolo, până când nu le-am mai putut suporta. Dumnezeu va avea acolo bărbați și femei puternici care să împartă aceste poveri între ei. Cei care se mută la Battle Creek, care acceptă funcții acolo, dar care nu sunt pregătiți pentru o asemenea lucrare, ar face de o mie de ori mai bine să meargă în altă parte. Există oameni care văd, și simt, și fac bine cu bucurie lui Isus în persoana sfinților Săi. Aceștia să aibă loc în lucrare. Iar cei care nu pot face această lucrare să se ducă acolo unde nu stau în calea lucrării lui Dumnezeu.

Acest lucru este valabil în special pentru cei din conducerea lucrării. Dacă ei procedează greșit, totul merge rău. Cu cât este mai mare responsabilitatea, cu atât este mai mare ruina în caz de necredincioșie. Dacă frații din conducere nu își fac datoria cu credincioșie, cei care sunt conduși nu și-o vor face nici ei pe a lor. Cei de la conducerea lucrării din Battle Creek trebuie să fie modele pentru turmă, pretutindeni. Dacă fac acest lucru, vor avea o mare răsplată. Dacă însă nu fac acest lucru și totuși acceptă să rămână în acele funcții, înfricoșătoare este socoteala pe care va trebui să o dea.

Noi am făcut ce am putut. Dacă am fi avut mijloace la îndemână toamna trecută, sora More ar fi fost acum cu noi. Când am aflat situația reală în care ne aflam, așa cum a fost prezentat în Mărturia nr.13, noi amândoi am tratat lucrurile cu ușurință și am spus că nu dorim să ne asumăm responsabilitatea banilor. Aceasta a fost greșit. Dumnezeu dorește ca noi să avem bani ca să putem, ca și în trecut, să ajutăm acolo unde este nevoie. Satana vrea să ne lege de mâini în această privință și să-i facă și pe alții să fie nepăsători, insensibili și lacomi, așa ca să se poată întâmpla lucruri teribile, ca în cazul sorei More.

Vedem oameni alungați: văduve, orfani, săraci demni și pastori în nevoie și multe ocazii de a folosi banii pentru slava lui Dumnezeu, pentru înaintarea cauzei Sale și alinarea suferinței sfinților Săi, și eu doresc să am mijloace pe care să le folosesc pentru Dumnezeu. Experiența de aproape un sfert de secol de multe călătorii, simțind starea celor care au nevoie de ajutor, ne califică să folosim în mod judicios banii Domnului. Eu mi-am plătit rechizitele de birou și timbrele și mi-am petrecut mult timp din viață scriind pentru binele altora, și tot ce am primit pentru această lucrare, care m-a obosit și m-a epuizat teribil, nu ar putea plăti nici măcar a zecea parte din timbrele pe care le-am folosit pentru poștă. Când mi s-au întins bani, eu am refuzat ori i-am alocat pentru diverse obiective de binefacere, cum a fost Asociația pentru Publicații. Nu voi mai face așa. Îmi voi face datoria, lucrând ca întotdeauna. Însă temerile mele de a primi banii pe care să-i folosesc pentru Domnul s-au dus. Acest caz al sorei More m-a trezit ca să văd că este scopul lui Satana acela să ne facă să nu avem bani.

Biata soră More! Când am auzit că a murit, soțul meu s-a simțit îngrozitor. Amândoi am simțit ca și când o mamă scumpă, a cărei companie o doreau inimile noastre, nu mai este. Poate unii spun că, dacă noi am fi fost în locul acelora care au știut care sunt dorințele și nevoile sorei More, noi n-am fi făcut așa cum au făcut ei. Eu sper să nu fiți puși niciodată în situația să îndurați mustrări de conștiință, așa cum, cu siguranță, le simt câțiva care au fost atât de interesați de propriile lor afaceri, încât nu au vrut să-și asume nici o răspundere față de cazul ei. Fie ca Dumnezeu să se îndure de cei care sunt decepționați pentru că au neglijat o slujitoare demnă a lui Hristos, care s-a sacrificat pe sine. S-a adus această scuză: Ne-am fript de atâtea ori, încât ne este frică de străini. Oare ne-au învățat Domnul nostru și ucenicii Lui să fim foarte precauți și să nu primim străini, pentru ca nu cumva să greșim, să ne frigem și să dăm de necaz, purtând de grijă unor persoane nevrednice?

Pavel îi îndeamnă pe evrei: „Stăruiți în dragoste frățească.” (Evrei 13, 1.) Nu vă amăgiți la gândul că va fi un timp când nu va mai fi nevoie de acest îndemn, când dragostea frățească să înceteze. El continuă: „Să nu dați uitării primirea de oaspeți, căci unii, prin ea, au găzduit, fără să știe, pe îngeri.” (Evrei 13, 2.) Vă rog, citiți de la Matei 25, 31 înainte. Citiți, fraților, când vă luați Biblia și mergeți la altarul familial. Faptele bune făcute de cei care au fost primiți în împărăția lui Hristos au fost făcute lui Isus în persoana celor din poporul Său care sunt în necazuri și suferință. Cei care au făcut aceste fapte bune nu văd că ar fi făcut ceva pentru Hristos. Ei nu și-au făcut decât datoria față de oamenii în nevoie. Cei de la stânga nu pot vedea că s-au purtat urât cu Hristos prin faptul că au neglijat nevoile poporului Său. Însă neglijența a fost față de Isus, în persoana sfinților Săi, și pentru această neglijență, ei vor merge în pedeapsa veșnică. Și un lucru arătat clar în legătură cu neglijența lor este afirmat în acest fel: „Am fost străin și nu M-ați primit la voi.”

Aceste lucruri nu sunt valabile numai pentru biserica din Battle Creek. Sunt întristată de egoismul pe care îl văd pretutindeni la cei ce pretind că sunt păzitori ai Sabatului. Domnul Hristos S-a dus să pregătească locașuri veșnice pentru noi, iar noi să-I refuzăm un cămin doar pentru câteva zile, în persoana sfinților care sunt alungați? El Și-a părăsit căminul Lui de slavă, maiestatea și poziția Sa înaltă, ca să mântuiască pe omul pierdut. El a devenit sărac pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să putem deveni bogați. El S-a supus insultei pentru ca omul să poată fi înălțat și a oferit un cămin fără seamăn pentru farmecul lui și este tot atât de durabil ca și tronul lui Dumnezeu. Cei care vor fi biruitori la sfârșit și vor ședea cu Hristos pe tronul Său vor urma exemplul lui Isus și, de bună voie și cu bucurie, vor sacrifica pentru El, în persoana sfinților Lui. Cei care nu aleg să facă acest lucru vor merge în pedeapsa veșnică.