Pentru înțelegerea împrejurărilor care au condus la darea anumitor mărturii, Comitetul însărcinat cu publicațiile E.G. White a pregătit următoarele însemnări:
Pag. 116: „Timpul pentru începerea Sabatului” -- Timp de zece ani, adventiștii păzitori ai Sabatului au ținut Sabatul începând de vineri seara, de la ora 6, până sâmbătă seara, la ora 6. În prima lui broșură despre Sabat privind valabilitatea și veșnicia lui, potrivit cu porunca a patra, broșură publicată în 1846, fr. Joseph Bates a adus argumente pentru așa-zisa susținere scripturistică în privința păzirii Sabatului în acest fel. El a citat parabola lucrătorilor în vie, dintre care ultimii au fost chemați în „ceasul al 11-lea” al zilei și nu au lucrat decât o oră. Plata li s-a făcut „când a venit seara.” (Matei 20, 6.8.12.) Punând aceasta alături de întrebarea Domnului Hristos: „Nu sunt 12 ore într-o zi?” el a susținut că „seara” începea o dată cu ceasul al 12-lea, sau ora 6, calculând după timpul ecuatorial sau începutul anului sacru. Respectul față de anii, experiența și viața lui evlavioasă au constituit probabil motivele principale pentru acceptarea concluziilor sale, fără a mai investiga.
Pe măsură ce timpul trecea și solia se răspândea, un număr tot mai mare de păzitori ai Sabatului puneau sub semnul întrebării această practică și susțineau momentul apusului soarelui ca început al Sabatului. O cercetare amănunțită a acestei chestiuni a fost făcută de fratele J. N. Andrews, care a scris un document ce a cuprins toate argumentele biblice în favoarea momentului „apusul de soare”. Acest document a fost luat în discuție la Conferința din Battle Creek, Michigan, în Sabatul din 17 noiembrie 1855, cu rezultatul că aproape toți cei prezenți au fost convinși că era corectă concluzia la care a ajuns fratele Andrews. Prezentarea subiectului în viziunea Elenei G. White, la două zile după aceea, a răspuns la întrebările care zăboveau încă în mintea unora și a avut ca efect unitate între credincioși. Comentând despre această experiență pentru a ilustra rolul viziunilor de a confirma concluziile bazate pe studiul biblic mai degrabă decât a aduce noi învățături, fratele White a scris mai târziu:
„Se ridică în mod natural întrebarea: Dacă viziunile sunt date pentru a-i corecta pe cei ce greșesc, de ce nu a văzut ea mai devreme greșeala legată de ora 6? Eu am fost chiar mulțumit că Dumnezeu a corectat greșeala la timpul pe care El l-a găsit cel mai potrivit și nu a îngăduit să se facă o dezbinare între noi cu privire la acest subiect. Însă, scump cititor, lucrarea Domnului cu privire la acest punct este în perfectă armonie cu poziția corectă privind darurile spirituale. Se pare că nu este dorința Domnului să învețe pe poporul Său prin darurile Duhului chestiuni legate de Biblie, până când servii Săi nu cercetează cu stăruință Cuvântul. Când s-a făcut acest lucru privind subiectul «timpul de începere al Sabatului» și majoritatea lucrurilor erau clare și câțiva erau în primejdia de a nu fi în armonie cu trupul în legătură cu acest subiect, atunci, da, atunci a fost timpul potrivit ca Dumnezeu să-Și manifeste îndurarea prin manifestarea darurilor Duhului Său în îndeplinirea corespunzătoare a lucrării.” -- The Review and Herald, 25 februarie, 1868.
Pag. 116, 117, 122, 123: „The Messenger Party” (Partida Messenger) -- În vara lui 1854, a apărut printre adventiștii păzitori ai Sabatului prima înstrăinare, sau apostazie. Doi bărbați care predicaseră solia au fost mustrați prin Spiritul Profetic pentru spiritul lor aspru, de critică, pentru avariție și pentru extravaganță în folosirea banilor încredințați lor. Înverșunându-se să se pocăiască, ei s-au unit împreună cu alții în a-i acuza pe nedrept pe fratele și sora White și pe alți conducători, aducând învinuiri mincinoase împotriva lor. Deși continuau să susțină adevărul referitor la Sabat, ei au inițiat o publicație calomniatoare, pe care au numit-o The Messenger of Truth (Mesagerul adevărului).
Acestora li s-au alăturat frații Stephenson și Hall din Wisconsin. Acești bărbați fuseseră pastori adventiști de ziua întâi, care susțineau că acceptă adevărurile cu privire la întreita solie îngerească, însă care continuau să susțină învățătura cu privire la veacul ce va să vină. Potrivit acestei teorii, în timpul mileniului avea să existe o „a doua șansă” pentru mântuire. Ei au fost de acord, totuși, să predice solia fără să susțină această chestiune, dacă Review, nu avea să publice articole împotriva ei. Cu toate acestea, ei nu și-au ținut promisiunea, așa cum s-a indicat în text, și în curând s-au împotrivit publicației noastre Review și suporterilor acesteia.
Însă cursul acestor „împotrivitori ai adevărului” a fost în curând întrerupt. Atât Stephenson, cât și Hall și-au pierdut mințile. Mesagerul adevărului a încetat să mai apară în 1857 și devreme, în 1858, fratele White raporta cu privire la această grupare: „Nici unul din cei optsprezece soli cu care ei se lăudau altădată că sunt alături de ei nu mai aduce acum o mărturie publică și, după cunoștința noastră, nu se mai adună în mod regulat.” -- The Review and Herald, 14 ianuarie, 1858.
Pag. 190: Dăruirea sistematică -- În zilele de început ale soliei, niște bărbați au pornit cu toată convingerea să predice adevărurile nou descoperite. Pentru a se întreține, ei erau dependenți de munca pe care o făceau ei înșiși sau de darurile de bună-voie ale credincioșilor. O asemenea metodă nesigură a fost mai mult sau mai puțin spasmodică și fluctuantă. Devreme în 1859, s-a simțit nevoia unui plan mai sigur și problema a fost studiată mai serios. În urma acestui studiu, a luat naștere planul numit „Systematic Benevolence” -- dăruire sistematică. Potrivit cu 1 Corinteni 16, 2, se recomanda dăruirea în ziua întâi a săptămânii și, conform cu cele sugerate în 2 Corinteni 8, 12-14, o distribuire echitabilă a responsabilității financiare. Planul le cerea fraților să pună deoparte săptămânal între 5 și 25 de cenți; surorile între 2 și 10 cenți, iar cei care dețineau proprietăți să dea săptămânal între 1 și 5 cenți pentru fiecare o sută de dolari valoare bunuri deținute.
Planul a fost primit favorabil și a primit aprobarea din partea Spiritului Profeției. Cel mai mare păcat existent în biserică s-a dovedit arătat a fi lăcomia (Pag. 194). Dăruirea sistematică nu a fost prezentată ca un plan desăvârșit, pentru că s-a declarat, de asemenea, că „Dumnezeu conduce în continuare pe poporul Său” în această privință și „îi crește, îi duce în sus” (Pag. 191). Pe măsură ce planurile pentru susținerea lucrării s-au diversificat, spiritul dărniciei a fost tot mai mult încurajat, până când, în cele din urmă, lumina din Scriptură a descoperit sistemul zecimilor și darurilor așa cum este cunoscut în biserica de astăzi.
Pag. 210: Organizația -- Până în anul 1860 nu a existat organizație legală sau bisericească a adventiștilor păzitori ai Sabatului. Ei nu își adoptaseră încă nici măcar un nume. Ei vorbeau despre ei înșiși ca fiind „turma împrăștiată”, „mica rămășiță” sau expresii asemănătoare. Acum, fratele White a anunțat că trebuie să refuze să continue să-și asume răspunderea personală pentru banii dați cu împrumut pentru biroul de publicații Review and Herald. Mai departe, el și-a exprimat speranța ca să poată veni curând timpul când „poporul acesta să aibă posibilitatea să obțină o clădire asigurată pentru a o folosi ca biserică, să-și poată ține adunările așa cum ar trebui și ca persoanele care doresc să-și lase prin testament o parte pentru departamentul de publicații.” El a lansat un apel către frații săi să vină cu sugestii legate de felul în care s-ar putea realiza această dorință, astfel încât „noi ca popor” să putem acționa pentru a asigura cele de mai sus.
Printre primele răspunsuri date la această chestiune a fost cel al fratelui B., în care el își exprima convingerea că ar fi o greșeală ca noi să ne înregistrăm legal ca un corp religios. Aceasta însemna, susținea el, „să ne facem un nume”, ceea ce și-au propus ziditorii turnului Babel și care avea să „fie o temelie a Babilonului”. Cât despre asigurarea caselor de închinare, nu erau acestea proprietatea Domnului și nu putea El să le poarte de grijă, fără ajutorul companiilor de asigurare? Mai departe, spunea el, cei care dau bani cu împrumut biroului de publicații nu ar trebui să insiste să primească o adeverință semnată de o corporație legală, deoarece „ei împrumutau Domnului și pentru aceasta ei trebuia să se încreadă în Domnul”. -- (The Review and Herald, 23 februarie, 1860, 22 martie, 1860.)
După multe discuții, temerile privind organizarea legală a biroului pentru publicații au fost învinse în mare măsură și, în cadrul Conferinței ținute în septembrie 1860, a fost creată „The Advent Review Publishing Association” (Asociația de publicații a revistei advente). Câteva luni mai târziu, numele a fost schimbat în „Seventh-day Adventist Publishing Association.” Chiar și după acest pas făcut, câțiva se mai împotriveau încă ideii de a intra într-o organizație bisericească și subiectul a continuat să fie discutat. Totuși, deoarece marea majoritate erau în favoarea organizației, acțiunea a mers înainte, întâi prin organizarea comunităților, apoi a conferințelor pe state și, în final, în 1863, a Conferinței generale.
Mărturia cu privire la „Organizație” (Pag. 270-272) vorbește despre opoziția întâmpinată în statul New York cu privire la aceasta și viziunea referitoare la ea.
Pag. 292 -- Vrăjitorii nu au făcut cu adevărat ca toiegele lor să devină șerpi; ci, prin magie, susținută de marele înșelător, ei au făcut ca acest lucru să pară așa. Era mai presus de puterea lui Satana să transforme toiegele în șerpi vii. Prințul răului, deși are toată înțelepciunea și puterea unui înger căzut, nu are puterea de a crea sau da viață; această prerogativă Îi aparține numai lui Dumnezeu. Însă Satana a făcut tot ce i-a stat în putere; el a lucrat o contrafacere. Pentru ochii oamenilor, toiegele s-au schimbat în șerpi. Așa credeau faraon și curtea lui. Nimic din înfățișarea lor nu-i deosebea de șerpii făcuți de Moise și Aaron. Astfel, mărturia vorbește despre aceasta în limbajul Scripturii; în timp ce același Spirit explică faptul că Scripturile vorbesc despre acesta atunci când a fost cazul respectiv. Vezi Mărturia No. 33, 5:696-698.
Pag. 355: „Răzvrătirea” -- La data când a fost scrisă această mărturie, la începutul anului 1863, adventiștii de ziua a șaptea au fost puși în fața unei probleme serioase. Națiunea era în război. Deși în inima lor erau necombatanți, membrii bisericii erau, aproape fără excepție, cu totul de partea Guvernului care se opunea sclaviei. Pe măsură ce războiul continua, tot mai mulți bărbați erau chemați în armată. La fiecare apel, fiecare ținut era obligat să ofere un anumit număr de recruți, iar când listele de voluntari nu erau complete, erau trecute anumite nume pentru a le completa. Un timp a fost posibil ca, în schimbul unei sume de bani, să se cumpere un înlocuitor și astfel cel pus pe listă să fie scutit. Întrucât nu exista nimic stabilit în legătură cu necombatanța adventiștilor și păzirea Sabatului, păzitorii Sabatului, când erau recrutați, de regulă își cumpărau în acest fel scutirea. Dacă individul nu era în stare să plătească singur banii, el era ajutat printr-un fond strâns în acest scop.
Acum, pentru că era din ce în ce mai multă nevoie de bărbați și legea privind recrutarea obligatorie fără excepții de scutire era iminentă, frații noștri au fost puși în încurcătură cu privire la răspunsul la o astfel de recrutare, prin care ei ar fi fost obligați să se înroleze sau să lucreze în Sabat.
Cu câteva luni înainte de apariția acestei mărturii, fratele White a publicat un editorial în Review and Herald, intitulat „Națiunea”, care este menționat la Pag. 356. El considera că Guvernul este bine orientat și că luptă pentru o cauză dreaptă. Sfatul lui cel mai bun, la data aceea, era că, în privința recrutării, „era o nebunie să te împotrivești” și adăuga:
„Acela care se împotrivește, neținând seama de legea militară, până când este împușcat, merge prea departe și, gândim noi, își asumă răspunderea pentru suicid.” -- (The Review and Herald, 12 august, 1862.)
Într-o oarecare măsură, corespondența care a urmat acestui articol, așa cum a subliniat sora White, avea darul de a-l conduce pe fratele White să protesteze împotriva acuzației de „călcare a Sabatului și crimă” care fusese adusă împotriva lui.
Asemenea extremiști au fost mustrați de sora White, pe de o parte, și, pe de altă parte, a fost dată o notă de avertizare celor ce erau înclinați să se înscrie.
În iulie 1864, legea națională privind recrutarea a fost modificată în sensul că s-a anulat clauza referitoare la scutirea prin 300 dolari. S-au făcut imediat pașii necesari pentru a le asigura tinerilor adventiști de ziua a șaptea privilegiile garantate membrilor denominațiunilor religioase care, din motive de conștiință, se opuneau purtării armelor -- de a fi numiți în serviciu necombatant, în spital și în a avea grijă de voluntari. Înainte de o criză serioasă, aceste eforturi au avut succes. În câteva cazuri, tinerii adventiști recrutați în armată au fost repartizați să lucreze în spital sau alte servicii necombatante. Oriunde se aflau, ei au încercat să facă să strălucească lumina lor. Timp de câteva luni, în mod regulat în coloanele publicației noastre Review and Herald apăreau liste de înscrieri pentru un fond de broșuri pentru soldați pentru a se putea oferi literatură bărbaților.
Experiențele adventiștilor de ziua a șaptea legate de Războiul civil i-au condus să facă pași care le-au asigurat un statut recunoscut de necombatanți, care la acea dată îi făcea în stare să poată urma îndemnurile Scripturii cu privire la „stăpânirea care este”, care e „de la Dumnezeu”.
Pag. 421, 456: Rochia (îmbrăcămintea) de reformă -- La data aceea, rochiile purtate în general de femeile din America (1863-1867) erau foarte dăunătoare pentru sănătate. În special era de obiectat faptul că erau foarte lungi, apoi strângerea mijlocului prin corset și greutatea fustelor grele, care atârnau pe șolduri. Cam cu un deceniu mai devreme, câteva femei recunoscute pe plan național au inițiat o mișcare privind adoptarea unui nou stil de îmbrăcăminte care să nu aibă aceste serioase impedimente. Noua modă de îmbrăcăminte semăna oarecum cu costumul turcesc, care este purtat și de bărbați, și de femei. Mișcarea a devenit atât de populară, încât o perioadă de timp se țineau anual convenții privind „îmbrăcămintea de reformă.”
„Costumul american” la care se referă aici sora White era o modificare a stilului anterior și a fost sponsorizat de Dr. Harriet Austin din Dansville, New York. Acesta combina fusta scurtă, „care era până la jumătatea distanței dintre șolduri și genunchi”, cu pantaloni, haine, veste bărbătești. Vezi descrierea de la Pag. 465. Această „așa-numită îmbrăcăminte de reformă”, arăta E. White în 1864, nu era potrivită pentru a fi adoptată de poporul lui Dumnezeu.
În 1865, prin How to live (Cum să trăim) nr. 6, E. White făcea apel la surorile noastre să adopte un stil de îmbrăcăminte care să fie atât modest, cât și sănătos. În anul următor, noul Institut pentru Reforma Sănătății, deschis la Battle Creek, a făcut pasul de a elabora tipare de rochii care să corecteze extremele costumului scurt american și cel al rochiilor prea lungi, purtate de obicei.
În 1867 a apărut Mărturia nr.11, cu primul articol al ei „Reforma în îmbrăcăminte.” Vezi Pag. 456-466. În acesta, problema îmbrăcămintei a fost pe deplin reluată și s-au dat sfaturi în continuare. S-a recomandat un tipar general, care întruchipa principiile descoperite Ellenei White și despre care se spune că „sunt demne de numele de rochie scurtă de reformă”. În viziune nu i s-a arătat nici un model în mod deosebit, iar când a discutat lucrul acesta la o dată ulterioară, E.White a declarat:
„Unele au presupus că tiparul dat este tiparul pe care toate trebuie să îl adoptăm. Nu este așa. Însă ceva simplu ca acesta ar fi cel mai bine să adoptăm în aceste împrejurări. Nu mi-a fost indicat un stil anumit, care să fie o regulă exactă care să ne ghideze pe toate în îmbrăcăminte.” -- (E. G. White, Scrisoarea 19, 1897.) Citată în The Story of Our Health Message, 442. (Istoria soliei noastre despre sănătate.)
Pe măsură ce anii treceau, stilurile predominante în îmbrăcămintea femeilor se schimbau spre mai bine, devenind mai delicate și mai sănătoase. Nu a mai fost sugerată vechea rochie sănătoasă de reformă, cu tiparul acela fix, ci a existat întotdeauna o mărturie uniformă adusă de E. G. White cu privire la principiile fundamentale care ar trebui să îl călăuzească pe creștin în această chestiune. Astfel, în 1897, ea scria:
„Surorile noastre să se îmbrace simplu, așa cum fac multe dintre ele, făcându-și îmbrăcămintea din material bun, durabil, modest, potrivit cu vârsta, și să nu facă din această chestiune a îmbrăcămintei una care să preocupe mintea peste măsură.” (Idem, 442.)
Pag. 525 -- Pentru explicații în plus cu privire la subiectul îmbrăcăminte, cititorul poate studia Mărturii pentru comunitate, vol. 4, No. 30, articolul „Simplitatea în îmbrăcăminte.”
Pag. 689 -- O dată cu organizarea societăților pentru publicații în multe state, acestea și-au asumat răspunderea pentru oferirea de cărți și broșuri săracilor care merită. Unele din cărțile menționate aici nu se mai tipăresc. Comitetul responsabil cu Publicațiile E. G. White.