În timp ce volumul 1 al Mărturiilor prezintă sfaturi care au de a face, în mare măsură, cu începutul și dezvoltarea învățăturilor, experiențelor și întreprinderilor bisericii rămășiței nou înființate, volumul 2 este dedicat, aproape în întregime, evlaviei personale a membrilor ei. În cei treisprezece ani, care corespund cu cele paisprezece broșuri de mărturii, ce formează acum volumul 1, lucrarea de publicații a fost întărită, biserica a fost organizată, sistemul ei financiar a fost stabilit și ea s-a lansat într-un mare program de sănătate. Când a fost scris articolul de încheiere, literatura se revărsa într-un curent continuu la Casa de Editură din Battle Creek, Michigan, iar, la doi pași de ea, sanatoriul nou înființat era în plină acțiune. Vremurile întunecate ale războiului civil trecuseră și pentru biserică aceasta a fost o ocazie. Sarcina ei era să mențină terenul câștigat și să-i extindă hotarele. Pentru succesul continuu al bisericii, integritatea individuală a membrilor ei era de mare importanță.
Pe la începutul lui 1868, așa cum se arată într-un articol cu care se încheie volumul 1, Ellen G.White a început să publice, pentru folosul bisericii ca întreg, anumite mărturii personale, care până la acea vreme nu fuseseră distribuite, în general. Despre aceste mărturii personale, ea a declarat: „Ele toate conțin, mai mult sau mai puțin, reproș și instrucțiune, care se aplică la alte sute sau mii în situații asemănătoare. Aceștia trebuie să aibă lumina pe care Dumnezeu a vrut s-o dea și care corespunde cazurilor lor.” — (Mărturii pentru comunitate 1:631.)
Astfel de instrucțiuni, adresate în mod personal membrilor bisericii, pe parcursul unei perioade de trei ani, din februarie 1868 până în mai 1871, cuprind aproape întregul conținut al Mărturiilor, nr. 15-20, incluse acum în acest volum 2. Instrucțiunile sunt critice și practice, ocupându-se cu aproape fiecare fază a experienței personale și a intereselor religioase, de la clevetire, satisfacerea poftei, relații de căsătorie, până la greșita îndrumare a zelului, avariție și fanatism.
La începutul perioadei cuprinse de volumul 2, fratele și sora White au fost, în parte, retrași la Greenville, Michigan, datorită stării de sănătate a pastorului White. În curând, ei și-au reluat activitatea, călătorind și ținând adunări cu credincioșii din statele vecine cu Michigan. În noiembrie 1868, cei doi s-au întors la Battle Creek spre a locui acolo.
Cu două luni mai înainte, în septembrie 1868, s-a ținut o adunare în corturi, la Wright, Michigan. Această adunare, prima de felul acesta, s-a dovedit a fi o atât de mare binecuvântare pentru cei care au participat, încât anii următori au fost martori la înființarea de adunări de tabără, ca parte din programul regulat pentru conferințele statului. Prezența fratelui și a sorei White era solicitată, și astfel, în anii care au urmat, ei și-au petrecut, în mare măsură, lunile de vară la aceste adunări anuale. În ultima parte a volumului 2, se pot găsi sfaturi cu privire la aceste „adunări”.
În perioada celor trei ani, acoperiți de volumul 2, s-a încurajat înaintarea cauzei adevărului prezent. Institutul Sanitar de la Battle Creek, care a trecut printr-o perioadă de criză descurajatoare, a pășit acum într-o perioadă de prosperitate. În ultima parte a anului 1868, pastorii J. N. Loughborongh și D. T. Bourdeau au aprins torța adventismului pe coasta Pacificului. În același an, o grupă de cincizeci de adventiști, păzitori ai Sabatului, din Europa, au început să corespondeze cu frații de la Conferința Generală din Battle Creek, iar în anul următor, au trimis un reprezentant peste ocean, ca să pledeze spre a li se trimite misionari.
Dar, cu toate aceste dezvoltări și mișcări de înaintare, vrăjmașul a continuat să lucreze la scăderea spiritualității membrilor bisericii, făcându-i să iubească lumea și atracțiile ei, să infecteze biserica cu spiritul de critică, să sece izvoarele de binefacere și mai ales să aducă tineretul în tabăra lui. Împotriva acestor tendințe periculoase, sora White, ca trimis al lui Dumnezeu, a transmis cu credincioșie și seriozitate soliile ei, prin grai și scris, chemându-i pe membrii bisericii la standardul de integritate și dreptate al lui Dumnezeu.
La unele ocazii, sorei White i-au fost date descoperiri care se refereau la experiența unui număr de persoane dintr-o comunitate. Mai întâi, ea a prezentat aceste mărturii individuale, în adunare, apoi a scris instrucțiunea și a trimis-o la comunitatea în cauză. Un număr de astfel de comunicări se găsesc în volumul 2.
Cititorul atent al celor 711 pagini ale volumului 2 trebuie să fie impresionat nu numai de marea diversitate de subiecte incluse, ci și de marea cantitate de scrieri consacrate unor astfel de mărturii personale, scrise într-o perioadă de timp atât de scurtă. Totuși, trebuie notat că ceea ce a fost publicat reprezintă numai o parte din ce a scris sora White în această perioadă de timp.
Cu câteva săptămâni înainte de apariția numărului 15, pastorul White a scris o notă pentru Review and Herald, cerând ca aceia cărora le-a fost dat mărturia verbală de către sora White să aștepte cu răbdare până vor putea primi exemplare scrise. Despre hărnicia și stăruința sorei White în această lucrare, el a scris:
„În această ramură a lucrării, ea are de lucru cât pentru două luni. În călătoria ei din răsărit, ea și-a folosit tot timpul disponibil scriind astfel de mărturii. Multe dintre ele le-a scris chiar în timp ce alții predicau în adunare sau vorbeau. De când s-a întors, ea și-a distrus sănătatea și puterea, dedicându-se prea mult acestei lucrări. De obicei, ea scrie între douăzeci și patruzeci de pagini în fiecare zi.” — (The Review and Herald, 3 martie, 1868.)
Ne putem închipui ușurarea sorei White la apariția Mărturiei numărul 15 și anticiparea ei despre necesitatea celorlalte. Dar zece zile mai târziu, ea s-a avântat din nou în lucrarea de a transmite multele solii care i-au fost încredințate. În seara zilei de vineri, 12 iunie, era la Battle Creek, vorbind „în general tinerilor” și „câteva solii le-a adresat în mod personal”, până aproape de ora zece, după cum a raportat pastorul White:
„În timp ce vorbea de pe platforma din față a amvonului, în felul cel mai solemn și impresionant, a venit asupra ei puterea lui Dumnezeu, și într-o clipă ea a căzut pe covor în viziune. Mulți au fost martori, de prima dată, la această manifestare, cu uimire și cu desăvârșită mulțumire că aceasta era lucrarea lui Dumnezeu. Vedenia a durat douăzeci de minute.” — (The Review and Herald, 16 iunie, 1868.)
Făcând o socoteală, 120 de pagini din volumului 2 al Mărturiilor sunt în mod hotărât declarate a fi scrise, având ca punct de plecare sfatul dat în viziunea din 12 iunie 1868, pentru biserică sau pentru persoane. Multe pagini au fost scrise având ca punct de plecare vedeniile date în același an, la Pilvt Grove, Iowa, la 2 octombrie, și la Adams Center, New York, la 25 octombrie.
Aceste multe vedenii au făcut-o pe sora White să scrie aproape fără încetare. Dând un raport despre călătoria lor cu luntrea în susul râului Mississippi în 1870, pastorul White comentează:
„Sora White scrie. Sărmana femeie! Această aproape veșnică scriere pentru acesta sau acela, când ar trebui să se odihnească și să se bucure de peisajul cel frumos și de societatea cea plăcută, pare prea rea, dar Dumnezeu binecuvântează și susține, și noi trebuie să fim împăcați.” — (The Review and Herald, 5 iulie, 1870.)
Ce binecuvântare au fost aceste mărturii pentru biserică, adresate la început, în mod personal, membrilor! Care membru din comunitate, citind aceste sfaturi și avertizări serioase, n-a descoperit că problemele, ispitele și privilegiile adventiștilor de ziua a șaptea, din anii de început, sunt problemele, ispitele și privilegiile de astăzi! Noi prețuim aceste mesaje mai ales pentru că Ellen G. White însăși declară în introducerea volumului 2:
„Nu există o cale mai directă și mai convingătoare de a prezenta cele ce mi-a arătat mie Domnul.” Membrii Consiliului, Publicațiilor d-nei Ellen G. White.
Introducere
Este puțin probabil că frații mei și surorile mele se vor aștepta ca acest număr al Mărturiilor să apară atât de curând. Dar am avut la îndemână multe din mărturiile mele personale, unele dintre ele fiind redate în paginile care urmează. și nu cunosc o cale mai bună să prezint punctul meu de vedere despre pericolele și erorile generale, și datoria tuturor celor ce-L iubesc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui, decât aceea de a da aceste mărturii. Poate că nu există o cale mai directă și mai convingătoare de a prezenta ceea ce mi-a arătat mie Domnul.
A fost important ca numărul 14 să ajungă la voi cu câteva zile mai înainte de Conferința Generală. De aceea, acest număr a fost pregătit pentru tipar înainte, ca să pot găsi timp pentru a elabora un material important pentru ea. De fapt, pentru acest material, n-a existat loc în numărul 14. De aceea, având la îndemână material suficient pentru numărul 15, vi-l prezint cu rugămintea să-l însoțească binecuvântarea lui Dumnezeu spre binele iubitului Său popor.