De la 7 februarie 1868 la 20 mai 1868
După ce am ajuns acasă, nu am mai simțit influența inspiratoare a călătoriei și a lucrării, dar am simțit oboseala muncii din călătoria noastră din răsărit. Mulți m-au îndemnat, prin scrisori, să scriu ceea ce le-am relatat lor despre ceea ce mi-a arătat Domnul cu privire la ei. și au fost mulți cărora nu le-am vorbit, deși cazurile lor erau tot așa de importante și urgente. Dar, în starea mea de oboseală, sarcina de a scrie atât de mult părea să fie mai mult decât puteam eu să îndur. M-a cuprins un simțământ de descurajare și am căzut într-o stare de slăbiciune, rămânând așa câteva zile, adesea leșinând. În această stare trupească, am pus la îndoială sarcina mea de a scrie atât de mult, la atâtea persoane, unele dintre ele foarte nevrednice. Mi s-a părut că pe undeva era o greșeală în această problemă.
În seara zilei de 5 februarie, fratele Andrews le-a vorbit persoanelor din casa noastră de rugăciune. Dar cea mai mare parte din acea seară, eram într-o stare de leșin, fără respirație, sprijinită de soțul meu. Când fratele Andrews s-a întors de la adunare, frații au avut un timp de rugăciune pentru mine, și m-am bucurat de-o oarecare ușurare. În acea noapte, am dormit bine, și dimineața, deși slăbită, m-am simțit minunat de ușurată și încurajată. Visasem că o persoană mi-a adus o pânză de material alb și mi-a spus să o croiesc ca îmbrăcăminte pentru persoane de toate mărimile și de toate caracterele și pentru toate împrejurările de viață. Mi s-a spus să le croiesc și să le atârn pe toate, să fie gata pentru când vor fi cerute. Am avut impresia că mulți dintre cei pentru care mi s-a cerut să croiesc îmbrăcăminte erau nevrednici. Am întrebat dacă aceasta era ultima piesă de material pe care trebuia s-o croiesc, și mi s-a spus că nu era; că, de îndată ce-l terminam pe acela mai erau și altele de care trebuia să mă ocup. Mă simțeam descurajată de cantitatea de lucru din fața mea, și am spus că am fost angajată să croiesc haine pentru alții, timp de peste douăzeci de ani, și lucrările mele n-au fost prețuite și nici n-am văzut că lucrarea mea făcuse mult bine. Persoanei care mi-a adus materialul, i-am vorbit mai ales despre o femeie pentru care mi-a spus să croiesc o haină. Am arătat că ea nu avea să prețuiască îmbrăcămintea și că avea să fie o pierdere de timp și de material spre a i-o dărui. Ea era foarte săracă, inferioară ca inteligență și dezordonată în obiceiurile ei, așa că în curând o va murdări.
Persoana a răspuns: „Croiește hainele. Aceasta-i sarcina ta. Pierderea nu este a ta, ci a mea. Dumnezeu nu vede cum vede omul. El plănuiește lucrarea care urmează să fie făcută de El, și tu nu poți ști care va prospera: aceasta sau aceea. Se va constata că multe astfel de suflete sărace vor intra în Împărăție, în timp ce alții, care sunt favorizați cu toate binecuvântările vieții, care dispun de intelect bun și de mediu plăcut, care le acordă toate avantajele de dezvoltare, vor fi lăsați pe dinafară. Se va vedea că aceste suflete sărace au trăit în totul după slaba lumină pe care au avut-o și au progresat prin mijloacele limitate, de care au dispus, și au trăit mult mai acceptabil decât unii dintre cei care s-au bucurat de toată lumina și de bogate mijloace de progres.”
Apoi, am prezentat mâinile mele, cu pielea îngroșată datorită îndelungatei folosiri a foarfecii, și am spus că nu puteam decât să mă îngrozesc la gândul că mă voi îndeletnici cu acest fel de muncă. Persoana a repetat din nou:
„Croiește haine. Eliberarea ta încă n-a sosit.”
Cu simțăminte de mare oboseală, m-am ridicat să mă apuc de lucru. Înaintea mea se aflau niște foarfece noi, lustruite, pe care am început să le folosesc. De îndată, simțămintele mele de oboseală și descurajare m-au părăsit; foarfecele păreau să taie cu puțin efort din partea mea, și am croit îmbrăcăminte după îmbrăcăminte, cu ușurință relativă.
Cu încurajarea pe care mi-a dat-o acest vis, m-am hotărât imediat să-l însoțesc pe soțul meu și pe fratele Andrews în comitatele Gratiot, Saginaw și Tuscola, și să mă încred în Domnul, ca să-mi dea puterea de a lucra. Astfel, la 7 februarie, am părăsit căminul și am călătorit cincizeci și cinci de mile (88,5 km, n.n.) până la întâlnirea noastră de la Alma. Aici am lucrat, ca de obicei, cu un reconfortant grad de libertate și tărie. Prietenii din comitatul Gratiot păreau interesați să asculte, dar mulți dintre ei sunt mult în urmă cu reforma sanitară și lucrarea de pregătire în general. La acești oameni, se pare că există o lipsă de ordine și eficiență, necesare pentru prosperitatea în lucrare și în spiritul soliei. Totuși, trei săptămâni mai târziu, fratele Andrews i-a vizitat și s-a bucurat un timp împreună cu ei. Nu voi trece cu vederea un motiv de încurajare pentru mine, că o foarte usturătoare mărturie, pe care o scrisesem unei familii, a fost primită cu folos pentru persoanele cărora le-a fost adresată. Mai avem încă un interes profund față de acea familie și dorim mult ca ea să se poată bucura de prosperitate în Domnul, și, cu toate că simțim o oarecare descurajare cât privește interesul în comitatul Gratiot, vom fi nerăbdători să-i ajutăm pe frați când vor simți nevoia să fie ajutați.
La adunarea de la Alma, au fost de față frați din St. Charles și Tittabawassee, din comitatul Saginaw, care ne-au îndemnat să-i vizităm. Noi nu plănuiserăm să intrăm, de data aceasta, în acest comitat, ci să vizităm districtul Tuscola, dacă era deschisă calea. Neavând nici o știre de la Tuscola, am hotărât să vizităm Tittabawassee, și între timp să scriem celor din districtul Tuscola și să-i întrebăm dacă eram doriți acolo. La Tittabwassee, am fost plăcut surprinși să aflăm o mare casă de rugăciune, de curând clădită de membrii noștri, plină cu păzitori ai Sabatului. Frații păreau să fie gata pentru mărturia noastră, și ne-am bucurat de libertate. În acest loc, fusese făcută o lucrare bună și mare, prin strădania credincioasă a fratelui A. A urmat multă opoziție amară și persecuție, dar aceasta părea că dispare la cei care veneau să asculte, și lucrarea noastră părea să facă o bună impresie asupra tuturor. În această parte, am participat la unsprezece adunări într-o săptămână, am vorbit de mai multe ori, timp de o oră până la două ore, și am luat parte la alte adunări. La o adunare, s-a făcut efortul spre a-i convinge pe unii care păzeau Sabatul să avanseze și să-și ia crucea. Îndatorirea celor mai mulți dintre aceștia era botezul. În ultima mea viziune, am văzut locuri în care avea să fie predicat adevărul și să fie scoase la lumină biserici pe care trebuia să le vizităm. Acesta era unul dintre acele locuri. Eu simțeam un interes deosebit pentru acești oameni. În fața mea, au apărut cazurile unora din comunitate și asupra mea a venit un duh de lucrare pentru ei, pe care nu l-am putut respinge. Am lucrat pentru ei timp de trei ceasuri, cea mai mare parte din timp apelând la ei cu simțăminte de cea mai adâncă grijă și afecțiune. Cu acea ocazie, toți și-au luat crucea, au venit în față pentru rugăciuni și au vorbit aproape toți. A doua zi, au fost botezați cincisprezece.
Nimeni nu-i poate vizita pe acești oameni, fără să fie impresionat de valoarea lucrării credincioase a fratelui A. pentru această cauză. Lucrarea lui trebuie să pătrundă în locuri în care adevărul n-a fost vestit, și sper că ai noștri vor înceta eforturile de a-l sustrage de la această lucrare specifică. În spiritul umilinței, el poate merge înainte, sprijinindu-se pe brațul Domnului, ca să salveze multe suflete din puterile întunericului. Fie ca binecuvântarea lui Dumnezeu să-l însoțească mereu.
Când seria de adunări din acest loc era aproape de încheiere, a venit fratele Spooner din Tuscola, și ne-a invitat să vizităm acel district. Prin el am trimis programul, luni, când s-a întors, și noi am mers joi, după botez. Adunările noastre în Sabat, le-am ținut la Vassar, iar în ziua întâi, în clădirea școlii uniunii. Acesta era un loc gratuit, în care se putea vorbi, și am văzut roade bune ale lucrării noastre. În după-amiaza zilei întâi, cam treizeci de apostaziați și copii, care nu făcuseră nici o mărturisire, au venit în față. Aceasta a fost o adunare foarte interesantă și folositoare. Unii s-au retras din cauză, și pentru ei am simțit că trebuie să lucrăm în mod special. Dar timpul a fost scurt și mi s-a părut că aveam să lăsăm neterminată lucrarea. Întâlnirile noastre pentru St. Charles și Alma se apropiaseră și, pentru a le face față, trebuia să încheiem luni lucrarea noastră din Vassar.
În acea noapte, ceea ce văzusem în viziune, cu privire la anumite persoane din districtul Tuscola, mi-a revenit într-un vis și am fost și mai impresionată că lucrarea mea pentru acei oameni nu era făcută. Cu toate acestea, nu am văzut nici o altă cale decât aceea de a merge la întâlnirile noastre. În ziua de marți, am călătorit treizeci și două de mile (51,5 km) până la St. Charles și ne-am oprit peste noapte la fratele Griggs. Aici, am scris cincisprezece pagini de mărturii și am participat la adunarea de seară. Miercuri dimineața, ne-am hotărât să ne întoarcem la Tuscola, dacă fratele Andrews va încheia întâlnirea de la Alma. Cu aceasta, el a fost de acord. În acea dimineață, am mai scris încă cincisprezece pagini, am luat parte la adunare, unde am vorbit o oră, și am călătorit treizeci și trei de mile împreună cu fratele și sora Griggs, până la fratele Spoones din Tuscola. Joi dimineața, am mers la Watrousville, la o distanță de șaisprezece mile. Am scris șaisprezece pagini și am luat parte la adunarea de seară, în cadrul căreia am dat o mărturie foarte pătrunzătoare unuia dintre cei prezenți. În dimineața următoare, am scris douăsprezece pagini înainte de micul dejun și ne-am întors la Tuscola, unde am mai scris opt pagini.
În Sabat, înainte de masă, a vorbit soțul meu și apoi am vorbit eu timp de două ore. Adunarea a fost pentru câteva momente închisă, am mâncat puțin, și din nou am vorbit timp de o oră într-o adunare socială, prezentând mărturii directe pentru unii dintre cei prezenți. Mărturiile acestea au fost primite, în general, cu simțăminte de smerenie și recunoștință. Totuși, nu pot spune că toate au fost primite astfel.
În dimineața următoare, când ne pregăteam să plecăm spre casa de rugăciune, spre a ne angaja în grelele lucrări ale zilei, o soră, pentru care am avut o mărturie că îi lipseau discreția și prudența și nu avea stăpânire deplină asupra cuvintelor și acțiunilor ei, a intrat împreună cu soțul ei și a dat pe față simțăminte de mare neliniște și agitație. A început să vorbească și să plângă. A murmurat puțin, a mărturisit puțin și s-a îndreptățit din plin. Ea avea o părere greșită despre multe lucruri pe care i le-am spus. Mândria ei a fost atinsă când i-am dat pe față greșelile în mod public. Aceasta era în mod vădit dificultatea principală. Dar de ce să se simtă în felul acesta? Frații și surorile știau că aceste lucruri erau adevărate, iar eu nu-i informasem despre nimic nou. și nu mă îndoiesc că cele spuse erau ceva nou pentru sora respectivă. Ea nu se cunoștea pe sine, și nu putea să-și judece corect propriile cuvinte și fapte. Aceasta este într-o oarecare măsură, valabil aproape pentru toți, de aici nevoia de reproșuri corecte în biserică și cultivarea de către toți membrii ei a iubirii pentru mărturie sinceră.
Soțul ei părea nemulțumit, deoarece am adus greșelile soției în fața comunității, și a spus că, dacă eu aș fi urmat instrucțiunile Domnului nostru din Matei 18, 15-17, el nu s-ar fi simțit vătămat: „Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, l-ai câștigat pe fratele tău. Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.”
Soțul meu i-a spus atunci că trebuie să înțeleagă că aceste cuvinte ale Domnului se refereau la cazuri de greșeli personale, și nu puteau fi aplicate în cazul acestei surori. Ea nu greșise față de sora White. Dar ceea ce a fost mustrat în public au fost greșeli publice, care amenințau cauza și prosperitatea bisericii. Iată, a spus soțul meu, un text aplicabil cazului: 1 Timotei 5, 20: „Pe cei ce păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca și ceilalți să aibă frică.”
Fratele și-a recunoscut eroarea, ca un creștin, și părea împăcat cu această situație. Era evident că, de când cu adunarea din Sabat după-amiază, ei au primit multe observații cu privire la unele probleme mult exagerate și rele. De aceea s-a propus să fie citită mărturia scrisă. Când aceasta s-a făcut, sora care era mustrată a întrebat: „Aceasta este ceea ce ați spus dvs. ieri?” Eu am răspuns că da. Ea părea mirată și cu totul împăcată cu mărturia scrisă. I-am predat-o, fără să păstrez vreun exemplar. Aici am greșit. Dar am avut o considerație atât de afectuoasă față de ea și soțul ei, și astfel de dorințe și speranțe arzătoare pentru prosperitatea lor, încât, în acest caz, am încălcat un obicei stabilit.
Deja timpul pentru întâlnire aproape că trecuse. Ne-am grăbit vreo doi kilometri și jumătate spre adunarea care aștepta. Cititorul poate să judece dacă scena acelei dimineți era bine pregătită spre a ne ajuta să ne adunăm cugetul și forța, necesare pentru a sta înaintea poporului. Dar cine se gândește la aceasta? Unii pot, și dau pe față puțină milă, în timp ce cei impulsivi și nepăsători vor veni cu poverile și încercările lor, în general, chiar înainte de a vorbi sau când suntem cu totul extenuați din cauza vorbirii. Totuși, soțul meu și-a adunat toate puterile și, la cerere, a vorbit degajat despre Lege și Evanghelie. Eu primisem o invitație să vorbesc după-amiază în noua casă de rugăciune, de curând construită și consacrată de metodiști. Această clădire spațioasă era aglomerată și mulți au fost nevoiți să stea în picioare. Am vorbit degajată cam o oră și jumătate despre prima și a doua mare poruncă repetată de Domnul nostru, și am fost surprinsă să aflu că erau aceleași despre care vorbise și pastorul metodist înainte de masă. Ei și poporul lui au fost prezenți spre a asculta ce aveam eu de spus.
Seara, am avut o importantă întrevedere, la fratele Spooner, cu frații Miller, Hatch și Haskell, și cu surorile Sturges, Bliss, Harrison și Malin. Acum am simțit că, deocamdată, lucrarea noastră a fost făcută în districtul Tuscola. Noi am devenit foarte preocupați de acești oameni scumpi, totuși ne temeam că Satana va profita de sora la care m-am referit și le va produce tulburare. Aveam o dorință serioasă ca ea să poată vedea problema în adevărata ei lumină. Calea pe care apucase îi distrusese influența în biserică și în afara ei. Dar acum, dacă avea să primească mustrarea necesară, și, cu umilință, să caute să se schimbe, biserica avea s-o cuprindă din nou în inima ei, iar membrii aveau să se gândească mai mult la creștinismul ei. și ceea ce este și mai bine, este faptul că ea se putea bucura de zâmbetul aprobator al scumpului ei Răscumpărător. Va primi ea întru totul mărturia? Aceasta era întrebarea mea îngrijorată. Mă temeam că n-o va primi și că inimile fraților din acel district vor fi întristate din cauza ei.
După ce ne-am întors acasă, am trimis la această soră după un exemplar al mărturiei, și, la 15 aprilie, am primit următoarele, datate Denmark, 11 aprilie 1868: „Soră White, al 23-lea ultimatum al dvs. vă este la îndemână. Regret, nu mă pot conforma cererii dumneavoastră.”
Eu mai nutresc încă cele mai afectuoase simțăminte de stimă pentru această familie, și voi fi fericită s-o ajut când pot. Este adevărat că un astfel de tratament din partea celor pentru care îmi dau viața aruncă o umbră de tristețe asupra mea; dar calea mea a fost atât de clar marcată pentru mine, încât nu pot lăsa ca astfel de lucruri să mă sustragă de la calea datoriei. Când m-am întors de la oficiul poștal, cu nota de mai sus, simțind mai degrabă deprimare în spirit, am luat Biblia și am deschis-o cu rugăciune, ca să pot găsi mângâiere și sprijin în ea, și privirea mea s-a oprit direct asupra următoarelor cuvinte ale profetului: „Dar tu, încinge-ți coapsele, scoală-te, și spune-le tot ce-ți voi porunci. Nu tremura înaintea lor, ca nu cumva să te fac să tremuri înaintea lor. Iată că în ziua aceasta te fac o cetate întărită, un stâlp de fier și un zid de aramă, împotriva întregii țări, împotriva împăraților lui Iuda, împotriva căpeteniilor lui, împotriva preoților lui și împotriva poporului țării. Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap, zice Domnul.” (Ieremia 1, 17-19.)
Din această călătorie ne-am întors acasă tocmai înainte de căderea unei ploi mari, care a îndepărtat zăpada. Această furtună a împiedicat adunarea din Sabatul următor, și eu am început de îndată să pregătesc material pentru Mărturia numărul 14. De asemenea, am avut privilegiul să-l îngrijim pe iubitul nostru frate King, pe care l-am adus în căminul nostru cu o teribilă rană la cap și față. L-am luat în casa noastră, ca să moară, pentru că nu puteam socoti să fie posibil ca cineva cu țeasta atât de teribil de zdrobită să se mai facă bine. Dar, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, după o foarte potrivită folosire a apei, o dietă foarte simplă și aerisirea zi și noapte a camerei, până a trecut pericolul temperaturii, peste trei săptămâni acesta a fost în stare să se întoarcă acasă la el și să participe la lucrările agricole. El n-a luat nici un medicament de la început până la sfârșit. Deși a slăbit considerabil, datorită pierderii de sânge din rănile lui și datorită dietei simple, totuși, când a putut mânca mai consistent, s-a refăcut repede.
Cam pe vremea aceasta, am început să lucrăm pentru frații și prietenii noștri din apropiere de Greenville. După cum este cazul în multe locuri, frații noștri au nevoie de ajutor. Acolo, erau unii care păzeau Sabatul, totuși, ei nu aparțineau bisericii și, de asemenea, erau unii care au renunțat la Sabat, care aveau nevoie de ajutor. Noi eram dispuși să ajutăm aceste suflete sărmane, dar conduita din trecut și poziția actuală a membrilor conducători ai bisericii, în legătură cu aceste persoane, a făcut imposibil pentru noi să ne apropiem de ei. În lucrarea cu cei greșiți, unii dintre frații noștri au fost prea severi, prea tăioși în observații. și când unii erau hotărâți să lepede sfatul lor și să se despartă de ei, aceștia aveau să spună: „Ei, bine, dacă doresc să plece, lasă-i să plece.” Atâta timp cât o astfel de lipsă de compasiune, îndelungă răbdare și afecțiune, ca ale lui Isus, erau manifestate de cei ce mărturiseau a fi urmașii Lui, aceste suflete sărmane, greșite și fără experiență, lovite de Satana, era sigur că aveau să naufragieze în credință. Oricât de mari ar fi nedreptățile și păcatele celor greșiți, frații noștri trebuie să învețe să manifeste nu numai blândețea Marelui Păstor, ci și nemuritoarea Lui purtare de grijă și iubire pentru sărmanele oi rătăcite. Pastorii noștri muncesc din greu și țin prelegeri săptămână de săptămână și se bucură când câteva suflete îmbrățișează adevărul; și totuși, frați cu o gândire pripită și dură pot, în cinci minute, să-și nimicească lucrarea, prin îngăduința simțămintelor care inspiră cuvinte de felul acesta: „Ei bine, dacă vor să ne părăsească, lasă-i să plece.”
Am descoperit că nu puteam face nimic pentru oile risipite de lângă noi, până ce n-am îndreptat mai întâi relele din mulți membri ai bisericii. Ei au lăsat aceste suflete să rătăcească. Nu simțeau nici o povară pentru ele. De fapt, se părea că s-au închis în ei înșiși și mureau de o moarte spirituală, din lipsă de exercițiu spiritual. Ei mai iubeau totuși cauza generală și erau gata să ajute la sprijinirea ei. Aveau să se îngrijească bine de slujitorii lui Dumnezeu. Dar exista o hotărâtă lipsă de îngrijire față de văduve, orfani și cei slabi din turmă. În afara unui oarecare interes pentru cauză, în general, exista numai un mic interes, aparent pentru altcineva decât pentru familiile lor. Cu o religie atât de mărginită, ei mureau de o moarte spirituală.
Erau unii care păzeau Sabatul, luau parte la adunare și plăteau pentru binefacerea sistematică, și, cu toate acestea, erau afară din biserică. și este adevărat că nu erau potriviți să aparțină nici unei biserici. Dar, în timp ce membrii din conducerea bisericii se aflau pe poziție, așa cum au făcut unii dintre ei, dându-le puțină sau nici o încurajare, era aproape imposibil pentru ei să se ridice în puterea lui Dumnezeu și să facă mai bine. Când am început să lucrăm cu biserica și să-i învățăm că trebuia să aibă un duh de a lucra cu cei greșiți, multe dintre cele ce văzusem în legătură cu cauza în acel loc mi-au apărut în față și am scris mărturii aspre nu numai pentru cei care au greșit mult și se aflau în afara bisericii, ci și pentru acei membri din biserică ce au greșit mult, prin faptul că n-au mers să caute oile pierdute. Și niciodată n-am fost mai dezamăgită de felul în care au fost primite aceste mărturii. Când cei care greșiseră mult au fost mustrați prin cele mai aspre mărturii citite în public, ei le-au primit și au mărturisit plângând. Dar unii dintre cei din biserică, care susțineau a fi prieteni credincioși ai cauzei și mărturiilor, puteau cu greu să creadă că era posibil ca ei să fi fost atât de greșiți, precum îi declarau mărturiile că sunt. Când li s-a spus că nu le păsa decât de ei, că sunt închiși în ei înșiși și în familii; că au greșit, neîngrijindu-se de alții, că erau exclusiviști și că au lăsat ca sufletele prețioase să piară; că se aflau în pericol de a fi autoritari și cu îndreptățire de sine, au ajuns într-o stare de mare agitație și tulburare.
Dar această experiență a fost exact ceea ce aveau nevoie spre a-i învăța răbdarea față de alții, în situații de încercare asemănătoare. Sunt mulți care se cred siguri că nu vor avea nici o încercare cu privire la Mărturii, și continuă să creadă astfel până sunt puși la probă. Ei consideră ca fiind ceva ciudat faptul că cineva se poate îndoi. Sunt severi față de cei care manifestă îndoieli, taie și critică aspru spre a-și arăta zelul față de Mărturii, manifestând mai mult îndreptățire de sine decât umilință. Dar când Domnul îi mustră pentru greșelile lor, ei descoperă că sunt tot atât de slabi ca ceilalți. Atunci cu greu pot să îndure încercarea. Lucrurile acestea ar trebui să-i învețe umilința și modestia, afecțiunea și iubire nestinsă pentru cei greșiți.
Mie mi se pare că Domnul face o chemare specială, ca cei greșiți, cei slabi și temători, și chiar și cei care au căzut de la adevăr, să vină la staul. Dar în bisericile noastre sunt numai câțiva care socotesc că așa trebuie. Și sunt și mai puțini cei care se află acolo unde pot să ajute astfel. Sunt mai mulți însă care stau direct în calea acestor suflete sărmane. Foarte mulți au un spirit exigent. Ei le cer să vină numai în cutare și cutare condiții, mai înainte ca să le fie întinsă o mână de ajutor. În felul acesta, ei îi țin la distanță, în condiții neprielnice. Ei n-au învățat că au o datorie specială de a merge să caute aceste oi pierdute. Ei nu trebuie să aștepte ca ele să vină la ei. Citește mișcătoarea parabolă a oii pierdute din Luca 15, 1-7: „Toți vameșii și păcătoșii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Și fariseii și cărturarii cârteau și ziceau: «Omul acesta primește pe păcătoși, și mănâncă cu ei.» Dar El le-a spus pilda aceasta: «Care dintre voi, dacă are o sută de oi, și pierde pe una dintre ele, nu lasă pe cele nouăzeci și nouă pe islaz, și se duce după cea pierdută, până când o găsește? După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; și când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii și vecinii săi, și le zice: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.” Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți, care n-au nevoie de pocăință.»”
Fariseii au murmurat, pentru că Isus i-a primit pe vameși și pe păcătoșii de rând, și a mâncat împreună cu ei. În îndreptățirea lor de sine, ei îi disprețuiau pe acești păcătoși sărmani, care ascultau bucuroși la cuvintele lui Isus. Pentru a mustra acest duh al cărturarilor și fariseilor, și spre a da o lecție impresionantă pentru toți, Domnul a dat această parabolă a oii pierdute. Observă, în deosebi, următoarele puncte:
Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate și are loc o căutare zeloasă a celei pierdute. Întregul efort este făcut pentru această oaie nefericită. Tot așa trebuie să fie îndreptat și efortul bisericii în favoarea acelor membri care rătăcesc din staulul lui Hristos. și dacă ei s-au rătăcit departe, nu așteptați să se întoarcă înainte să încercați să-i ajutați, ci duceți-vă în căutarea lor.
Când oaia pierdută a fost găsită, ea a fost adusă acasă cu bucurie, urmată de o bucurie și mai mare. Aceasta ilustrează lucrarea plină de bucurie a muncii pentru cei rătăciți. Comunitatea care se angajează cu succes în această lucrare este o comunitate fericită. Acel bărbat sau acea femeie al cărei suflet este atras de împreuna simțire și iubire pentru cei greșiți, și care lucrează să-i aducă în staulul Marelui Păstor, este angajat într-o lucrare binecuvântată. Și, ah, ce mare încântare sufletească este aceea că, atunci când un păcătos este astfel recâștigat, în ceruri este mai mare bucurie decât pentru cele nouăzeci și nouă de persoane neprihănite! Sufletele egoiste, exclusiviste și exigente, care par a se teme să-i ajute pe cei greșiți, ca și când făcând astfel s-ar pângări, nu gustă din plăcerile acestei lucrări misionare; ei nu simt acea fericire care umple cerul de bucurie în legătură cu salvarea unuia care s-a rătăcit. Ei sunt închiși în vederi și simțăminte strâmte, și ajung tot atât de uscați și fără rod ca și muntele Ghilboa, pe care nu există nici rouă, nici ploaie. Îndepărtați un bărbat puternic de la muncă și el ajunge slab. Acea biserică sau acele persoane care nu poartă poveri pentru alții, care se închid în ei înșiși, în curând vor suferi de slăbiciune spirituală. Munca este cea care-l păstrează puternic pe bărbatul cel tare. Iar lucrarea spirituală, munca grea și purtarea de poveri, sunt ceea ce va da putere bisericii lui Hristos.
În Sabat și duminică, 18 și 19 aprilie, ne-am bucurat de un timp plăcut împreună cu ai noștri din Greenville. Frații A. și B. au fost împreună cu noi. Soțul meu a botezat opt persoane. În 25 și 26 aprilie, am fost împreună cu biserica din Wright. Întotdeauna membrii cei dragi sunt gata să ne primească cu bucurie. Aici, soțul meu a botezat opt persoane.
La 2 mai, ne-am întâlnit cu o comunitate mare, în casa de rugăciune de la Monterey. Soțul meu a vorbit cu claritate și forță despre parabola oii pierdute. Cuvântul a fost binecuvântat pentru popor. Unii care se rătăciseră se aflau în afara bisericii și nu exista spiritul de lucrare spre a-i ajuta. De fapt, poziția rigidă, severă, insensibilă a unora din biserică, era calculată spre a împiedica întoarcerea lor, dacă ar fi fost dispuși să facă acest lucru. Subiectul a atins inimile tuturor și toți și-au manifestat dorința să se îndrepte. În prima zi, am vorbit de trei ori unor bune comunități din Allegan. Pe data de 9 mai, urma să aibă loc întâlnirea noastră cu biserica din Battle Creek, dar am socotit că lucrarea noastră din Monterey era doar la început și de aceea am hotărât să ne întoarcem la Monterey și să lucrăm cu biserica încă o săptămână. Lucrarea cea bună mergea înainte, întrecând așteptările noastre. Casa a fost plină și niciodată mai înainte n-am fost martori la o astfel de lucrare în Monterey, într-un timp atât de scurt. În prima zi, au venit în față cincizeci de persoane pentru rugăciuni. Frații au simțit profund împreună cu oile pierdute, și-au mărturisit răceala și nepăsarea, și au luat o poziție bună. Frații G. H. Lay și S. Rummery au depus bune mărturii, care au fost primite cu bucurie de frații lor. Au fost botezați paisprezece, dintre care un bărbat de vârstă mijlocie, care se opusese adevărului. Lucrarea a continuat cu mărturisiri solemne, care au fost urmate de plânset mult. Astfel s-au încheiat lucrările istovitoare ale anului Conferinței, și încă tot simțeam că lucrarea cea bună din Monterey nu era terminată. Am făcut aranjamente să ne întoarcem și să petrecem mai multe săptămâni în districtul Allegan.
Conferința, care tocmai trecuse, a fost un timp de cel mai profund interes. Soțul meu a avut foarte mult de lucru în timpul numeroaselor sesiuni și avea nevoie de odihnă. Lucrarea noastră de anul trecut este privită favorabil de poporul nostru și la Conferință s-a fost manifestat simpatie, afectuoasă purtare de grijă și dragoste frățească pentru noi. Împreună cu ei, ne-am bucurat de mare libertate de acțiune și am plecat, bucurându-ne, de asemenea, de încredere și iubire reciprocă.