Iubiți frații și surori din _____, La 12 iunie 1868, mi s-a arătat că iubirea de lume, în mare măsură, a luat locul iubirii de Dumnezeu. Voi sunteți așezați într-o regiune plăcută, una care este favorabilă pentru prosperitate lumească. În aceste locuri, sunteți într-un continuu pericol ca interesul vostru să fie înghițit de lume, strângându-vă comori pe pământ. Inima voastră va fi acolo unde este comoara voastră. Sunteți așezați acolo unde există ispita de a vă afunda mai adânc și tot mai adânc în lume, fiind într-o continuă goană după agoniseală; și, în timp ce sunteți angajați în felul acesta, mintea devine absorbită de îngrijorările acestei vieți, în așa măsură, încât să înlăture adevărata evlavie. Dar puțini își dau seama de natura înșelătoare a bogățiilor. Aceia care sunt dornici să adune bani sunt atât de concentrați asupra acestui singur scop, încât fac din religia lui Hristos o problemă secundară. Lucrurile spirituale nu sunt prețuite și nu sunt căutate, pentru că iubirea de câștig a eclipsat comoara cerească. Dacă prețul vieții veșnice ar fi evaluat după zelul, stăruința și seriozitatea arătată de cei care mărturisesc a fi creștini, n-ar avea nici pe jumătate valoarea averilor pământești. Comparați efortul serios de a obține lucrurile acestui pământ, cu efortul apatic, slab și ineficace, de a câștiga spiritualitatea și comoara cerească. Nu e de mirare că experimentăm așa de puțină influență, care luminează din sanctuarul ceresc. Dorințele noastre nu sunt îndreptate spre acest loc; ele sunt îndreptate mai ales spre cele pământești, care caută după lucrurile lumești și care le neglijează pe cele veșnice. Prosperitatea orbește ochii și înșeală sufletul. Dumnezeu poate vorbi, dar fleacurile pământului ne împiedică să auzim glasul Lui.
Bătrânul nostru frate T. are pasiune pentru lucrurile acestui pământ, când ele ar trebui să fie înlăturate și el să fie copt pentru cer. Viața pe care o trăiește acum ar trebui s-o trăiască prin credință în Fiul lui Dumnezeu; pasiunile lui ar trebuie să fie pentru o țară mai bună; el ar trebui să aibă un interes din ce în ce mai mic pentru comorile acestui pământ, în timp ce lucrurile veșnice, care sunt de cea mai mare importanță, ar trebui să-i atragă tot interesul. Zilele acestei puneri la probă sunt aproape încheiate. O, cât de puțin timp rămâne pentru consacrare față de Dumnezeu! Puterile lui sunt măcinate, mintea lui este ruinată și, în cel mai bun caz, serviciile lui trebuie să fie slabe; totuși, dacă sunt predate sincer și pe deplin, ele sunt pe deplin acceptate. O dată cu vârsta, frate T., ți-a crescut tot mai mult egoismul și o tot mai hotărâtă și serioasă iubire pentru comorile acestei sărmane lumi.
Sora T. iubește această lume. Ea este din fire egoistă. A suferit mult de infirmități corporale. Dumnezeu a îngăduit să vină asupra ei această suferință, totuși nu-i va îngădui lui Satana să-i ia viața. Dumnezeu a intenționat ca prin cuptorul suferinței să rupă legăturile cu comorile pământești. Aceasta se putea face numai prin suferință. Ea este una dintre cei al căror organism a fost otrăvit de medicamente. Luându-le, ea a făcut din sine, fără să știe, ceea ce este. Dumnezeu n-a îngăduit să-i fie luată viața, dar a prelungit anii de suferință și de punere la probă a ei, ca să poată ajunge sfințită prin adevăr, curățită, albită și încercată, și, prin cuptorul suferinței, să-și piardă zgura și să devină mai prețioasă decât aurul cel fin, chiar decât aurul fin din Ofir. Iubirea de lume a ajuns atât de adânc înrădăcinată în inimile acestui frate și acestei surori, încât va fi nevoie de o încercare severă pentru îndepărtarea ei. Iubite frate și soră, vouă vă lipsește consacrarea față de Dumnezeu. Sunteți nesăbuiți în ceea ce privește lucrurile lumești. Lumea are putere să vă facă în ce să vă adaptați mintea după ea, în timp ce cele spirituale și cerești nu pot aduce suficientă influență spre a schimba mintea.
Bărbați și femei din _____, care mărturisiți a fi urmași ai lui Hristos, de ce nu-L urmați pe El? De ce depuneți atâta nesăbuință spre a dobândi comori pământești, pe care nenorocirea le poate îndepărta atât de ușor, și neglijați bogățiile cerului, comorile nemuritoare, nepieritoare?
Mi-a fost arătat cazul soției fratelui U. Ea are dorința de a face bine, dar are defecte care i-au pricinuit necaz, ei și prietenelor ei. Ea vorbește prea mult. Ei îi lipsește experiența în lucrurile lui Dumnezeu și, dacă nu se convertește și nu se schimbă prin înnoirea minții, ea nu va putea să stea în picioare în mijlocul pericolelor zilelor din urmă. Este nevoie de o lucrare în inimă. Atunci limba va fi sfințită. Există multă vorbărie, care este păcătoasă și trebuie evitată. Ea ar trebui să-și pună o strajă strictă înaintea ușii buzelor ei și să-și țină limba în frâu, pentru ca cuvintele ei să nu facă rău. Ea ar trebui să înceteze să mai vorbească despre greșelile altora, să stăruie asupra ciudățeniilor altora și să descopere infirmitățile altora. Astfel de conversație este condamnabilă la oricare persoană. Ea nu este folositoare și, în mod categoric, e păcătoasă. Ea tinde numai spre rău. Vrăjmașul știe că, dacă este urmată această cale de cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos, se deschide ușa ca el să lucreze.
Am văzut că atunci când surorile au de vorbit și se adună împreună, în general, Satana este prezent, pentru că își găsește de lucru. El stă alături să excite mintea și să scoată cât mai mult din avantajul pe care l-a câștigat. El știe că toată clevetirea aceasta, pălăvrăgeala și descoperirea secretelor și disecarea caracterului separă sufletul de Dumnezeu. Aceasta este moarte pentru spiritualitate și o nesimțită influență religioasă. Sora U. păcătuiește mult cu limba. Prin cuvintele ei, ar trebui să aibă o influență spre bine, dar adesea vorbește la întâmplare. Uneori, cuvintele ei dau o înfățișare diferită lucrurilor decât sunt ele, iar alteori, exagerează. și apoi, mai există și afirmații false. Nu există intenția de a face afirmații false, dar obiceiul de a vorbi și a vorbi mult despre lucruri care sunt nefolositoare a fost îndrăgit timp atât de îndelungat, încât ea a devenit nepăsătoare și indiferentă în vorbirea ei, și adesea, nu știe ea însăși ceea ce afirmă. Aceasta nimicește orice influență spre bine, pe care ea poate s-o aibă. Este timpul ca, în privința aceasta, să aibă loc o reformă totală. Societatea ei n-a fost prețuită cum ar fi trebuit, dacă ea nu s-ar fi dedat la această vorbărie păcătoasă.
Creștinii trebuie să fie atenți cu privire la cuvintele lor. Niciodată nu trebuie să ducă rapoarte nefavorabile de la unul din prietenii lor la altul, mai ales dacă își dau seama că între ei există dezbinare. Este ceva crud a lăsa să se înțeleagă sau a insinua ceva, ca și cum ai cunoaște multe în legătură cu acest prieten sau acea cunoștință despre care alții nu cunosc nimic. Astfel de aluzii merg mai departe, și creează impresii mai nefavorabile, decât a relata sincer faptele într-o manieră neexagerată. Câtă pagubă n-a suferit biserica lui Hristos din cauza acestor lucruri! Umblarea capricioasă și necontrolată a membrilor ei a făcut-o slabă ca apa. Încrederea a fost trădată de unii membri ai aceleiași comunități, și totuși, cei vinovați n-au intenționat să facă rău. Lipsa de înțelepciune în alegerea subiectelor de conversație a făcut mult rău. Conversația trebuie să fie despre lucrurile spirituale și divine, dar a fost altfel. Dacă asocierea cu prietenii creștini este consacrată, în principal, îmbunătățirii minții și a inimii, nu vor avea loc regrete, și ei vor putea privi înapoi, asupra întrevederii, cu satisfacție plăcută. Dar, dacă ceasurile sunt petrecute fără rost și în discuție ușuratică, iar timpul prețios este folosit spre a diseca viața și caracterele altora, relațiile prietenești se vor dovedi o sursă a răului, iar influența voastră va fi o mireasmă de moarte spre moarte.
Nu-mi pot aminti, în mod distinct, de toate persoanele din comunitatea voastră, care mi-au fost arătate; dar am văzut că mulți au o mare lucrare de îndeplinit. Aproape toți vorbesc prea mult și există prea puțină meditație și rugăciune. La mulți de acolo există prea mult egoism. Mintea este devotată eului și nu spre binele altora. Asupra voastră se află, în mare măsură, puterea lui Satana. Cu toate acestea, între voi există lumini prețioase și dintre cei care caută să umble în conformitate cu voința lui Dumnezeu. Mândria și iubirea de lume sunt capcane și sunt o mare piedică pentru spiritualitate și creștere în har.
Lumea aceasta nu este cerul creștinului, ci numai atelierul lui Dumnezeu, unde urmează să fim ajustați spre a ne uni cu îngerii fără păcat din cerul cel sfânt. Trebuie să ne educăm mintea noastră, în mod continuu, cu gânduri nobile, neegoiste. Educația aceasta este necesară spre a pune astfel în funcție puterile date nouă de Dumnezeu, ca Numele Lui să fie cel mai slăvit pe pământ. Noi suntem răspunzători de toate calitățile nobile, pe care ni le-a dat Dumnezeu, și a da acestor aptitudini o folosire, pe care El niciodată n-a intenționat ca noi s-o dăm, înseamnă a-I aduce o nerecunoștință infamă. Slujirea față de Dumnezeu reclamă toate puterile ființei noastre, și noi nu reușim să venim în întâmpinarea planului lui Dumnezeu, dacă nu aducem toate aceste puteri la o stare înaltă de dezvoltare și de educare a minții, încât să-i placă să contemple lucrurile cerești, să întărească și să înnobileze energiile sufletului prin acțiuni drepte, care să-I aducă slavă lui Dumnezeu.
Femei care mărturisesc a fi evlavioase, în general, nu reușesc să-și educe mintea. Ele o lasă să meargă necontrolată încotro vrea. Aceasta este o mare greșeală. Se pare că mulți n-au putere mintală. Ei nu și-au educat mintea să cugete; și, pentru că n-au făcut acest lucru, presupun că nu pot. Meditația și rugăciunea sunt necesare spre a crește în har. Motivul pentru care nu există o stabilitate mai mare printre femei este lipsa cultivării minții și a meditației. Lăsând mintea într-o stare de inactivitate, ele lasă pe seama altora să facă munca intelectuală, să plănuiască, să cugete și să-și amintească în locul lor, și astfel devin din ce în ce mai incapabile. Unele au nevoie să-și instruiască mintea prin exercițiu. Ele trebuie să se forțeze să cugete. Cât timp depind de cineva care să cugete pentru ele, să le rezolve dificultățile și refuză să determine mintea să cugete, incapacitatea de aducere aminte, de a privi înainte și de a face deosebire va continua. Fiecare persoană trebuie să facă eforturi spre a-și educa mintea.
Am văzut că fratele V. ar trebui să dorească mai multă spiritualitate. Tu nu ai acea încredere liniștită în Dumnezeu, pe care El cere s-o ai. Tu nu-ți instruiești mintea în direcția spiritualității. Te dedai la prea multe discuții zadarnice și nenecesare, care fac rău sufletului tău și influenței tale. Trebuie să încurajezi liniștea sufletească și tăria morală. Te iriți ușor; ai simțăminte puternice și-ți exprimi în termeni tari simpatiile și antipatiile. Ai nevoie de mai multă religie bună, care să aibă asupra ta o influență alinătoare. Ai fost invitat să înveți de la Hristos, care este blând și smerit cu inima. Lecție prețioasă! Dacă este bine învățată, ea va transforma întreaga viață. Vorbirea ușuratică și ieftină este păgubitoare, pentru înaintarea ta spirituală. Tu trebuie să dorești desăvârșirea caracterului și să lași ca influența ta să vorbească despre Dumnezeu în cuvintele și faptele tale. Trebuie să-L cauți serios pe Domnul și să iei o sorbitură mai adâncă din fântâna adevărului, pentru ca influența lui să-ți poată sfinți viața. Mintea ta are prea mult de-a face cu lumea. Tu ar trebui să te interesezi de o viață mai bună decât aceasta. N-ai timp de pierdut, grăbește-te și folosește cele câteva ceasuri de punere la probă.
Soția ta are prea multă mândrie și egoism. Dumnezeu o trece prin cuptorul suferinței pentru a îndepărta aceste pete din caracterul ei. Ea trebuie să fie foarte atentă, ca focul suferinței să nu se aprindă zadarnic asupra ei. El trebuie să îndepărteze zgura și s-o aducă mai aproape de Dumnezeu, făcând-o mai spirituală. Iubirea ei de lume trebuie să moară. Iubirea de sine trebuie biruită și voința ei să fie înghițită de voința lui Dumnezeu.
Mi s-a arătat că iubirea de lume L-au despărțit pe Isus de biserică, în mare măsură. Dumnezeu cheamă la o schimbare, o predare a tuturor față de El. Dacă mintea nu este educată să stăruie asupra subiectelor religioase, ea va fi, în acest domeniu de activitate, slabă și plăpândă. Dar în acest timp, stăruind asupra întreprinderilor lumești ea va fi puternică; pentru că în acest domeniu a fost cultivată și s-a întărit prin exercițiu. Cauza pentru care este atât de greu pentru bărbați și femei să trăiască o viață religioasă este aceea că ei nu-și exersează mintea în ceea ce privește evlavia. Ea este educată să acționeze în direcție opusă. Dacă mintea nu este exersată în mod continuu, spre a obține cunoștință spirituală și să caute să înțeleagă taina evlaviei, ea este incapabilă să aprecieze lucrurile veșnice, pentru că ea nu are experiență în privința aceasta. Aceasta este cauza pentru care aproape toți consideră grea lucrarea de a-I sluji Domnului.
Când inima ta este împărțită, stăruind, în principal, asupra lucrurilor lumii, și numai puțin asupra lucrurilor lui Dumnezeu, acolo nu poate fi o creștere a puterii spirituale. Întreprinderile lumești reclamă participarea cea mai mare a minții, care solicită exersarea puterilor ei, de aceea, în această privință, există tărie și putere spre a revendica din ce în ce mai mult interesul și atașamentul, în timp ce este rezervat din ce în ce mai puțin timp pentru a ne consacra lui Dumnezeu. Este imposibil ca sufletul să prospere, în timp ce rugăciunea nu este exercițiul special al minții. Numai rugăciunea familială sau publică nu este suficientă. Rugăciunea în taină este foarte importantă; în singurătate, sufletul este dezvăluit pentru ochiul cercetător al lui Dumnezeu, și fiecare motiv este cercetat îndeaproape. Rugăciune tainică! Ce prețioasă este! Sufletul, comunicând cu Dumnezeu! Rugăciunea în taină trebuie să fie auzită numai de Dumnezeu, Auzitorul de rugăciune. Nici o ureche curioasă nu trebuie să primească povara unor astfel de cereri. În rugăciunea în taină, sufletul este liber de influența din jur, liber de emoție. Liniștită, dar fierbinte, ea se va înălța tinzând după Dumnezeu. Rugăciunea în taină este adesea denaturată, și scopul ei plăcut este pierdut prin rugăciune cu voce tare. În loc de încredere calmă, liniștită și credință în Dumnezeu, în loc ca sufletul să se prezinte cu glas încet și smerit, vocea este ridicată la mare înălțime, excitarea este încurajată și rugăciunea în taină își pierde sacra ei influență. Există o furtună de simțăminte, o furtună de cuvinte, ceea ce face imposibil să se discearnă vocea slabă și liniștită, care vorbește sufletului, în timp ce este angajat în adevărată consacrare tainică și sinceră. Rugăciunea în taină, îndeplinită cum trebuie, aduce mult bine. Dar rugăciunea care este făcută în public pentru familia întreagă și pentru vecinătate nu este rugăciunea în taină, chiar dacă se crede a fi, și prin ea nu se primește putere divină. Dulce și constantă va fi influența care emană de la El, care vede în ascuns și a Cărui ureche este deschisă să răspundă rugăciunii care se înalță din inimă. Prin credință calmă și simplă, sufletul ține legătura cu Dumnezeu și adună pentru sine raze de lumină spre a-l întări și sprijini, ca să reziste luptelor lui Satana. Dumnezeu este turnul tăriei noastre.
Isus ne-a lăsat Cuvântul: „Vegheați, dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei, sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: «Vegheați!»” (Marcu 13, 35-37.) Noi veghem și așteptăm revenirea Stăpânului, care trebuie să aducă dimineața, ca nu cumva, venind pe neașteptate, să ne găsească dormind. La ce timp se face referire aici? Nu la arătarea lui Hristos pe norii cerului spre a găsi pe poporul Lui adormit. Nu, ci la revenirea Lui de la slujirea Sa în locul prea sfânt al Sanctuarului ceresc, când Se dezbracă de îmbrăcămintea Sa preoțească, și Se îmbracă cu hainele răzbunării, și când se dă porunca: „Cine este nedrept, să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. și cine este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22, 11.)
Când Isus încetează să mai mijlocească pentru om, cazurile tuturor sunt hotărâte pentru totdeauna. Acesta este timpul socotelii cu slujitorii Săi. Pentru cei care au neglijat pregătirea curăției și sfințeniei, care-i face în stare să fie cei care așteaptă să spună bun venit Domnului lor, soarele apune mohorât în întuneric și nu mai răsare din nou. Punerea la probă se încheie; mijlocirea lui Hristos din ceruri încetează. În final, timpul acesta vine pe neașteptate asupra tuturor, și cei care au neglijat să-și curețe sufletele, prin ascultare de adevăr, sunt găsiți dormind. Ei au obosit, așteptând și veghind, au ajuns nepăsători cu privire la venirea Stăpânului lor. Ei nu mai doreau arătarea Lui și credeau că nu mai era nevoie de o astfel de continuă și stăruitoare veghere. Au fost dezamăgiți în așteptările lor și ar putea să fie din nou. Ei au conchis că mai era suficient timp spre a se trezi. Voiau să fie siguri că nu pierd ocazia spre a-și asigura o comoară pământească. Ar fi mai ușor să se obțină tot ce se poate de la această lume. și asigurându-și acest obiectiv, ei au pierdut orice dorință fierbinte și interes față de arătarea Stăpânului lor. Au devenit indiferenți și fără grijă, ca și cum venirea Lui ar fi încă în depărtare. Dar, în timp ce interesul lor este adâncit în câștigurile lor lumești, lucrarea din Sanctuarul ceresc este încheiată, și ei sunt nepregătiți.
Dacă aceștia ar fi știut că lucrarea lui Hristos din Sanctuarul ceresc se va încheia în curând, cât de diferit s-ar fi comportat și cât de serioși ar fi vegheat! Stăpânul, anticipând toate acestea, le dă la timp avertizarea, poruncindu-le să vegheze. El vorbește deslușit despre caracterul neașteptat al revenirii Sale. El nu măsoară timpul, ca nu cumva noi să neglijăm pregătirea de fiecare clipă și, în indolența noastră, să privim înainte spre timpul când credem că El va veni și să amânăm pregătirea. „Vegheați, deci; pentru că nu știți.” (Marcu 13, 35.) Totuși, această nesiguranță și neașteptare prezisă nu reușește să ne trezească, în sfârșit, din amorțeală la veghere serioasă și să ne stimuleze vegherea, pentru Stăpânul cel așteptat. Cei care n-au fost găsiți așteptând și veghind, în cele din urmă, sunt surprinși în necredincioșia lor. Stăpânul vine și, în loc ca ei să fie gata să-I deschidă imediat, sunt cuprinși de ațipeală lumească și, în cele din urmă sunt pierduți.
Mi-a fost prezentată o grupă în contrast cu cea descrisă. Ei așteptau și vegheau. Privirea lor era îndreptată spre ceruri și cuvintele Stăpânului erau pe buzele lor: „Ce vă zic vouă, zic tuturor: «Vegheați!»” (Marcu 13, 37.) „Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei, sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântatul cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind.” (Marcu 13, 35-37.) Domnul sugerează o amânare înainte ca, în cele din urmă, să se arate zorii dimineții. Dar El n-avea să le dea cale liberă pentru oboseală, nici să slăbească în vegherea lor serioasă, pentru că dimineața nu s-a arătat așa de curând cum o așteptau ei. Unii dintre așteptători mi-au fost arătați ca privind în sus. Ei se încurajau unul pe altul, repetând aceste cuvinte: „Prima și a doua strajă au trecut. Suntem în straja a treia, așteptând și veghind pentru revenirea Stăpânului. Acum mai rămâne doar o mică perioadă de veghere.” Pe unii i-am văzut că oboseau; privirea lor era îndreptată în jos, și erau absorbiți de lucrurile pământești, și au fost necredincioși în veghere. Ei spuneau: „Am așteptat Stăpânul în prima strajă, dar am fost dezamăgiți. Am crezut că, cu siguranță, El va veni în straja a doua, dar ea a trecut și El n-a venit. Noi putem fi dezamăgiți din nou. Nu trebuie să fim atât de meticuloși. El poate să nu vină în straja următoare. Noi suntem în straja a treia, și acum credem că cel mai bine este să strângem comoara noastră pe pământ, ca să putem fi siguri în caz de lipsă.” Mulți dormeau, amorțiți de îngrijorările acestei vieți și ademeniți de înșelăciunea bogățiilor din poziția lor de așteptare și veghere.
Mi-au fost prezentați îngeri care priveau cu deosebit interes să observe cu grijă înfățișarea celor obosiți, dar veghetori credincioși, ca nu cumva să fie prea greu încercați și să se prăpădească sub povara și greutățile dublate puternic din cauză că frații lor s-au abătut de la vegherea lor și au ajuns îmbibați de grijile lumești și ispitiți de prosperitatea lumească. Îngerii cerești sunt îndurerați de faptul că cei care mai înainte vegheau, prin indolența și necredincioșia lor, măreau necazul și poverile celor care se străduiau, în mod serios și stăruitor, să-și păstreze poziția de așteptare și veghere.
Am văzut că era imposibil să ai sentimentele și interesele absorbite de grijile lumești spre a fi înmulțite bogățiile pământești și totuși să fii în poziția de așteptare și veghere, așa cum a poruncit Mântuitorul nostru. Îngerul a spus: „Ei își pot asigura numai o singură lume. Pentru ca să dobândească comoara cerească, ei trebuie s-o sacrifice pe cea pământească. Ei nu pot avea amândouă lumile.” Am văzut cât de necesară era continuarea vegherii credincioase pentru a scăpa de cursele amăgitoare ale lui Satana. El îi conduce pe cei care trebuie să aștepte și să vegheze, să înainteze un pas spre lume; ei n-au intenția să meargă mai departe, dar acel singur pas i-a îndepărtat mult de Isus și a făcut să fie mai ușor de făcut pasul următor; și astfel se face spre lume pas după pas, până când deosebirea dintre ei și lume este doar o mărturisire, numai cu numele. Ei și-au pierdut specificul lor, caracterul sfânt, și nu mai este nimic de așteptat ca mărturisirea să-i deosebească de iubitorii de lume din jurul lor.
Am văzut că veghere după veghere aparțineau trecutului. Să existe din cauza aceasta o lipsă de vigilență? O, nu! Este mare nevoie de veghere continuă, pentru că acum clipele sunt mai puține decât înainte de trecerea primei străji. Acum, perioada de așteptare este în mod necesar mai scurtă decât la început. Dacă am vegheat atunci cu vigilență neabătută, cu cât mai mult este nevoie de o îndoită veghere în cea de a doua strajă. Trecerea de a doua strajă ne-a adus la a treia, și acum este de neiertat ca vegherea noastră să slăbească. Straja a treia ne cheamă la o întreită seriozitate. A deveni acum nerăbdători ar însemna să ne pierdem toată vegherea serioasă și stăruitoare de mai înainte. Îndelunga noapte întunecoasă este apăsătoare; dar dimineața este amânată din îndurare, pentru că, dacă Stăpânul ar veni, atât de mulți ar fi găsiți nepregătiți. Dorința lui Dumnezeu ca poporul Lui să nu piară este cauza pentru o amânare atât de îndelungată. Dar venirea dimineții pentru cei credincioși sau a nopții pentru cei necredincioși este gata să se arate. Prin așteptare și veghere, poporul lui Dumnezeu trebuie să-și arate caracterul lui deosebit, despărțirea lui de lume. Prin poziția noastră de așteptare, trebuie să arătăm că suntem, într-adevăr, străini și călători pe pământ. Deosebirea dintre cei care iubesc lumea și cei care-L iubesc pe Hristos este atât de clară, încât este evidentă. În timp ce cei din lume au cu toții dorința și ambiția de a-și asigura comori pământești, copiii lui Dumnezeu nu se conformează lumii, ci, prin poziția lor de serioși veghetori și așteptători, dovedesc că ei sunt schimbați. Deoarece căminul lor nu este în această lume, ei sunt în căutarea unei patrii mai bune, chiar a celei cerești.
Sper, iubiții mei frați și surori, că nu veți trece cu privirea peste aceste cuvinte, fără să țineți întru totul seamă de importanța lor. Când bărbații din Galileea stăteau și priveau hotărâți spre cer, spre a vedea pentru o clipă, dacă era posibil, pe Mântuitorul lor înălțându-Se, doi bărbați îmbrăcați în alb, îngeri cerești, trimiși să-i mângâie pentru pierderea prezenței Mântuitorului lor, stăteau alături de ei și-i întrebau: „Bărbați Galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați văzut mergând la cer.” (Faptele Apostolilor 1, 11.)
Dumnezeu intenționează ca poporul Său să-și îndrepte privirea spre cer, așteptând arătarea în slavă a Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. În timp ce atenția celor lumești este îndreptată spre diferite întreprinderi, a noastră trebuie să fie îndreptată spre ceruri. Credința noastră trebuie să fie departe și tot mai departe, în mărețele taine ale comorii cerești, atrăgând prețioasele raze de lumină divină din Sanctuarul ceresc să lumineze în inimile noastre, așa cum strălucesc pe fața lui Isus. Batjocoritorii râd de cei care așteaptă, veghează și întreabă: „Unde este făgăduința venirii Lui? Voi ați fost dezamăgiți. Angajați-vă acum cu noi și veți prospera în lucrurile lumești. Veți avea câștig, veți obține bani și veți fi onorați de lume.” Așteptătorii privesc în sus și răspund: „Noi veghem.” și întorcându-se de la plăcerile pământești și faimă lumească, și de la înșelăciunea bogățiilor, ei se arată a fi în acea poziție. Prin veghere, ei ajung puternici; biruiesc nepăsarea, egoismul și iubirea de comoditate. Asupra lor se aprinde focul suferinței și timpul de așteptare pare lung. Uneori, se întristează și credința le șovăie, dar se reînsuflețesc din nou, biruiesc temerile și îndoielile lor: „Eu veghez, eu aștept revenirea Domnului meu. Mă voi bucura în necaz, suferință și în nevoi.”
Dorința Domnului nostru este ca noi să veghem astfel ca atunci când El va veni și va bate, să-I putem deschide imediat. Asupra celor pe care El îi găsește veghind, este pronunțată o binecuvântare: „El se va încinge, îi va pune să șadă la masă, și se va apropia să le slujească.” (Luca 12, 37.) În aceste zile de pe urmă, cine dintre noi va fi onorat atât de deosebit de către Stăpânul celor adunați? Suntem pregătiți ca, fără întârziere, să-I deschidem imediat și să-L invităm să intre? Vegheați, vegheați, vegheați. Aproape toți au încetat vegherea și așteptarea lor. Noi nu suntem gata să-I deschidem de îndată. Iubirea de lume ne-a ocupat într-atât cugetele, încât privirea noastră nu este îndreptată în sus, ci în jos, către pământ. Noi ne grăbim și ne angajăm cu zel și seriozitate în diferite întreprinderi, dar Dumnezeu este uitat și comoara cerească nu este prețuită. Nu suntem într-o poziție de așteptare și veghere. Iubirea de lume și înșelăciunea bogățiilor ne-au întunecat credința și nu dorim cu înfocare, și nici nu iubim arătarea Mântuitorului nostru. Noi încercăm prea tare să îngrijim de eul nostru. Suntem neliniștiți și, în mare măsură, ne lipsește o încredere fermă în Dumnezeu. Mulți se îngrijorează și lucrează, născocesc și plănuiesc, temându-se că s-ar putea să sufere lipsuri materiale. Ei nu-și pot permite să-și ia timp pentru rugăciune sau să ia parte la adunări religioase și, în purtarea lor de grijă pentru ei înșiși, nu-i lasă lui Dumnezeu nici o șansă să le poarte de grijă. și Domnul nu face mult pentru ei, pentru că ei nu-I dau nici o ocazie. Ei fac prea mult pentru ei înșiși și cred și se încred în Dumnezeu prea puțin.
Iubirea de lume are o putere teribilă asupra poporului căruia Domnul i-a poruncit să vegheze și să se roage tot timpul, ca nu cumva, venind pe neașteptate, să-i găsească dormind. „Nu iubiți lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume. și lumea și pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac.” (1 Ioan 2, 15-17.)
Mi-a fost arătat că poporul lui Dumnezeu, care mărturisește a crede adevărul prezent, nu așteaptă și nici nu veghează. Credincioșii își măresc averile și își strâng comori pe pământ. Ajung bogați în lucruri lumești, dar nu bogați în Dumnezeu. Ei nu cred în scurtimea timpului; nu cred că sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape, că Hristos este la ușă. Ei pot mărturisi multă credință; dar își înșeală propriile suflete, pentru că vor consuma toată credința pe care o posedau în realitate. Lucrările lor le arată caracterul credinței și mărturisesc celor din jurul lor că venirea lui Hristos nu are să aibă loc în această generație. După cum este credința lor, așa vor fi și faptele lor. Ei sunt pregătiți să rămână în această lume. Ei adaugă casă lângă casă și țarină lângă țarină și sunt cetățeni ai acestei lumi.
Situația săracului Lazăr, care se hrănea cu fărâmiturile de la masa omului bogat, este preferabilă acestor mărturisiri. Dacă ar fi mărturisit credință adevărată, în loc să-și înmulțească averile pe pământ, ei le-ar vinde la preț scăzut, eliberându-se de lucrurile stânjenitoare ale pământului și ar transfera averea din fața lor în ceruri. Atunci interesul și inimile lor vor fi acolo, pentru că inima omului va fi acolo unde este cea mai mare comoară a lor. Mulți dintre cei ce mărturisesc a crede adevărul mărturisesc că ceea ce prețuiesc ei cel mai mult este în această lume. De aceea au ei griji, neliniște obositoare și trudă. A păstra și a adăuga în plus la averea pe care o au este studiul vieții lor. Ei au transferat în cer atât de puțin, au în depozitul comorii cerești atât de puțin, încât sufletele lor nu sunt atrase, în mod special, spre acea patrie mai bună. Ei au depus mari stocuri în întreprinderile acestui pământ, și aceste investiții, ca și magnetul, le atrag mintea în jos, de la cele cerești și nepieritoare la cele pământești și stricăcioase. „Unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” (Matei 6, 21.)
Egoismul îi încinge pe mulți ca și cu o cingătoare de fier. Aceasta este „ferma mea”, „bunurile mele”, „negustoria mea”, „marfa mea.” Chiar și cerințele obișnuitei binefaceri sunt tratate cu nepăsare de către ei. Bărbați și femei care mărturisesc că așteaptă și iubesc revenirea Domnului lor sunt predați eului. Ei s-au despărțit de ce este nobil și divin. Iubirea de lume, pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții s-au alipit atât de mult de ei, încât sunt orbiți. Lumea i-a corupt și nu mai pot să vadă. Discută despre iubirea față de Dumnezeu, dar roadele lor nu lasă să se vadă iubirea exprimată de ei. Ei Îl jefuiesc cu zecimile și darurile, iar blestemul nimicitor al lui Dumnezeu este asupra lor. Adevărul le-a luminat calea pe fiecare latură. Dumnezeu a lucrat, în mod minunat, la salvarea sufletelor din casele lor, dar unde le sunt darurile prezentate Lui, drept mulțumiri de recunoștință pentru toate semnele de îndurare față de ei? Mulți dintre ei sunt tot atât de nerecunoscători, ca și ființele fără rațiune. Sacrificiul pentru om a fost nemărginit de mare, peste ceea ce înțelege cel mai puternic intelect, totuși, oameni care pretind că sunt părtași la aceste beneficii cerești, care au fost cumpărate cu un preț atât de mare, sunt din cale-afară de egoiști spre a face vreun sacrificiu adevărat pentru Dumnezeu. Mintea lor este la lume. În Psalmii 49, citim: „Ei se încred în avuțiile lor, și se fălesc cu bogăția lor cea mare. Dar nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-I dea lui Dumnezeu prețul răscumpărării. Răscumpărarea sufletului este așa de scumpă, că nu se va face niciodată.” (Psalmii 49, 6-8.) Dacă ar ține seama și ar putea să aprecieze, într-o mică măsură, sacrificiul imens făcut de Hristos, toți s-ar simți mustrați pentru teama și egoismul lor cel mare. „Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc mistuitor, și împrejurul Lui o furtună puternică. El strigă spre ceruri sus, și spre pământ, ca să judece pe poporul Său: «Strângeți-Mi pe credincioșii Mei, care au făcut legământ cu Mine, prin jertfă».” (Psalmii 50, 3-5.) Din cauza egoismului și a iubirii de lume, Dumnezeu este uitat și mulți au sărăcie sufletească și strigă: „Sărăcia mea, sărăcia mea.” Dumnezeu a împrumutat mijloace poporului Său spre a-i pune pe credincioși la încercare, spre a le testa adâncimea mărturisitei lor iubiri față de El. Unii vor pleca de la El și, mai degrabă, vor renunța la comoara lor cerească decât să micșoreze averile pământești, spre a face un legământ cu El, prin jertfă. El îi cheamă la jertfă; dar iubirea de lume le astupă urechile și nu vor să audă.
M-am uitat să văd care dintre cei care au mărturisit că așteaptă venirea lui Hristos au bunăvoința de a jertfi daruri lui Dumnezeu din belșugul lor. Am putut să văd câțiva dintre cei umili și săraci, care, ca și văduva săracă, s-au restrâns la maximum și au dăruit bănuțul lor. Fiecare astfel de dar este socotit de Dumnezeu ca o comoară prețioasă. Dar cei care procură bani și-i adaugă la averea lor sunt mult rămași în urmă. Ei nu fac nimic în comparație cu ceea ce ar putea face. Ei se abțin și-L jefuiesc pe Dumnezeu, pentru că le este teamă să nu ajungă să ducă lipsă. Ei nu îndrăznesc să se încreadă în Dumnezeu. Aceasta este una dintre cauzele pentru care, ca popor, suntem așa de bolnăvicioși și atât de mulți coboară în morminte. Lacomii sunt printre noi. Oameni, care n-au nimic în această lume, care sunt săraci și depind de munca lor, au fost și sunt tratați zgârcit și nedrept. Iubitorii de lume, cu o față aspră și o inimă și mai împietrită, au plătit în silă mica sumă câștigată prin muncă grea. Exact așa fac și cu Stăpânul lor, ai cărui slujitori mărturisesc că sunt. Exact cu același fel de părere de rău pun ei și în tezaurul lui Dumnezeu. Omul din parabolă nu mai avea unde să-și păstreze bunurile, și Domnul a scurtat viața lui nefolositoare. Tot așa îi va trata pe mulți. Cât de greu este, în acest veac stricat, să te abții să devii lumesc și egoist. Cât de ușor este să devii nerecunoscător față de Dătătorul tuturor îndurărilor noastre. Este nevoie de multă veghere și multă rugăciune, spre a păzi sufletul cu toată străduința. „Luați seama, vegheați și rugați-vă; căci nu știți când va veni vremea aceea.” (Marcu 13, 33.)