Pentru a înțelege pe deplin valoarea mântuirii, este necesar să înțelegem cât a costat ea. Ca urmare a ideilor limitate despre suferințele lui Hristos, mulți pun un preț mic pe marea lucrare de ispășire. Mărețul plan de mântuire a omului se datorează nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu Tatăl. În acest plan divin, se vede cea mai minunată manifestare a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc căzut. O astfel de iubire, ca cea manifestată în darul iubitului Fiu al lui Dumnezeu, i-a uimit pe sfinții îngeri. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Ioan 3, 16.) Mântuitorul acesta era strălucirea slavei Tatălui Său și expresia chipului persoanei Lui. El poseda maiestate divină, perfecțiune și desăvârșire, era egal cu Dumnezeu. „Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El.” (Coloseni 1, 19.) „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuși, n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine și a luat chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfățișare, a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce.” (Filipeni 2, 6-8.)
Hristos a consimțit să moară în locul păcătosului, pentru ca omul, prin viața de ascultare, să poată scăpa de pedeapsa Legii lui Dumnezeu. Moartea Lui n-a făcut fără efect Legea; El n-a omorât Legea, n-a micșorat sfintele ei cerințe, n-a scăzut din sfânta ei demnitate. Moartea lui Hristos a proclamat dreptatea Legii Tatălui Său în pedepsirea păcătosului, în aceea că a consimțit să sufere El Însuși pedeapsa Legii, pentru ca să-l salveze din blestem pe omul căzut. Moartea pe cruce a iubitului Fiu al lui Dumnezeu dovedește că Legea lui Dumnezeu nu poate fi schimbată. Moartea Sa preamărește Legea, o cinstește și-i dovedește omului caracterul ei neschimbător. De pe sfintele Lui buze se aud cuvintele: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5, 17.) Moartea lui Hristos a îndreptățit cerințele Legii.
În Hristos erau unite umanul și divinul. Misiunea Lui a fost să-l împace pe om cu Dumnezeu, să unească finitul cu infinitul. Aceasta era singura cale prin care oamenii căzuți puteau fi ridicați prin meritele sângelui lui Hristos și să fie părtași de natură divină. Asemenea naturii umane, L-a făcut pe Hristos să înțeleagă necazurile și durerile omului și toate ispitirile cu care era copleșit. Îngerii care erau străini față de păcat nu puteau simpatiza cu omul, în necazurile lui specifice. Hristos a coborât să ia natura omului și a fost ispitit în toate privințele ca și noi, pentru ca să poată ști cum să-i poată ajuta pe toți cei care aveau să fie ispitiți.
În timp ce avea natură umană, El simțea nevoia de putere de la Tatăl Său. El și-a ales locuri de rugăciune. Îi plăcea să aibă legătură cu Tatăl Său în singurătatea muntelui. Sfântul Lui suflet uman era întărit pentru îndatoririle și necazurile zilei. Mântuitorul nostru S-a identificat cu nevoile și slăbiciunile noastre, astfel că a devenit un implorator, un petiționar nocturn, cerând de la Tatăl Său provizii proaspete de putere pentru a veni, întărit și reînviorat, fortificat pentru datorie și necaz. El este exemplul nostru în toate privințele. El ne este frate în slăbiciunile noastre, dar nu în a le avea ca patimi. Ca Singurul fără păcat, natura Lui s-a ferit de rău. El a îndurat lupte și chin sufletesc într-o lume a păcatului. Natura Lui umană a făcut din rugăciune o necesitate și un privilegiu. El solicita puternicul sprijin divin și mângâierea pe care Tatăl Său era gata să I le împărtășească Lui, care, pentru folosul omului, a părăsit bucuriile cerului și și-a ales căminul într-o lume rece și nerecunoscătoare. Hristos a găsit mângâiere și bucurie în legătura cu Tatăl Său. Aici putea El să-și descarce inima de durerile care Îl zdrobeau. El a fost un om al durerilor și obișnuit cu necazul.
În cursul zilei, El muncea cu zel să facă bine altora, să salveze oameni de nimicire. Îi vindeca pe bolnavi, îi mângâia pe cei întristați și aducea bucurie și nădejde celor disperați. Pe morți i-a adus la viață. După ce-și termina lucrarea de peste zi, El pleca, seară de seară, departe de învălmășeala orașului, și făptura Lui era aplecată în vreun crâng retras în rugăciune fierbinte către Tatăl Său. Uneori, razele luminoase ale lunii străluceau asupra făpturii Lui aplecate. și apoi, din nou, norii și întunericul îndepărtau toată lumina. În timp ce se găsea în poziție de rugăciune fierbinte, roua și bruma nopții se așezau pe capul și barba Sa. Adesea, continua cu cererile Lui pe parcursul nopții întregi. El este pilda noastră. Dacă ne-am putea aduce aminte de acest lucru și l-am imita, am fi mult mai puternici în Dumnezeu.
Dacă Mântuitorul oamenilor, cu puterea Lui divină, a simțit nevoia de rugăciune, cu cât mai mult ar trebui să simtă nevoia de rugăciune muritorii slabi și păcătoși — rugăciune fierbinte, constantă! Când Hristos a fost atacat de cea mai feroce ispită, El n-a mâncat nimic. El S-a predat lui Dumnezeu și, prin rugăciune serioasă și supunere desăvârșită față de voința Tatălui Său, a ieșit biruitor. Cei care mărturisesc adevărul în aceste zile de pe urmă, mai presus de oricare altă grupă de presupuși creștini, trebuie să-L imite pe Marele Model în rugăciune.
„Ajunge ucenicului să fie ca învățătorul lui, și robului să fie ca domnul lui.” (Matei 10, 25.) Mesele noastre sunt adesea pline cu obiecte de lux, nici sănătoase, nici necesare, pentru că iubim aceste lucruri mai mult decât iubim lepădarea de sine, liberarea de boală și starea sănătoasă a minții. Isus a căutat în mod serios putere de la Tatăl Său. Fiul divin al lui Dumnezeu a socotit aceasta, chiar pentru Sine, de mai mare valoare decât să stea la cea mai îmbelșugată masă. El ne-a prezentat dovada că rugăciunea este importantă ca să primim putere spre a ne lupta cu puterile întunericului și să facem lucrarea atribuită nouă. Puterea noastră este slăbiciune, dar cea care este dată de Dumnezeu este puternică și pe fiecare dintre cei care o obțin îi va face mai mult decât biruitori.
Când Fiul lui Dumnezeu era aplecat în rugăciune, în grădina Ghetsemani, din porii Lui a curs sudoare, asemenea unor mari stropi de sânge. Aici L-a împresurat grozăvia marelui întuneric. Păcatele lumii erau asupra Lui. El suferea în locul omului, ca un călcător al Legii Tatălui Său. Aici a fost scena ispitirii. Lumina divină a lui Dumnezeu se retrăgea din viziunea Lui și El trecuse în mâinile puterilor întunericului. În agonia sufletului Său, zăcea prosternat pe pământul cel rece. Înțelegea încruntarea Tatălui Său. Luase paharul suferințelor de la buzele omului păcătos, și S-a oferit să-l bea El Însuși, iar în locul lui să-i dea omului paharul binecuvântării. Mânia, care ar fi căzut asupra omului, cădea acum asupra lui Hristos. Acesta a fost momentul în care tainicul pahar a tremurat în mâna Lui.
Isus frecventase adesea Ghetsemani împreună cu ucenicii Săi pentru meditație și rugăciune. și cu toții erau bine familiarizați cu acest loc sacru, de retragere. Chiar și Iuda știa unde să conducă gloata ucigașă, ca să-L poată preda pe Isus în mâinile lor. Niciodată mai înainte, Mântuitorul nu vizitase acel loc cu inima plină de atâta durere. Nu de la suferința omenească se sustrăgea Fiul lui Dumnezeu, care a rostit, în prezența ucenicilor Lui, aceste cuvinte jalnice: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Rămâneți aici”, a zis El, „și vegheați împreună cu Mine.” (Matei 26, 38.)
Lăsându-i pe ucenicii Săi la o depărtare de la care I se auzea glasul, El a mers puțin mai departe de ei, a căzut cu fața la pământ și S-a rugat. Sufletul Său era chinuit și El s-a rugat: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 39.) Păcatele unei lumi pierdute erau asupra Lui și L-au copleșit. Era un simțământ al încruntării Tatălui, ca urmare a păcatului care I-a frânt inima cu un chin atât de sfâșietor și a stors din fruntea Lui picături mari de sânge, care I se prelingeau pe obrajii palizi, căzând și umezind pământul.
Ridicându-Se din poziția Sa de prosternare, a venit la ucenicii Săi și i-a găsit dormind. El i-a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine! Vegheați și rugați-vă, ca să nu cădeți în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” (Matei 26, 40.41.) În cel mai important timp — timpul în care Isus le-a făcut o cerere specială, să vegheze împreună cu El — ucenicii au fost găsiți dormind. El știa că înaintea lor erau lupte și ispitiri teribile. El îi luase cu Sine, ca să poată fi o întărire pentru El și ca evenimentele la care aveau să fie martori în acea noapte, lecțiile și instrucțiunile pe care aveau să le primească, să poată fi imprimate în memoria lor. Acest lucru era necesar, pentru ca credința lor să nu slăbească, ci să fie întărită pentru încercarea care era chiar în fața lor.
Dar în loc să vegheze împreună cu Hristos, fiind împovărați de întristare, au adormit. Chiar și aprigul Petru, care, numai cu câteva ceasuri mai înainte, declara că va suferi și, la nevoie, va muri pentru Domnul lui, dormea și el. În momentul cel mai critic, când Fiul lui Dumnezeu avea nevoie de simpatia și rugăciunile lor sincere, ei au fost găsiți dormind. Ei au pierdut mult, ațipind. Mântuitorul nostru a intenționat să-i întărească pentru aspra încercare a credinței lor, la care aveau să fie supuși în curând. Dacă și-ar fi petrecut timpul de jale în veghere, împreună cu iubitul Mântuitor, și în rugăciune către Dumnezeu, Petru n-ar fi fost lăsat, în puterea lui slabă, să se lepede de Domnul său, în timpul procesului.
Fiul lui Dumnezeu S-a îndepărtat pentru a două oară și S-a rugat, zicând: „Tată, dacă se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta fără să-l beau, facă-se voia Ta!” (Matei 26, 42.) și din nou a venit la ucenicii Lui și i-a găsit dormind. Ochii lor erau îngreunați. Prin acești ucenici care dorm este reprezentată o biserică adormită, când ziua cercetării lui Dumnezeu este aproape. Acesta este un timp de înnourare și întuneric des, când a fi găsit adormit este cel mai periculos.
Isus ne-a lăsat această avertizare: „Vegheați dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei; sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața. Temeți-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind.” (Marcu 13, 35-37.) Bisericii lui Dumnezeu i se cere să împlinească noaptea vegherii ei, chiar dacă este periculoasă, lungă ori scurtă. Durerea nu-i nici o scuză pentru ea, ca să fie mai puțin veghetoare. Suferința nu trebuie s-o facă să fie nepăsătoare, ci îndoit de vigilentă. Hristos și-a îndrumat biserica, prin propriul Lui exemplu, spre Izvorul tăriei ei la vreme de nevoie, suferință și pericol. Atitudinea de veghere trebuie să arate biserica ca fiind într-adevăr poporul lui Dumnezeu. Prin acest semn, cei care așteaptă se deosebesc de lume și dovedesc că sunt străini și călători pe pământ.
Mântuitorul întristat S-a întors din nou de la ucenicii Săi adormiți și S-a rugat pentru a treia oară, spunând aceleași cuvinte. Apoi, a venit la ei și le-a spus: „Dormiți de acum și odihniți-vă! Destul! A venit ceasul! Iată că Fiul omului este dat în mâinile păcătoșilor.” (Matei 26, 45.) Ce cumplit ca ucenicii să îngăduie ca somnul să le închidă ochii, iar picoteala să le încătușeze simțămintele, în timp ce divinul lor Domn îndura un chin sufletesc de neînchipuit! Dacă ar fi rămas să vegheze, ei nu și-ar fi pierdut credința când L-au văzut pe Fiul lui Dumnezeu murind pe cruce. Această importantă noapte de veghere trebuia să fi fost marcată de lupte sufletești, generoase, și rugăciuni care le-ar fi adus putere să mărturisească despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu. Acea stare i-ar fi pregătit ca, atunci când aveau să vadă suferințele Lui pe cruce, să înțeleagă ceva despre natura copleșitoare a chinului pe care l-a îndurat El în grădina Ghetsemani. și ar fi fost mai în măsură să-și aducă aminte de cuvintele spuse de El cu referire la suferințele, moartea și învierea Sa; și, în acel ceas greu de întuneric teribil, unele raze de speranță ar fi străbătut întunericul și le-ar fi susținut credința.
Hristos le spusese mai înainte că lucrurile acestea aveau să aibă loc, dar ei nu L-au înțeles. Scena suferințelor Sale avea să fie pentru ucenicii Lui o încercare groaznic de grea, de unde și nevoia de veghere și rugăciune. Credința lor avea nevoie să fie sprijinită de o putere nevăzută, când aveau să experimenteze triumful puterilor întunericului. Noi putem avea doar slabe idei despre chinul de nespus al Fiului lui Dumnezeu în Ghetsemani, când și-a dat seama de despărțirea dintre El și Tatăl Său ca urmare a purtării păcatului omului. El a devenit păcat pentru neamul omenesc căzut. Simțământul retragerii iubirii Tatălui Său a scos din sufletul Lui chinuit aceste cuvinte de jale: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte. Dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta.” Apoi, în deplină supunere față de voința Tatălui Său, El adaugă: „Totuși, nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” (Matei 26, 38.39.)
Isus leșinase. Tatăl a trimis un sol de la fața Sa să-L întărească pe divinul Suferind și să-L sprijine să pășească pe calea Lui, pătată de sânge. Dacă muritorii ar fi putut să vadă oastea îngerească uimită și întristată, în timp ce privea cu adâncă mâhnire la Tatăl, care îndepărta razele Lui de lumină, iubirea și slava Sa de la iubitul Fiu al inimii Lui, ei ar fi înțeles mai bine cât de dezgustător este păcatul în fața lui Dumnezeu. Sabia dreptății era acum activă împotriva iubitului Său Fiu. Isus a fost trădat printr-o sărutare, dat în mâinile vrăjmașilor Lui și dus în grabă în sala de judecată a unui tribunal pământesc, ca acolo să fie luat în râs și condamnat la moarte de muritorii păcătoși. Acolo, slăvitul Fiu al lui Dumnezeu a fost „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre.” (Isaia 53, 5.) El a îndurat insultă, batjocură, jignire nerușinată, până când, „atât de schimonosită Îi era fața, și atât de mult se deosebea înfățișarea Lui de a fiilor oamenilor.” (Isaia 52, 14.)
Cine poate pricepe iubirea manifestată aici! Oastea îngerească privea cu uimire și adâncă mâhnire la El, care fusese Maiestatea cerului și care purtase coroana slavei, purtând acum cununa de spini, o victimă sângerândă pentru mânia unei gloate înfuriate, înflăcărate până la furie nebună de ura lui Satana. Priviți la răbdătorul Suferind! Pe capul Lui se află cununa de spini. Puterea Lui de viață se scurge din fiecare venă sfâșiată. Toate acestea ca urmare a păcatului! Nimic altceva nu L-ar fi putut convinge pe Hristos să părăsească onoarea Sa și maiestatea Lui din cer, și să vină într-o lume păcătoasă, spre a fi neluat în seamă, disprețuit și lepădat de către cei pe care venise să-i salveze și, în cele din urmă, să sufere pe cruce, decât veșnica iubire mântuitoare care va rămâne pentru totdeauna o taină.
Minunați-vă ceruri și rămâi uimit, pământule! Priviți la asupritor și asuprit! O mulțime imensă înconjoară pe Mântuitorul lumii. Batjocuri și zeflemele erau amestecate cu înjurături grosolane și blasfemie. Nașterea Lui umilă și viața Sa smerită sunt comentate de nemernici nesimțiți. Afirmația Lui că este Fiul lui Dumnezeu este luată în râs de către bătrâni și mai marii preoților, iar glume vulgare și insulte batjocoritoare trec din gură în gură. Satana avea stăpânire deplină asupra minții acestor slujitori ai lui. Pentru a face această lucrare cât mai eficientă, el începe cu mai marii preoților și cu bătrânii și îi inspiră cu delir religios. Ei sunt mânați de același duh satanic, care-i însuflețește pe cei mai josnici și mai înrăiți nemernici. Este o stricăcioasă unitate de vederi în simțămintele tuturor, de la preoții și bătrânii ipocriți până la cei mai josnici. Hristos, scumpul Fiu al lui Dumnezeu, a fost dus în față, și pe umerii Lui a fost pusă crucea. La fiecare pas, rămânea sânge care curgea din rănile Lui. Înconjurat de o gloată imensă de vrăjmași înverșunați și spectatori nemiloși, El este dus la răstignire. „Când a fost chinuit și asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie, și ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.” (Isaia 53, 7.)
Ucenicii Lui îndurerați Îl urmau de la distanță, în urma gloatei criminale. El este pironit pe cruce și atârnă suspendat între cer și pământ. Inimile lor sunt sfâșiate de chin când privesc la Învățătorul lor, suferind ca un criminal. Aproape de cruce, sunt preoții și bătrânii cei orbi, bigoți și perfizi, care Îl zeflemesc și își bat joc de El și-L iau în râs: „«Tu, care strici Templul, și-l zidești la loc în trei zile, mântuiește-Te pe Tine Însuți! Dacă ești Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!» Preoții cei mai de seamă, împreună cu cărturarii și bătrânii, își băteau joc de El și ziceau: «Pe alții i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui! Dacă este El împăratul lui Israel, să Se pogoare acum de pe cruce, și vom crede în El! S-a încrezut în Dumnezeu: să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu”».” (Matei 27, 40-43.)
Isus n-a răspuns la toate acestea cu nici un singur cuvânt. În timp ce piroanele Îi străpungeau mâinile, iar stropii de sudoare ai agoniei erau storși din porii Lui, de pe buzele palide și tremurânde ale nevinovatului Suferind a fost șoptită o rugăciune a iubirii iertătoare pentru ucigașii Lui: „Tată, iartă-i căci nu știu ce fac!” (Luca 23, 34.) Tot cerul privea cu adânc interes asupra scenei. Slăvitul Răscumpărător al unei lumi pierdute suferea pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui. El îl răscumpărase pe poporul Său cu propriul Lui sânge. Plătea pretențiile îndreptățite ale sfintei Legi a lui Dumnezeu. Acesta era mijlocul prin care, în cele din urmă, trebuia să se pună capăt păcatului și lui Satana și oștirea lui să fie înfrântă.
A existat oare vreodată o suferință sau o durere ca cea îndurată de Mântuitorul nostru! Ceea ce a făcut să fie paharul Lui atât de amar a fost simțământul neplăcerii Tatălui Său. Nu suferința trupească a fost cea care a pus capăt atât de repede vieții lui Hristos pe cruce, ci greutatea zdrobitoare a păcatelor lumii și simțământul mâniei Tatălui Său. Slava Tatălui și prezența susținătoare a Tatălui Său L-au părăsit, iar disperarea a apăsat asupra Lui cu greutatea zdrobitoare a întunericului și a stors de pe buzele Lui palide și tremurânde strigătul chinuit: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
Isus Se unise cu Tatăl la facerea lumii. În mijlocul suferințelor chinuitoare ale Fiului lui Dumnezeu, numai robii și cei înșelați au rămas fără milă. Preoții cei mai de seamă și bătrânii Îl înjurau pe scumpul Fiu al lui Dumnezeu, în timp ce agonia Lui era pe sfârșite. Totuși, natura neînsuflețită gemea în simpatia ei pentru însângeratul ei Autor, care era pe moarte. Pământul se cutremură. Soarele refuză să privească scena. Pe cer se adună întunericul. Îngerii au fost martori la scena suferinței până ce n-au mai putut privi și și-au ascuns fețele de la priveliștea oribilă. Hristos să moară! El este disperat! Zâmbetul de aprobare al Tatălui s-a îndepărtat și îngerilor nu li se îngăduie să lumineze întunecimea groaznicului ceas. Ei pot doar să privească uimiți la iubitul lor Comandant, Maiestatea cerului, suferind pedeapsa pentru călcarea de către om a Legii Tatălui.
Chiar și îndoielile L-au asaltat pe muribundul Fiu al lui Dumnezeu. El nu putea să vadă prin porțile mormântului. Speranța cea minunată nu-I putea prezenta ieșirea din mormânt ca biruitor și acceptarea de către Tatăl a sacrificiului Său. Păcatul lumii, cu toată grozăvia lui, a fost simțit de Fiul lui Dumnezeu până la cea mai profundă adâncime a lui. Neplăcerea Tatălui pentru păcat și pedeapsa lui, care este moartea, a fost tot ceea ce a putut El să înțeleagă prin acest uluitor întuneric. Isus a fost ispitit să Se teamă că păcatul era atât de jignitor înaintea Tatălui Său, încât Acesta nu Se putea împăca cu Fiul Său. Cumplita ispită, că Tatăl Său L-a părăsit pentru totdeauna, a pricinuit acel strigăt străpungător de pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
Hristos a simțit profund așa cum vor simți păcătoșii când va fi vărsată mânia lui Dumnezeu asupra lor. Disperarea neagră, ca lințoliul morții, se va aduna în jurul sufletelor lor vinovate și atunci își vor da seama de întinderea deplină a păcătoșeniei păcatului. Mântuirea a fost cumpărată pentru ei prin suferința și moartea Fiului lui Dumnezeu. Ea putea să fie a lor, dacă ar fi acceptat-o de bună voie și cu bucurie; dar nimeni nu este silit să dea ascultare Legii lui Dumnezeu. Dacă refuză binefacerea cerească și aleg plăcerile și înșelăciunea păcatului, ei pot să aleagă și, la sfârșit, își primesc plata, care este mânia lui Dumnezeu și moartea veșnică. Ei sunt despărțiți pentru totdeauna de prezența lui Isus, a cărui jertfă au disprețuit-o. Ei au pierdut o viață de fericire și au sacrificat o slavă veșnică pentru plăcerile trecătoare ale păcatului.
Credința și speranța au tremurat în chinurile de moarte ale lui Hristos, pentru că Dumnezeu îndepărtase asigurarea pe care o dăduse mai înainte iubitului Său Fiu, cu privire la aprobarea și acceptarea Sa. Răscumpărătorul lumii S-a bazat atunci pe dovezile care L-au întărit până aici, că Tatăl Său a acceptat lucrările Sale și era mulțumit de munca Lui. În chinul Lui de moarte, când Își dădea prețioasa viață, S-a încrezut pe deplin în Cel care totdeauna a fost bucuria și care Îl asculta. El nu este încurajat de raze de speranță clare și luminoase, nici din dreapta, nici din stânga. Totul este înfășurat în întuneric apăsător. În mijlocul cumplitului întuneric, care este simțit de natura compătimitoare, Răscumpărătorul bea paharul cel tainic până la fund. Lipsit fiind chiar și de strălucita speranță și încredere în triumful care în viitor va fi al Lui, Isus strigă cu glas tare: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredințez duhul.” (Luca 23, 46.) El cunoaște caracterul Tatălui Său, cu dreptatea, îndurarea și iubirea Lui cea mare, și, în supunere, Se aruncă în brațele Lui. În mijlocul convulsiilor naturii sunt auzite de către spectatorii uluiți cuvintele muribunde ale Omului de pe Golgota.
Natura a simțit cu Autorul ei, suferind. Pământul, care umflă stâncile despicate, a proclamat că Cel care a murit a fost Fiul lui Dumnezeu. A avut loc și un mare cutremur. Perdeaua din Templu s-a rupt în două. Pe executor și pe spectatori i-a cuprins groaza când au văzut soarele învăluit de întuneric. Au simțit pământul de sub ei că se cutremură și au văzut și auzit despicarea stâncilor. Bătaia de joc și zeflemeaua preoților celor mai de seamă și a bătrânilor au încetat când Hristos și-a predat duhul în mâinile Tatălui Său. Gloata uimită a început să se retragă și au orbecăit prin întuneric pe drum spre cetate. Se băteau în piept și mergeau cuprinși de groază, vorbind ceva mai tare decât în șoaptă: „Cel care a fost omorât este un om nevinovat. Ce se întâmplă dacă El este, în adevăr, ceea ce spunea că este, Fiul lui Dumnezeu?”
Isus nu și-a dat viața până ce nu și-a îndeplinit lucrarea pe care a venit s-o facă, și a exclamat o dată cu plecarea suflării Sale: „S-a sfârșit.” (Ioan 19, 30.) Satana a fost atunci învins. El știa că împărăția lui era pierdută. Când au fost pronunțate cuvintele „S-a sfârșit”, îngerii s-au bucurat. Marele plan de mântuire, care depindea de moartea lui Hristos, a fost astfel categoric adus la îndeplinire. și în cer a fost bucurie, pentru că astfel fiii lui Adam puteau, prin viața de ascultare, să fie, în cele din urmă, ridicați la tronul lui Dumnezeu. O, ce iubire! Ce iubire minunată, care L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu pe pământ spre a fi făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fi împăcați cu Dumnezeu și înălțați la viață împreună cu El în locașurile Lui de slavă! O, ce este omul, ca să fie plătit pentru răscumpărarea lui un astfel de preț!
Când bărbații și femeile pot înțelege mai pe deplin mărimea marelui sacrificiu care a fost făcut de Maiestatea cerului, murind în locul omului, atunci planul mântuirii va fi preamărit și meditații asupra Golgotei vor trezi în inima creștinilor emoții afectuoase, sacre și însuflețitoare. În inimile și pe buzele lor, vor fi laude pentru Dumnezeu și pentru Miel. Mândria și prețuirea de sine nu pot înflori în inimile care păstrează proaspete în memorie scenele Golgotei. Lumea aceasta va apărea numai de mică valoare celor care apreciază marele preț de răscumpărate al omului, prețiosul sânge al Fiului lui Dumnezeu. Toate bogățiile lumii nu au valoare suficientă spre a răscumpăra un suflet care piere. Cine poate să măsoare iubirea pe care a simțit-o Hristos pentru o lume pierdută, când era pe cruce, suferind pentru păcatele oamenilor vinovați? Iubirea aceasta era de nemăsurat, fără margini.
Hristos a dovedit că iubirea Sa a fost mai puternică decât moartea. El aducea la îndeplinire mântuirea omului; și, deși El a avut de dus cea mai fioroasă luptă cu puterile întunericului, totuși, în mijlocul lor, iubirea Lui a fost din ce în ce mai puternică. El a îndurat ascunderea feței Tatălui Său, până ce a fost adus să exclame în amărăciunea sufletului Său: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.) Brațul Lui a adus mântuire. Prețul a fost plătit spre a cumpăra răscumpărarea omului, când, în ultima luptă a sufletului Său, au fost pronunțate binecuvântatele cuvinte care s-a părut că răsună prin Creațiune: „S-a sfârșit”.
Mulți dintre cei care mărturisesc a fi creștini sunt foarte interesați cu privire la planuri lumești, și interesul lor este trezit pentru distracții noi și excitante, în timp ce au o inimă rece, și apar ca înghețați pentru cauza lui Dumnezeu. Iată un subiect, sărmane formalist, care este de o suficientă importanță spre a te stimula. Sunt implicate interesele veșnice. Asupra acestui subiect păcatul este cel care trebuie să fie calm și nepătimaș. Scenele Golgotei cheamă la cea mai adâncă emoție. Dacă vei manifesta entuziasm cu privire la acest subiect, va fi scuzabil. Cugetul și imaginația noastră nu vor putea niciodată cuprinde înălțimea și adâncimea unei astfel de iubiri uimitoare, care a făcut ca Hristos Cel atât de minunat să sufere o astfel de moarte dureroasă, purtând greutatea păcatelor lumii. Contemplarea adâncimilor de neegalat ale iubirii Mântuitorului ar trebui să umple mintea, să atingă și să miște sufletul, să curețe și să înalțe simțămintele și să transforme complet caracterul întreg. Vorbirea apostolului este: „Căci n-am avut de gând să știu între voi altceva decât pe Isus Hristos și pe El răstignit.” (1 Corinteni 2, 12.) Noi, de asemenea, putem privi spre Golgota și să exclamăm: „În ce mă privește, departe de mine să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine, și eu față de lume!” (Galateni 6, 14.)
Având în vedere cu ce preț enorm a fost cumpărată mântuirea noastră, care va fi soarta celor care neglijează o mântuire atât de mare? Care va fi pedeapsa pentru cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos, și totuși, nu ajung să se plece în umilă ascultare față de cerințele Mântuitorului lor, care nu-și iau crucea, ca ucenici smeriți ai lui Hristos, și să-L urmeze de la iesle la Golgota? „Cine nu strânge cu Mine”, zice Hristos, „risipește”. (Matei 12, 30.)
Unii au vederi mărginite despre ispășire. Ei cred că Hristos a suferit numai o mică parte din pedeapsa Legii lui Dumnezeu; ei presupun că, în timp ce mânia lui Dumnezeu era asupra iubitului Său Fiu, Isus, pe parcursul tuturor suferințelor Sale dureroase, avea dovada iubirii Tatălui Său și acceptarea Lui; că porțile mormântului erau luminate în fața Lui de speranță strălucitoare, și că El avea o dovadă statornică a slavei Sale viitoare. Aici este o mare greșeală. Chinul cel mai acut al lui Hristos a fost neplăcerea Tatălui Său. Din cauza aceasta, agonia Lui mintală a fost atât de intensă, încât omul poate să aibă o slabă idee despre ea.
Multora, istoria bunăvoinței, a umilinței și sacrificiului divinului nostru Domn nu le trezește un interes mai adânc, nu le sensibilizează sufletul și nu le afectează viața mai mult decât istoria morții martirilor lui Isus. Mulți au suferit moartea prin chinuri încete; alții au suferit moartea prin răstignire. Prin ce se deosebește moartea scumpului Fiu al lui Dumnezeu de aceștia? Este adevărat că El a murit pe cruce de cea mai crudă moarte; dar alții, de dragul Lui, au suferit la fel, în măsura în care este vorba de chin trupesc. Atunci de ce a fost suferința lui Hristos mai îngrozitoare decât ale celorlalte persoane care și-au dat viața de dragul Lui? Dacă suferințele lui Hristos au constat numai în durere fizică, atunci moartea Lui n-a fost mai dureroasă decât a unora dintre martiri.
Dar durerea trupească n-a fost decât o mică parte din chinul Fiului lui Dumnezeu. Asupra Lui erau păcatele lumii, și simțământul mâniei Tatălui Său, când suferea pedeapsa Legii călcate. Acestea au fost ceea ce a zdrobit sufletul Său divin. A fost ascunderea feței Tatălui Său — simțământul că și Tatăl Lui Îl părăsise — ceea ce a adus disperarea. Despărțirea pe care o produce păcatul între Dumnezeu și om a fost pe deplin înțeleasă și profund simțită de Omul nevinovat și suferind al Golgotei. El a fost apăsat de puterile întunericului. N-a avut nici o rază de lumină care să lumineze viitorul. și Se lupta cu puterea lui Satana, care declarase că Îl are pe Hristos în puterea sa, că Îi era superior în putere Fiului lui Dumnezeu, că Tatăl L-a dezmoștenit și că nu Se bucura de mai multă trecere înaintea lui Dumnezeu decât el însuși. Dacă mai era în grația lui Dumnezeu, de ce trebuia să moară? Dumnezeu Îl putea salva de la moarte.
Hristos n-a cedat nici în cea mai mică măsură vrăjmașului care-L chinuia, nici chiar în cea mai amară agonie a Lui. Legiuni de îngeri răi se aflau peste tot în jurul Fiului lui Dumnezeu, cu toate acestea, îngerilor sfinți le-a fost interzis să rupă rândurile spre a se angaja în luptă cu vrăjmașul batjocoritor și insultător. Îngerilor cerești nu le-a fost îngăduit să slujească duhului chinuit al Fiului lui Dumnezeu. Acesta a fost ceasul de întuneric grozav, în care fața Tatălui Său a fost ascunsă, legiuni de îngeri răi L-au înconjurat, păcatele lumii fiind asupra Lui, ceas în care I-au fost smulse de pe buze cuvintele: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27, 46.)
Moartea martirilor nu poate suferi comparație cu chinul îndurat de Fiul lui Dumnezeu. Ar trebui să avem vederi mai largi și mai adânci cu privire la viața, suferințele și moartea iubitului Fiu al lui Dumnezeu. Când ispășirea este privită în mod corect, mântuirea sufletelor va fi simțită că este de o valoare nemărginită. În comparație cu lucrarea pentru viața veșnică, toate celelalte cad în desuetudine. Dar cât au fost de disprețuite sfaturile acestui iubit Mântuitor! Inimile au fost devotate față de lume, și interese egoiste au închis ușa în fața Fiului lui Dumnezeu. Ipocrizie amăgitoare și mândrie, egoism și câștig, invidie, răutate și patimă au umplut atât de mult inimile multora, încât Hristos nu mai poate avea loc.
El a fost din veșnicie bogat, totuși, de dragul nostru, a ajuns sărac, ca noi, prin sărăcia Lui, să ne putem îmbogăți. El era îmbrăcat cu lumină și slavă și înconjurat de oștile îngerilor cerești, care așteptau să împlinească poruncile Lui. Totuși, El a luat firea noastră și a venit să locuiască printre muritorii păcătoși. Iată o iubire pe care nici o limbă n-o poate exprima. Ea depășește cunoștința. Mare este taina evlaviei! Sufletele noastre ar trebui să fie însuflețite, înălțate și încântate de subiectul iubirii Tatălui și a Fiului omului. Urmașii lui Hristos ar trebui să învețe să reflecteze, în oarecare măsură, acea tainică iubire pregătitoare pentru unirea tuturor celor răscumpărați, care atribuie „binecuvântarea și cinstea, și slava și puterea Celui care șade pe scaunul de domnie și Mielului, în vecii vecilor.” (Apocalipsa 5, 13.)