La 2 octombrie 1868, mi s-a arătat lucrarea cea mare și solemnă din fața noastră, de a avertiza lumea despre venirea judecății. Exemplul nostru, dacă este în conformitate cu adevărul pe care-l mărturisim, îi va salva pe câțiva și-i va condamna pe cei mulți, lăsându-i fără scuză în ziua când cazurile tuturor vor fi hotărâte. Cei drepți trebuie să fie pregătiți pentru viața veșnică, iar păcătoșii, care nu vor să facă cunoștință cu voia și căile lui Dumnezeu sunt hotărâți pentru nimicire.
Nu toți cei care predică adevărul pentru alții sunt sfințiți prin el. Unii au doar idei palide despre caracterul sacru al lucrării. Ei nu reușesc să se încreadă în Dumnezeu și să facă în El toate lucrărilor lor. Lăuntrul lor n-a fost convertit. În viața zilnică, ei n-au experimentat taina evlaviei. Ei se ocupă cu adevăruri nemuritoare, cu greutate, ca veșnicia, dar nu sunt grijulii și zeloși să aibă întipărite aceste adevăruri în sufletul lor, să facă parte din ei înșiși, ca ele să-i influențeze în tot ceea ce fac. Ei sunt uniți cu principiile pe care aceste adevăruri li le tipăresc în minte, încât să fie imposibil să fie desprinsă vreo parte a adevărului de la ei.
Numai sfințirea inimii și a vieții este primită de Dumnezeu. Arătând spre pastorii care nu sunt în regulă, îngerul a spus: „Curățiți-vă mâinile păcătoșilor, curățiți-vă inima, oameni cu inima împărțită.” (Iacov 4, 8.) „Curățiți-vă cei ce purtați vasele Domnului.” (Isaia 52, 11.) Dumnezeu cere integritatea sufletului; cere adevărul lăuntric, ce-l schimbă pe om în întregime, prin înnoirea minții, sub influența Duhului Sfânt. Nu toți pastorii sunt consacrați lucrării, nu toți și-au pus inima în ea. Ei se mișcă cu atâta nepăsare, ca și când li s-ar fi acordat un mileniu în care să lucreze pentru suflete. Ei fug de poveri și responsabilități, de griji și privațiuni. Lepădarea de sine, suferința și oboseala nu sunt plăcute, nici convenabile. Preocuparea unora este de a se scuti pe ei de muncă obositoare. Ei se ocupă de propria lor comoditate și de felul cum să-și placă lor, soțiilor lor, și copiilor lor, iar lucrarea la care s-au alăturat este aproape pierdută din vedere.
Dumnezeu cere umilirea sufletului și mărturisiri smerite din partea pastorilor ale căror lucrări n-au fost în El. Mi-au fost amintiți oameni care se angajează în întreprinderi lumești. Ei știu că, dacă vor să realizeze câștig, trebuie să sufere oboseală. Ei sacrifică comoditatea și iubirea căminului și îndură privațiuni, sunt stăruitori, energici și înflăcărați. Pastorii noștri nu manifestă nici jumătate din zelul arătat de cei care-și asigură un câștig vremelnic. Ei nu sunt atât de pasionați după obiectivul lor, nici atât de serioși în eforturile lor; nu sunt atât de stăruitori și nici atât de dispuși să se lepede de sine ca cei care se angajează în ocupații pământești.
Comparați aceste două lucrări. Una este sigură, veșnică, dăinuitoare, ca și viața lui Dumnezeu, cealaltă este un obiectiv al acestei vieți, schimbător, perisabil și, dacă oamenii au succes în ocupațiile lor ambițioase, ceea ce câștigă ei adesea înțeapă ca o viperă și-i îneacă spre pierzare. O, de ce să fie un contrast atât de mare între eforturile celor care sunt angajați — unii într-o întreprindere lumească, ceilalți în una cerească? Unii muncind pentru o comoară pieritoare de aici, și în efortul depus, suferind multă durere pentru ceea ce adesea este sursa unui mare rău; ceilalți depunând eforturi pentru salvarea de suflete prețioase, care vor fi aprobate de cer și răsplătite cu bogății cerești. În această alergare, nu există riscuri, nici pierderi de suportat, profiturile sunt sigure și enorme.
Cei care sunt în locul lui Hristos, implorând sufletele să se împace cu Dumnezeu, ar trebui să manifeste, prin învățătură și exemplu, un interes nepieritor pentru salvarea de suflete. Zelul, perseverența, lepădarea de sine și spiritul de sacrificiu ar trebui să întreacă cu atât mai mult hărnicia și zelul celor care caută să-și asigure un câștig pământesc, cu cât sufletul este mai de valoare decât rebutul pământesc și subiectul mai înalt decât întreprinderile pământești. Toate ocupațiile lumești sunt de importanță neînsemnată comparate cu lucrarea de salvare de suflete. Lucrurile pământești nu sunt durabile, deși costă atât de mult. Dar un suflet salvat va străluci în Împărăția cerurilor pe parcursul veacurilor veșnice.
Unii dintre pastori sunt adormiți, și poporul este și el adormit. Pastorii trebuie să dea exemplu. În lucrarea lor, ei trebuie să arate că prețuiesc lucrurile veșnice, ca fiind de o nemărginită valoare și, în comparație cu ele, lucrurile pământești sunt o nimica toată. Sunt pastori care predică adevărul prezent și care trebuie să fie convertiți. Discernământul lor trebuie să fie înviorat, inimile lor curățite, afecțiunile lor concentrate asupra lui Dumnezeu. Ei trebuie să prezinte adevărul într-o manieră care să trezească mintea, să aprecieze calitatea lui deosebită, curăția și sfințenia lui. Pentru a face acest lucru, ei trebuie să păstreze în fața minții lor ținte înalte și care au o influență purificatoare, înviorătoare și înălțătoare asupra minții. Ei trebuie să aibă focul curățitor al adevărului care arde pe altarul inimilor lor, care să influențeze și să le caracterizeze viața, apoi, oriunde merg, în mijlocul întunericului, ei vor ilumina pe cei de aici cu lumina care este în ei și care strălucește în jurul lor.
Pastorii trebuie să fie umpluți cu același spirit cu care a fost umplut Domnul lor când era pe pământ. El umbla, făcând bine și îi binecuvânta pe alții cu influența Sa. A fost un om al durerii și obișnuit cu suferința. Pastorii trebuie să aibă concepții clare despre lucrurile veșnice și pretențiile lui Dumnezeu asupra lor, atunci ei pot întipări și stimula puternic în alții o iubire pentru contemplarea lucrurilor cerești.
Pastorii trebuie să devină studenți în Biblie. Sunt puternice adevărurile pe care le tratează ei? Atunci trebuie să caute a le trata cu îndemânare. Ideile lor trebuie să fie clare și puternice și spiritul lor înfocat, altfel vor slăbi forța adevărului pe care-l tratează. Prin prezentarea monotonă a adevărului, repetând numai teoria adevărului, fără să fie ei înșiși mișcați de el, niciodată nu-i pot converti pe oameni. și, dacă ar fi să trăiască atâta timp cât a trăit Noe, eforturile lor ar fi fără efect. Iubirea lor pentru suflete trebuie să fie intensă și zelul lor înfocat. Un mod nepăsător, fără tragere de inimă, de prezentare a adevărului, niciodată nu-i va trezi pe bărbați și femei din adormirea lor asemenea cu moartea. Prin manierele lor, prin faptele și cuvintele lor, și prin predicarea și rugăciunea lor, ei trebuie să arate că cred că Hristos este la uși. Bărbați și femei sunt în ultimele lor ceasuri de probă, și totuși sunt fără grijă și amorțiți, iar pastorii n-au putere să-i trezească; ei înșiși sunt adormiți. Predicatori adormiți, predicând unor oameni adormiți!
Trebuie adusă la îndeplinire o mare lucrare pentru pastori, pentru ca ei să facă un succes din predicarea adevărului. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie studiat în mod amănunțit. Toate lecturile celelalte sunt inferioare acestuia. Un studiu ordonat al Bibliei nu va exclude în mod necesar toate celelalte lecturi de natură religioasă, dar, dacă Cuvântul lui Dumnezeu este studiat cu rugăciune, orice lectură care va avea tendința să abată mintea de la el va fi exclusă. Dacă studiem cu interes Cuvântul lui Dumnezeu, și ne rugăm spre a-l înțelege, în fiecare verset vor fi văzute frumuseți noi. Dumnezeu va descoperi adevăr prețios, așa de clar, încât sufletul va dobândi o satisfacție sinceră și va avea o delectare continuă, pe măsură ce sunt desfășurate adevărurile lui mângâietoare și sublime.
Vizita din casă în casă formează o parte importantă din munca pastorului. El va căuta să stea de vorbă cu toți membrii familiei, fie că mărturisesc adevărul sau nu. Este de datoria lui să constate starea spirituală a tuturor; și el să trăiască atât de aproape de Dumnezeu, încât să poată sfătui, îndemna și mustra, cu atenție și înțelepciune. El trebuie să aibă harul lui Dumnezeu în inima lui și, în mod continuu, să aibă în vedere Cuvântul lui Dumnezeu. Orice ușurătate și neglijență este, în mod hotărât, interzisă în Cuvântul lui Dumnezeu. Conversația lui trebuie să fie din cer, iar cuvintele lui îmbibate cu har. Orice lingușire trebuie înlăturată, pentru că a linguși este lucrarea lui Satana. Bieții oameni slabi și căzuți, în general, se cred îndeajuns în privința aceasta și n-au nevoie de ajutor. Lingușirea pastorilor voștri nu-și are locul. Aceasta pervertește mintea și nu duce la blândețe și umilință, totuși, femeilor și bărbaților le place să fie lăudați, și prea adesea este cazul că aceasta le place și pastorilor. Prin aceasta, le este satisfăcută vanitatea, dar ea s-a dovedita fi o cursă pentru mulți. Mustrarea trebuie să fie prețuită mai mult decât lingușirea.
Nu toți care predică adevărul își dau seama că mărturia și exemplul lor hotărăsc destinul sufletelor. Dacă sunt necredincioși în misiunea lor și devin nepăsători în lucrarea lor, drept rezultat, sufletele vor fi pierdute. Dacă sunt jertfitori de sine și credincioși în lucrarea dată lor de Domnul, ei vor contribui la salvarea multora. Unii permit lucrurilor de nimic să-i abată de la lucrare. Drumuri rele, vreme ploioasă sau mici chestiuni de acasă sunt scuze suficiente spre a părăsi lucrarea muncitorului pentru suflete. și adesea, aceasta se face în cel mai important timp al lucrării. Când a fost trezit un interes și sufletele oamenilor sunt mișcate, interesul este lăsat să moară, pentru că pastorul a ales un domeniu mai plăcut și mai ușor. Cei care urmează o astfel de cale arată lămurit că nu au asupra lor sarcina lucrării. Ei doresc ca aceasta să fie dusă de popor. Nu sunt dispuși să îndure lipsurile și greutățile care din totdeauna sunt partea adevăratului păstor.
Unii n-au experiența de a se ține de lucrare, cu toate că aceasta era de o importanță vitală. Ei nu s-au angajat în ea cu acel zel și seriozitate, care ar fi arătat că fac lucrarea care va avea de suportat proba judecății, ci lucrează prea mult în propria lor putere. Ei nu-și pun încrederea în Dumnezeu, și de aceea, eforturile lor sunt marcate de greșeli și nedesăvârșiri. Nu-I dau lui Dumnezeu nici o ocazie să facă ceva pentru ei. Nu umblă prin credință, ci prin vedere. Nu vor să meargă mai departe sau mai repede decât pot să vadă. Ei nu par să înțeleagă că a risca ceva de dragul adevărului face parte din experiența lor religioasă.
Unii pleacă de la casele lor la lucru în ogorul Evangheliei, dar nu acționează, ca și când adevărurile despre care vorbesc ar fi o realitate pentru ei. Acțiunile lor dovedesc că n-au experimentat pentru ei înșiși puterea mântuitoare a adevărului. Când nu sunt la amvon, lasă impresia că n-au nici o sarcină privind adevărul. După cât s-ar părea, uneori muncesc cu profit, dar mai adesea, fără nici un profit. Unii ca aceștia se socotesc atât de îndreptățiți la salariile pe care le primesc, ca și când le-ar fi câștigat prin muncă, cu toate că neconsacrarea lor a costat mai multă muncă, grijă și durere de inimă pentru acei muncitori care au povara lucrării asupra lor, decât binele pe care l-au adus toate eforturile lor. Aceștia nu sunt lucrători cu folos. Dar va trebui să poarte ei înșiși această responsabilitate.
Adesea, sunt situații când pastorii sunt înclinați să viziteze aproape toate comunitățile, consacrându-și timpul și puterea acolo unde lucrarea lor nu va face nici un bine. Adesea, comunitățile sunt înaintea pastorilor care lucrează printre ei și ar fi într-o situație mai prosperă, dacă acei pastori nu le-ar sta în cale, dându-le ocazia să lucreze. Efortul unor astfel de pastori de a clădi comunitățile nu face decât să le dărâme. Teoria adevărului este prezentată iar și iar, dar ea nu este însoțită de puterea dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Ei manifestă o indiferență nepăsătoare, spiritul este contagios și comunitățile își pierd interesul și sarcina pentru salvarea altora. În felul acesta, prin predicarea și exemplul lor, pastorii îi fac pe oameni să se ocupe de siguranța trupească. Dacă ar lăsa comunitățile și ar merge în câmpuri noi, și ar munci pentru a înființa comunități, ar înțelege capacitatea lor și cât costă să aduci suflete la adevăr. Ei și-ar da seama cât de atenți trebuie să fie ca exemplul și influența lor să nu-i poată descuraja sau slăbi niciodată pe cei pentru care s-a depus, cu rugăciune, o muncă atât de grea spre a-i converti la adevăr. „Fiecare să-și cerceteze fapta lui, și atunci va avea cu ce să se laude numai în ce-l privește și nu cu privire la alții.” (Galateni 6, 4.)
Comunitățile dau din banii lor spre a-i susține pe pastori în lucrare. Ce fac ei, ca să-i încurajeze în dărnicia lor? Unii pastori muncesc lună după lună și realizează atât de puțin, încât comunitățile se descurajează, ele nu pot vedea că s-a făcut ceva spre a converti suflete la adevăr nici spre a-i face pe cei care sunt membri ai bisericii mai spirituali sau mai înfocați în iubirea lor față de Dumnezeu și adevărul Lui. Cei care se ocupă cu lucruri sacre trebuie să fie consacrați pe deplin lucrării. Ei trebuie să aibă un interes neegoist și o iubire fierbinte pentru sufletele care pier. Dacă nu au acestea, înseamnă că și-au greșit cariera și ar trebui să înceteze munca de a-i învăța pe alții, pentru că fac mai mult rău decât un posibil bine. Unii pastori se scot în evidență pe ei, dar nu hrănesc turma care piere din lipsă de hrană la vreme potrivită.
Există o dispoziție la unii de a se da înapoi în fața opoziției. Ei se tem să meargă în locuri noi din cauza întunericului și a conflictelor la care se așteaptă. Aceasta este lașitate. Cu oamenii trebuie să faci cunoștință acolo unde sunt. Ei au nevoie de apeluri mișcătoare și practice, precum și de discuții doctrinale. Porunca susținută prin exemplu va avea o influență puternică.
Un pastor nu va căuta propriul lui avantaj și comoditate, ci va lucra pentru interesul turmei. În această mare lucrare, el va uita de sine; în căutarea lui după oaia pierdută, el nu-și va da seama că el însuși este obosit, îi este frig și foame. El are în față numai o singură țintă: să salveze oile pierdute și pribege, oricât l-ar costa aceasta. Salariul nu-l va influența în lucrarea lui, nici nu-l va întoarce de la sarcina lui. El și-a primit mandatul de la Maiestatea cerului și-și așteaptă răsplata când va fi făcută lucrarea care i s-a încredințat.
Cei care se angajează în lucrarea de a preda la școală trebuie să se pregătească pentru lucrare. Ei se califică prin frecventarea școlii și participarea la studii, afară de cazul că sunt în stare să-i învețe. După ce au făcut o cerere pentru postul de profesor, trebuie să treacă printr-o examinare în fața persoanelor competente. Este o lucrare importantă să te ocupi cu minți tinere și să-i înveți corect științele. Dar de cât mai mare importanță este lucrarea de slujire! Totuși, mulți bărbați și femei sunt interesați să intre în școala lui Hristos, unde trebuie să învețe cum să-și formeze caractere pentru cer; deci ei înșiși au nevoie să devină elevi. Unii, care intră în lucrarea de slujire, nu simt povara lucrării asupra lor. Ei au primit idei greșite despre calificările unui pastor. Cred că se cere un studiu limitat al științei sau al Cuvântului lui Dumnezeu spre a fi pastor. Unii dintre cei care învață adevărul prezent nu sunt familiarizați cu Biblia. Ei sunt așa de deficitari în cunoașterea Bibliei, încât le este greu să citeze corect, din memorie, un text al Scripturii. Greșind mereu în felul neîndemânatic în care greșesc, ei păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Ei denaturează Scriptura, și fac ca Biblia să spună lucruri care nu sunt scrise în ea.
Unii, care toată viața lor s-au condus după impulsuri, au crezut că educația sau deplina cunoaștere a Scripturilor n-avea nici o importanță dacă doar aveau Duhul. Dar Dumnezeu nu trimite Duhului Lui niciodată pentru a încuraja ignoranța. Cei care nu au cunoștință și care sunt în situația că le este imposibil s-o obțină, Domnul poate, și are milă și binecuvântă, iar uneori binevoiește să-și facă desăvârșită tăria în slăbiciunea lor. Dar El consideră că e de datoria lor să studieze Cuvântul Său. Lipsa de cunoaștere a științelor nu este o scuză pentru neglijarea studiului Bibliei, pentru că cuvintele inspirației sunt așa de lămurite, încât și cei neînvățați le pot înțelege.
Dintre toți oamenii de pe fața pământului, cei care se ocupă cu adevăruri solemne pentru aceste vremuri periculoase trebuie să înțeleagă Biblia și să fie familiarizați cu dovezile credinței noastre. Dacă nu posedă o cunoaștere a Cuvântului vieții ei n-au nici un drept să se apuce să-i învețe pe alții în calea vieții. Pastorii trebuie să-și dea toată silința, ca să unească cu credința lor „fapta, cu fapta cunoștința, cu cunoștința, înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia, cu evlavia dragostea de frați, cu dragostea de frați iubirea de oameni.” (2 Petru 1, 5-7.)
Unii dintre pastorii noștri au absolvit când de-abia au învățat primele principii ale învățăturii lui Hristos. Cei care sunt ambasadori pentru Hristos, care se află în locul Lui, cerând cu stăruință sufletelor să se împace cu Dumnezeu, trebuie să fie calificați să prezinte, în mod inteligent, credința noastră și să fie în stare să arate motivele speranței lor cu blândețe și teamă. Hristos a spus: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viață veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.)
Pastorii care învață adevăruri nepopulare vor fi asaltați de oameni care sunt îmboldiți de Satana, și care, ca și stăpânul lor, pot să citeze ușor Scriptura. Să fie, oare, slujitorii lui Dumnezeu mai prejos decât slujitorii lui Satana în mânuirea cuvintelor Inspirației? Întocmai ca și Hristos, ei trebuie să întâmpine Scriptura cu Scriptura. O, fie ca cei care slujesc lucrurilor sfinte să se trezească și, ca și cei din Berea, să cerceteze Scripturile zilnic! Fraților din lucrare, vă rog fierbinte să studiați Scripturile cu rugăciune smerită pentru o inimă înțelegătoare, ca să-i puteți învăța pe alții calea vieții, în mod desăvârșit. Sfatul, rugăciunile și exemplul vostru trebuie să fie o mireasmă de viață pentru viață, altfel sunteți necalificați să arătați altora calea vieții.
Stăpânul cere tuturor slujitorilor Lui să-și îmbunătățească talentele care le-au fost încredințate. Dar cu cât mai mult va cere El celor care mărturisesc a cunoaște calea vieții și care își iau asupra lor responsabilitatea de a-i călăuzi și pe alții pe ea. Apostolul Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Tu dar, copilul meu, întărește-te în harul care este în Hristos Isus. și ce-ai auzit de la mine, în fața multor martori, încredințează la oameni de încredere, care să fie în stare să învețe și pe alții.” (2 Timotei 2, 1.2.)
Rezultatele strălucite, care au însoțit lucrarea ucenicilor aleși ai lui Hristos, au fost efectul purtării în trupurile lor a morții Domnului Isus. Unii dintre cei care au mărturisit despre Hristos au fost oameni neînvățați; dar în inimile lor era harul și adevărul, care le-au inspirat și curățit viața și le-au stăpânit toate acțiunile. Ei au fost reprezentanții vii ai gândului și duhului Lui. Ei erau epistole vii, cunoscute și citite de toți oamenii. Erau urâți și persecutați de toți cei care nu voiau să primească adevărul pe care îl predicau ei, și care disprețuiau crucea lui Hristos.
Oamenii păcătoși nu sunt împotriva unei forme de evlavie, nici nu resping o lucrare populară, care nu prezintă pentru ei nici o cruce de purtat. Inima firească nu va ridica nici o obiecție serioasă față de o religie în care nu există nimic care să-l facă pe călcătorul de lege să tremure sau să asalteze inima și conștiința cu teribilele realități ale judecății de apoi. Arătarea Duhului și a puterii lui Dumnezeu este cea care provoacă opoziția și face ca inima firească să se răzvrătească. Adevărul care salvează sufletul nu trebuie doar să vină de la Dumnezeu, ci comunicarea lui către alții trebuie însoțită de Duhul Său, altfel el cade fără putere înaintea influențelor care se opun. O, fie ca adevărul să cadă de pe buzele slujitorilor lui Dumnezeu cu așa putere, încât să-și croiască drum spre inimile oamenilor!
Pastorii trebuie să fie îmbrăcați cu putere de sus. Când adevărul în simplitatea și puterea lui, așa cum este în Isus, este adus să mărturisească împotriva spiritului lumii, condamnând plăcerile captivante și farmecele stricăcioase, atunci se va vedea clar că nu există nici o legătură între Hristos și Belial. Inima firească nu poate discerne lucrurile Duhului lui Dumnezeu. Un pastor neconsacrat, care prezintă adevărul într-o manieră neînflăcărată, propria lui inimă nefiind mișcată de adevărurile despre care vorbește altora, nu va face decât rău. Orice efort pe care-l face doar coboară stindardul.
Interesul egoist trebuie să fie înghițit de dorința fierbinte pentru salvarea de suflete. Unii pastori au lucrat, nu pentru că nu puteau face altfel, nu pentru că asupra lor era un vai, ci doar pentru salariul pe care aveau să-l primească. Îngerul a spus: „Cine din voi va închide porțile, ca să n-aprindeți focul pe altarul Meu? N-am nici o plăcere de voi, zice Domnul oștirilor, și darurile de mâncare din mâna voastră nu-Mi sunt plăcute.” (Maleahi 1, 10.)
Este cu totul greșit să cumperi fiecare misiune care este făcută pentru Domnul. Vistieria Domnului a fost golită de către cei care n-au fost decât pagubă pentru lucrare. Dacă pastorii se predau pe deplin lucrării lui Dumnezeu și își consacră toate energiile pentru clădirea cauzei Sale, ei nu vor duce nici o lipsă. Cât privește lucrurile vremelnice, ei au o parte mai bună decât Domnul lor și mai bună decât a ucenicilor aleși, pe care El i-a trimis să-l salveze pe omul care piere. Marele nostru Exemplu, care a fost în strălucirea slavei Tatălui Său, a fost disprețuit și lepădat de oameni. L-au urmărit reproș și minciună. Aleșii Săi, ucenicii, erau exemple vii ale vieții și spiritului Domnului lor. Ei au fost onorați cu biciuiri și închisoare; și în final, a fost partea lor de a-și pecetlui lucrarea cu propriul lor sânge.
Când pastorii sunt interesați de lucrarea pe care o iubesc, ca de o parte a existenței lor, atunci pot să spună: „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: «Din pricina ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru».” (Romani 8, 35-39.)
„Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită: păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu, nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei. și când se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.” (1 Petru 5, 1-4.)