Iubiți frați, La 25 octombrie 1868, mi-a fost arătat că nu toți cei care pretind a fi chemați să învețe adevărul sunt calificați pentru această lucrare sfântă. Unii sunt departe de a corespunde gândului și voinței lui Dumnezeu. Unii se complac în lenevie, în lucrurile vremelnice și viața lor religioasă este marcată de lenevie spirituală. Acolo unde există lipsă de energie stăruitoare și aplicare strânsă în probleme vremelnice și tranzacții de afaceri, aceeași deficiență va fi vizibilă și în lucrurile spirituale.
Unii dintre voi sunt capi de familie, iar exemplul și influența voastră modelează caracterele copiilor voștri. Exemplul vostru va fi urmat de ei într-o măsură mai mare sau mai mică, iar lipsa voastră de perfecțiune constituie un exemplu rău pentru alții. Însă deficiențele voastre sunt mai sensibil simțite, cu rezultate mai grele în cauza și lucrarea lui Dumnezeu. Familiile voastre au simțit această lipsă și au suferit din cauza ei; lor le-au lipsit multe lucruri pe care hărnicia zeloasă și perseverența le-ar fi putut procura. Dar această deficiență este văzută și simțită în cauza și lucrarea lui Dumnezeu, într-o măsură, cu atât mai mare cu cât cauza și lucrarea Lui sunt de o importanță mai înaltă decât lucrurile care aparțin acestei vieți.
Influența unor pastori nu este bună. Ei n-au vegheat cu grijă asupra timpului lor, ca astfel să dea oamenilor un exemplu de hărnicie. Ei au petrecut în lenevie clipe și ceasuri, care odată trecute în veșnicie, cu rezultatele raportului lor, nu mai pot fi rechemate niciodată. Unii sunt leneși din fire, ceea ce constituie o greutate pentru ei să facă cu succes o lucrare de care s-au apucat. Această deficiență a fost văzută și simțită pe tot parcursul experienței lor religioase. Cei vinovați nu sunt singurii care pierd; alții sunt făcuți să sufere prin deficiența lor. În această perioadă târzie, mulți au lecții de învățat, care ar fi trebuit să fie învățate la o dată mult mai timpurie.
Unii nu studiază îndeaproape Biblia. Ei nu simt înclinația să se apuce să studieze cu stăruință Cuvântul lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei neglijențe, ei au muncit cu un mare dezavantaj și, în eforturile lor de slujire, n-au realizat nici o zecime din lucrarea pe care ar fi putut s-o facă, dacă ar fi văzut necesitatea unei consacrări a minții lor pentru studierea Cuvântului. Ei puteau să devină atât de obișnuiți cu Scripturile, atât de întăriți în argumente biblice, încât i-ar fi putut întâmpina pe oponenți și astfel să prezinte motivele credinței noastre, ca adevărul să triumfe, și opoziția să fie redusă la tăcere.
Aceia care slujesc Cuvântul trebuie să aibă o atât de completă cunoaștere a acelui Cuvânt cât este posibil pentru ei să obțină. Ei trebuie să cerceteze, să se roage și să învețe continuu, altfel poporul lui Dumnezeu va avansa în cunoașterea Cuvântului și a voinței Sale, și îi va lăsa pe acești pretinși învățători mult în urmă. Cine îi va mai învăța pe oameni când ei sunt înaintea învățătorilor lor? Toate eforturile unor astfel de pastori sunt fără rod. Este nevoie ca ei să fie învățați mai profund, din Cuvântul lui Dumnezeu, înainte să fie capabili să-i instruiască pe alții.
Unii ar fi putut să fie acum lucrători conștiincioși, dacă ar fi folosit bine timpul, simțind că aveau să dea socoteală lui Dumnezeu de timpul lor risipit. Ei L-au nemulțumit pe Dumnezeu, pentru că n-au fost harnici. Mulțumirea de sine, iubirea de sine și iubirea egoistă de comoditate i-au reținut pe unii de la bine, i-au abătut de la obținerea cunoașterii Scripturilor, ca să poată fi cu totul destoinici pentru orice lucrări bune. Unii nu apreciază valoarea timpului și au lenevit în pat în ceasurile pe care le-ar fi putut întrebuința pentru studierea Bibliei. Sunt câteva subiecte asupra cărora ei au stăruit cel mai mult, cu care s-au obișnuit, și despre care pot vorbi acceptabil; dar, în mare măsură, ei au rămas aici. Ei nu s-au simțit întru totul mulțumiți cu ei înșiși și, uneori, și-au dat seama de deficiențele lor, totuși n-au fost destul de treziți față de păcatul neglijenței spre a deveni obișnuiți cu Cuvântul lui Dumnezeu, pe care ei mărturisesc că îl fac cunoscut altora. Din cauza ignoranței lor, poporul este dezamăgit; el nu primește cunoștințele pe care le-ar fi putut obține de la ei și pe care se așteaptă să le obțină de la slujitorii lui Hristos.
Sculându-se devreme și economisind timpul, pastorii pot găsi timp pentru o îndeaproape cercetare a Scripturilor. Ei trebuie să aibă stăruință și să nu fie împiedicați în obiectivul lor, ci, în mod persistent, să-și folosească timpul în studierea Cuvântului, aducând în ajutorul lor adevărurile pe care alte minți, prin muncă obositoare, le-au adunat pentru ei și, cu efort harnic și stăruitor, le-au pregătit, punându-le la îndemâna lor. Sunt pastori care muncesc de ani de zile, învățându-i adevărul pe alții, în timp ce ei înșiși nu sunt buni cunoscători ai puternicelor puncte ale poziției noastre. Pe aceștia îi rog să o termine cu lenevia. Ea este pentru ei un blestem continuu. Dumnezeu le cere să facă fiecare moment roditor pentru ei sau pentru alții. „În sârguință, fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu Duhul. Slujiți Domnului.” „Cine se lenevește în lucrul lui, este frate cu cel ce nimicește.” (Romani 12, 11; Proverbe 18, 9.)
Este important pentru slujitorii lui Hristos să înțeleagă necesitatea autocreșterii, pentru ca să înfrumusețeze mărturia lor și să mențină o demnitate care le stă bine. Fără educație mintală ei vor da greș cu siguranță în tot ceea ce întreprind. Mi s-a arătat că există o hotărâtă lipsă la unii care predică Cuvântul. Dumnezeu nu este mulțumit cu căile și ideile lor. Maniera lor de a cita la întâmplare Scriptura este o rușine pentru ocupația lor. Ei pretind a fi învățători ai Cuvântului, și totuși, nu reușesc să repete corect Scriptura. Aceia care se predau întru totul predicării Cuvântului nu trebuie să se facă vinovați de citarea incorectă a textului. Dumnezeu cere desăvârșire de la toți slujitorii Săi.
Religia lui Hristos va fi exemplificată de posesorul ei în viață, în conversație, în fapte. Principiile ei puternice se vor dovedi o ancoră. Cei care sunt învățători ai Cuvântului trebuie să fie modele de pietate, exemple pentru turmă. Exemplul lor trebuie să mustre lenevia, nepăsarea, lipsa de hărnicie și de economie. Principiile religiei pretind hărnicie, sârguință, economie și onestitate. „Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta.” (Luca 16, 2), va fi în curând auzit de către toți. Fraților, ce socoteală ați putea da Stăpânului, dacă ar apărea acum? Voi sunteți nepregătiți. Voi ați fi tot atât de sigur numărați împreună cu servii cei leneși, cât este de sigur că ei există. Pentru voi a mai rămas încă timp prețios. Eu vă rog fierbinte să răscumpărați vremea.
Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului. Ferește-te de întrebările nebune, și nefolositoare, căci știi că dau naștere la certuri. și robul Domnului nu trebuie să se certe; ci să fie blând cu toți, în stare să-i învețe pe toți, plin de îngăduință răbdătoare, să-i îndrepte cu blândețe pe potrivnici, în nădejdea că Dumnezeu le va da pocăință, ca să ajungă la cunoștința adevărului; și, venindu-și în fire, să se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinși ca să-i facă voia.” (2 Timotei 2, 15.23-26.)
Pentru ca să aducă la îndeplinire lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la ei, pastorii trebuie să fie calificați pentru poziția lor. Apostolul Pavel, în epistola sa către Coloseni, vorbește astfel cu privire la slujirea lui: „Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia pe care a dat-o Dumnezeu pentru voi, ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu. Vreau să zic: taina ținută ascunsă din veșnicii și în toate veacurile, dar descoperită acum sfinților Lui, cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri și anume: Hristos în voi, nădejdea slavei. Pe El Îl propovăduim noi, și sfătuim pe orice om și învățăm pe orice om în toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe orice om desăvârșit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, și mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1, 25-29.)
Dumnezeu nu cere de la slujitorii Săi, care trăiesc atât de aproape de sfârșitul tuturor lucrurilor, o apreciere mai puțin sacră și mai puțină consacrare față de lucrarea de slujire. El nu poate accepta activitatea lucrătorilor, dacă nu realizează în propriile lor inimi viața și puterea adevărului pe care ei îl prezintă altora. El nu va accepta nimic mai puțin decât o lucrare serioasă, activă, făcută din inimă zeloasă. Pentru această mare lucrare se cere vigilență și rod bogat. Dumnezeu dorește lucrători altruiști dintre aceia care vor să muncească cu bunăvoință dezinteresată și să-i acorde lucrării tot interesul lor.
Fraților, vouă vă lipsește devoțiunea și consacrarea față de lucrare. Inimile voastre sunt egoiste. Deficiențele din voi trebuie să fie înlocuite, altfel peste scurt timp veți avea o dezamăgire fatală — veți pierde cerul. Dumnezeu nu trece cu vederea neglijența îndeplinirii cu credincioșie a lucrării pe care El a lăsat s-o facă slujitorii Lui. La mulți dintre cei care lucrează în pastorație le lipsește o energie durabilă, precum și o constantă încredere în Dumnezeu. Rezultatul acestei lipse aduce grele poveri asupra celor puțini, care posedă aceste calități, și ei sunt nevoiți să repare lipsurile atât de vădite la cei care ar putea fi muncitori capabili, dacă ar dori să ajungă așa ceva. Sunt puțini cei care lucrează zi și noapte, lipsindu-se pe sine de odihnă și bucuriile sociale, împovărând creierul la maximum, fiecare îndeplinind munca pentru trei oameni, epuizând viața lor prețioasă spre a face lucrarea pe care puteau s-o facă alții, dar neglijată. Unii sunt prea leneși, spre a-și face partea lor; mulți pastori se cruță cu grijă, evitând poverile, rămânând într-o stare de ineficiență și nefăcând aproape nimic. De aceea, cei care își dau seama de valoarea sufletelor, care apreciază sfințenia lucrării și simt că ea trebuie să înainteze fac muncă în plus, depunând eforturi supraomenești și folosesc la maximum puterea creierului lor pentru a menține lucrarea în mișcare. Dacă interesul pentru lucrare și consacrarea față de ea ar fi împărțite în mod egal, dacă toți care mărturisesc a fi pastori și-ar devota cu hărnicie cauzei întregul lor interes, nu cruțându-se pe sine, puținii lucrători zeloși și temători de Dumnezeu, care-și epuizează repede viața, ar fi ușurați de această mare apăsare de deasupra lor, și puterea lor ar putea fi păstrată astfel încât, solicitată fiind într-adevăr, aceasta va avea efectul unei duble puteri și va produce rezultate cu mult mai mari decât pot fi văzute în timp ce se află sub copleșitoarea apăsare de grijă și neliniște. Domnul nu este mulțumit cu această inegalitate.
Mulți dintre cei ce mărturisesc a fi chemați de Dumnezeu să slujească prin cuvânt și doctrină nu simt că n-au nici un drept să pretindă a fi învățători, dacă nu sunt pregătiți, prin studierea serioasă și stăruitoare a Cuvântului lui Dumnezeu. Unii au neglijat să obțină o cunoaștere a simplelor ramuri ale educației. Unii nu pot nici măcar să citească corect; unii citează greșit Scripturile, iar unii, prin vădita lor lipsă de calificare pentru lucrarea pe care încearcă s-o facă, păgubesc cauza lui Dumnezeu și pun adevărul într-o lumină proastă. Aceștia nu simt nevoie de a-și cultiva intelectul, de a încuraja în mod special perfecționarea fără prefăcătorie, și de a căuta adevărata ridicare a caracterului creștin. Mijlocul efectiv și sigur al atingerii acestuia este predarea sufletului față de Dumnezeu. El va îndruma intelectul și afecțiunile în așa fel, încât ele se vor concentra asupra celor divine și veșnice, și atunci ei vor poseda energie chibzuită, pentru că toate puterile minții și ale ființei întregi vor fi înălțate, curățate și îndreptate pe calea cea mai nobilă și sfântă. De pe buzele Învățătorului ceresc au fost auzite cuvintele: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toate inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, și cu toată inima ta.” (Marcu 12, 30.) Când are loc această supunere față de Dumnezeu, fiecare acțiune va fi binecuvântată cu umilință adevărată, în timp ce, în același timp, cei care sunt în felul acesta aliați cu Dumnezeu și îngerii Lui cerești vor poseda o demnitate potrivită cu mireasma cerească.
Domnul cere de la slujitorii Săi să fie activi. Lui nu-i place să-i vadă nepăsători și leneși. Ei pretind că au dovada că Dumnezeu i-a ales în mod deosebit să-l învețe pe popor calea vieții; totuși, conversația lor adesea nu este folositoare și dovedesc că nu au sarcina lucrării asupra lor. Propriile lor suflete nu sunt înviorate de puternicele adevăruri pe care le prezintă altora. Unii propovăduiesc aceste atât de interesante adevăruri într-o manieră așa de nepăsătoare, încât ele nu pot influența poporul. „Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta!” (Eclesiastul 9, 10.) Bărbații pe care i-a chemat trebuie să fie învățați să depună efort, să lucreze în mod serios, cu zel neobosit pentru El, să scoată suflete din foc. Când pastorii simt puterea adevărului în propriile lor suflete, mișcând puternic ființa lor, atunci vor poseda putere să influențeze inimile și să arate că ei cred în mod hotărât adevărurile pe care le predică altora. Ei trebuie să păstreze în minte valoarea sufletelor și adâncimile fără egal ale iubirii Mântuitorului. Aceasta va trezi sufletul în așa fel, încât, împreună cu David, ei pot să spună: „Îmi ardea inima în mine, un foc lăuntric mă mistuia.” (Psalmii 39, 3.)
Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Nimeni să nu-ți disprețuiască tinerețea; ci fii o pildă pentru credincioși, în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție. Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toți. Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii pe care o dai altora; stăruiește în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei 4, 12.15.16.) Ce importanță însemnată este atribuită aici vieții creștine a slujitorului lui Dumnezeu! Ce nevoie este de studierea cu credincioșie a Cuvântului, pentru ca el însuși să fie sfințit prin adevăr și să poată fi calificat să-i învețe pe alții.
Fraților, vouă vi se cere să exemplificați adevărul în viața voastră. Dar cei care cred că au o lucrare de făcut, aceea de a-i învăța pe alții adevărul, nu sunt toți convertiți și sfințiți prin adevăr. Unii au idei greșite despre ce este un creștin și despre mijloacele prin care se poate obține o experiență religioasă fermă; cu atât mai puțin înțeleg ei calitățile pe care Dumnezeu le cere slujitorilor Săi. Bărbații aceștia sunt nesfințiți. Ocazional ei au un simțământ fugar, care le dă impresia că sunt într-adevăr copii ai lui Dumnezeu. Această dependență de impresii este una dintre înșelăciunile speciale ale lui Satana. Cei care sunt instruiți în felul acesta fac din religia lor o problemă de circumstanțe. Principiul ferm lipsește. Nimeni nu este un creștin viu, dacă nu are o zilnică experiență cu lucrurile lui Dumnezeu și o zilnică practicare a lepădării de sine, purtând cu bucurie crucea și urmându-l pe Hristos. Fiecare creștin viu va progresa zilnic în viața spirituală. În timp ce avansează spre desăvârșire, el experimentează în fiecare zi o convertire față de Dumnezeu; și convertirea lui nu este completată, până ce nu ajunge la perfecțiunea caracterului creștin, o totală pregătire pentru atingerea finală a nemuririi.
Dumnezeu trebuie să fie subiectul cel mai de seamă al cugetelor noastre. Meditând asupra Lui, și invocându-L, sufletul va fi înălțat și sentimentele stimulate. Neglijarea meditației și a rugăciunii va avea ca rezultat sigur un declin al interesului pentru cele religioase. Se va vedea nepăsare și lenevie. Religia nu este doar o emoție, un simțământ. Ea este un principiu care este întrețesut cu toate îndatoririle zilnice și tranzacțiile vieții. Nimic nu va fi susținut, nu se va intra în nici o afacere care va împiedica prezența acestui principiu. Pentru a menține religia curată și nepătată, este necesar a fi lucrători care stăruiesc în a face efort. Trebuie să facem noi înșine ceva. Nimeni altul nu poate face lucrarea noastră. Nimeni, în afară de noi, nu poate realiza mântuirea noastră cu frică și cutremur. Aceasta este exact acea lucrare pe care Domnul a lăsat-o pe seama noastră s-o facem.
Unii pastori, care pretind a fi chemați de Dumnezeu, au sângele sufletelor pe hainele lor. Ei sunt înconjurați de persoane căzute și de păcătoși și totuși nu simt nici o povară pentru sufletele lor; ei dau pe față o indiferență în legătură cu mântuirea lor. Unii sunt atât de aproape de adormire, încât se pare că n-au nici un simț al lucrării unui pastor evanghelic. Ei nu socotesc că, în calitate de medici spirituali, li se cere să aibă dibăcie în tratarea sufletelor bolnave de păcat. Lucrarea de avertizare a păcătoșilor, de a plânge și a se ruga cu ei, a fost neglijată până ce, pentru multe suflete, orice tratament era tardiv. Unii au murit în păcatele lor, și la judecată vor înfrunta cu mustrările vinovăției lor pe cei care i-ar fi putut salva, dar care nu i-au salvat. Pastori necredincioși, ce pedeapsă vă așteaptă!
Slujitorii lui Hristos au nevoie de o nouă ungere, pentru ca ei să poată discerne mai clar lucrurile sacre și să aibă concepții mai clare despre caracterul sfânt și fără pată, pe care ei înșiși trebuie să și-l formeze spre a fi pilde pentru turmă. Nimic din ceea ce putem face noi înșine nu ne va urca la nivelul la care Dumnezeu ne poate accepta ca ambasadori ai Lui. Numai o fermă încredere în Dumnezeu și o credință puternică și activă va împlini lucrarea pe care o cere El să fie făcută în noi. Dumnezeu chemă bărbați care lucrează. Continuarea în facerea de bine este ceea ce va forma caractere pentru cer. Cu claritate, credincioșie și iubire, trebuie să apelăm la oameni să se pregătească pentru ziua lui Dumnezeu. Unii va trebui să fie rugați stăruitor, cu seriozitate, înainte ca ei să fie mișcați. Fie ca lucrătorul să se caracterizeze prin blândețe, umilință și printr-o seriozitate care îi va face să înțeleagă că lucrurile acesta sunt o realitate, și ei au de ales între viață sau moarte. Comportamentul celui care lucrează pentru Dumnezeu trebuie să fie serios și caracterizat prin simplitate și politețe creștină, totuși, el trebuie să fie extrem de serios în lucrarea pe care i-a lăsat-o Stăpânul s-o facă. Perseverența hotărâtă pe calea dreptății și disciplinarea minții prin exerciții religioase, pentru a iubi devoțiunea și lucrurile cerești, vor aduce cea mai mare fericire.
Dacă ne punem încrederea în Dumnezeu, avem putere să stăpânim mintea în privința acelor lucruri. Prin exercițiu continuu, ea va deveni puternică spre a se lupta cu vrăjmașii lăuntrici și a supune eul, până când are loc o schimbare completă, iar pasiunile, apetitul și voința sunt aduse în supunere perfectă. Atunci va fi o evlavie zilnică în cămin și în afară, și când ne angajăm la lucru pentru suflete, eforturile noastre vor fi însoțite de o putere. Creștinul smerit va avea timpul lui de devoțiune, care nu este spasmodică, convulsivă sau superstițioasă, ci calmă, liniștită, profundă, constantă și serioasă. Iubirea față de Dumnezeu, practicarea sfințirii vor fi plăcute când există o predare perfectă față de Dumnezeu.
Motivul pentru care slujitorii lui Hristos nu mai au succes în lucrările lor se datorează faptului că nu sunt devotați lucrării în mod neegoist. Interesul unora este împărțit; ei sunt nehotărâți. Grijile acestei vieți preocupă atenția lor, și nu-și dau seama cât de sacră este lucrarea pastorului. Unii ca aceștia se pot plânge de întuneric, de necredință mare, de infidelitate. Motivul pentru acestea este că ei nu stau bine înaintea lui Dumnezeu; ei nu văd importanța de a face o deplină și completă consacrare față de El. Ei Îi slujesc puțin lui Dumnezeu, iar lor mai mult. Ei se roagă doar puțin.
Maiestatea cerului, în timp ce a fost angajat în lucrarea Sa pământească, S-a rugat mult Tatălui Său. Adesea era plecat în rugăciune toată noaptea. Duhul Lui era adesea întristat când simțea puterile întunericului acestei lumi, și părăsea orașul aglomerat și mulțimea gălăgioasă, și căuta un loc retras să-și facă rugăciunile. Muntele Măslinilor era locul favorit pentru rugăciunea Fiului lui Dumnezeu. Adesea, după ce mulțimea Îl părăsea pentru a se retrage peste noapte, El nu Se odihnea, deși era obosit de lucrările de peste zi. În Evanghelia după Ioan, citim: „și s-a întors fiecare acasă. Isus S-a dus la Muntele Măslinilor.” (Ioan 7, 53; 8, 1.) În timp ce orașul era cuprins de liniște, iar ucenicii s-au întors la casele lor, pentru o reîmprospătare în somn, Isus nu dormea. Rugăciunile Lui sfinte se înălțau spre Tatăl Său, de pe Muntele Măslinilor, pentru ca ucenici Lui să poată fi păziți de influențele pe care aveau să le întâmpine zilnic în lume, și ca propriul Lui suflet să poată fi întărit și sprijinit pentru sarcinile și încercările zilei următoare. Toată noaptea, în timp ce ucenicii Lui dormeau, divinul lor Învățător Se ruga. Roua și frigul nopții cădeau asupra capului Său plecat în rugăciune. Exemplul Lui a fost lăsat pentru urmașii Lui.
Maiestatea cerului, în timp ce era angajat în lucrarea Lui, Se afla adesea în rugăciune serioasă. El nu mergea totdeauna pe Muntele Măslinilor, pentru că ucenicii Lui aflaseră locul Lui favorit, și adesea Îl urmau. El a ales liniștea nopții, când n-avea să fie întrerupt. Isus putea să-i vindece pe bolnavi și să-i învie pe morți. El Însuși era un izvor de binecuvântare și tărie. El a poruncit chiar și furtunilor, și acestea au ascultat de El. N-a fost întinat de stricăciune, era străin față de păcat; totuși, S-a rugat, și încă des și cu strigăte puternice și lacrimi. S-a rugat pentru ucenicii Săi și pentru Sine, identificându-Se astfel cu nevoile noastre, cu slăbiciunile noastre și cu neajunsurile noastre, care sunt atât de obișnuite la oameni. El a fost un mare petiționar, neavând pasiunile firii noastre căzute, dar înconjurat de infirmități asemănătoare, ispitit în toate privințele, cum suntem și noi. Isus a îndurat chinul care necesita ajutor și sprijin de la Tatăl Său.
Hristos este exemplul nostru. Sunt slujitorii lui Hristos ispitiți și loviți cu furie de Satana? Tot așa a fost și El, care n-a cunoscut păcat. În aceste ceasuri de suferință El S-a întors spre Tatăl Său. El a venit pe pământ, ca să poată oferi o cale pe care noi să putem găsi har și putere spre a-i ajuta în orice vreme pe cei în nevoie, urmând exemplul Lui în rugăciune serioasă. Dacă slujitorii lui Hristos vor să imite acest model, ei vor fi umpluți cu Duhul Lui, și îngerii le vor sluji.
Îngerii I-au slujit lui Isus, totuși, prezența lor n-a făcut ca viața Lui să fie o viață comodă, eliberată de conflicte severe și de ispitiri feroce. El a fost ispitit în toate privințele cum suntem și noi, dar fără păcat. Dacă pastorii, în timp ce sunt angajați în lucrarea pe care El a hotărât-o ca ei s-o facă, au necazuri, încurcături și ispitiri, să fie oare descurajați când știu că este Unul care a îndurat toate acestea înainte de ei? Să părăsească ei încrederea, pentru că nu realizează tot ceea ce așteaptă de la munca lor? Hristos a lucrat cu zel pentru poporul Lui; dar eforturile Lui au fost disprețuite chiar de către cei pe care a venit să-i salveze și ei L-au dat la moarte pe El, care venise să le dea viață.
Există un mare număr de pastori, dar o mare lipsă de lucrători. Lucrătorii, conlucrătorii cu Dumnezeu, au un simțământ al sfințeniei lucrării și al severelor conflicte cu care trebuie să se confrunte, pentru ca să o ducă mai departe cu succes. Lucrătorii nu vor slăbi și nu se vor descuraja, având în vedere lucrarea, oricât de grea ar putea fi. În epistola către Romani, Pavel spune: „Deci fiindcă suntem socotiți neprihăniți prin credință, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credință, am intrat în această stare de har în care suntem; și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. Ba mai mult, ne bucurăm chiar și în necazurile noastre, căci știm că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5, 1-5.) În El sunt toate comorile, înțelepciunea și cunoștința. Noi n-avem scuză, dacă nu ne folosim de bogatele provizii făcute pentru noi, ca să nu ducem lipsă de nimic. Darea înapoi de la greutăți, văicăreala în suferință îi face pe slujitorii lui Dumnezeu să fie slabi și fără eficiență în purtarea răspunderilor și a poverilor.
Toți cei care stau neclintiți în fruntea bătăliei trebuie să simtă lupta specială a lui Satana dusă împotriva lor. Când își dau seama de atacurile lui, ei vor fugi la Fortăreață. Ei simt nevoia de o putere specială de la Dumnezeu și muncesc în puterea Lui; de aceea, biruințele pe care le câștigă nu-i înalță pe ei, ci îi conduc prin credință să se sprijine și mai sigur pe Cel Puternic. În inimile lor, este trezită o adâncă și înflăcărată recunoștință față de Dumnezeu, și ei se bucură în suferința pe care o experimentează când sunt apăsați de vrăjmaș. Acești slujitori binevoitori câștigă o experiență și formează un caracter care va onora cauza lui Dumnezeu.
Timpul de față este un timp de privilegiu solemn și răspundere sacră pentru slujitorii lui Dumnezeu. Dacă aceste răspunderi sunt respectate cu credincioșie, mare va fi răsplata slujitorului credincios când Stăpânul va spune: „Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta”. Truda zeloasă, lucrarea neegoistă, efortul răbdător și stăruitor îi vor fi răsplătite din belșug; Isus va zice: „De acum încolo nu vă mai numesc servi, ci prieteni, oaspeți.” Aprobarea Stăpânului nu este dată pentru mărimea lucrării îndeplinite, pentru că au fost câștigate multe lucruri, ci din cauza credincioșiei chiar în puține lucruri. Nu rezultatele mari pe care le obținem, ci motivele din care acționăm au valoare înaintea lui Dumnezeu. El prețuiește bunătatea și credincioșia mai mult decât mărimea lucrării îndeplinite.
Mi-a fost arătat că mulți sunt în cel mai mare pericol de a nu reuși să-și desăvârșească sfințirea în temere de Domnul. Pastorii sunt în pericol de a-și pierde propriile lor suflete. Unii dintre cei care au predicat altora vor fi respinși, pentru că nu și-au desăvârșit un caracter creștin. În lucrarea lor, ei n-au salvat suflete, și nici chiar pe ale lor n-au reușit să le salveze. Ei nu văd importanța cunoașterii de sine și a stăpânirii de sine. Ei nu veghează și nu se roagă, ca să nu cadă în ispită. Dacă ar veghea, ei ar ajunge să-și cunoască punctele slabe în care sunt atacați, cel mai probabil, de ispită. Prin priveghere și rugăciune, punctele lor cele mai slabe pot să fie în așa fel păzite, încât să devină cele mai puternice, și ei pot să întâmpine ispita fără să fie biruiți. Fiecare urmaș al lui Hristos trebuie să se cerceteze zilnic, pentru ca să ajungă să-și cunoască perfect propria lui purtare. Aproape la toți există o neglijare a cercetării de sine. Această neglijare este extrem de periculoasă pentru cel care mărturisește a fi purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu, care ocupă înfricoșata poziție de răspundere ca primitor al cuvintelor lui Dumnezeu spre a le prezenta poporului Său. Conduita zilnică a unei astfel de persoane are mare influență asupra altora. Dacă n-are nici un succes în muncă, el îi aduce pe convertiți la propriul lui nivel inferior, și rar se-ntâmplă ca ei să se ridice mai sus. Căile pastorului lor, cuvintele lui, gesturile și manierele lui, credința lui, evlavia lui sunt considerate ca model de către toți adventiștii, păzitori ai Sabatului, și, dacă ei îl imită pe el, care i-a învățat adevărul, cred că își fac toată datoria.
Există multe în conduita unui pastor pe care el le poate îmbunătăți. Mulți văd și simt lipsa lor, totuși par să nu-și dea seama de influența pe care o exercită. Ei sunt conștienți de acțiunile lor când le aduc la îndeplinire, dar îngăduie ca ele să dispară din memorie, și de aceea nu se schimbă. Dacă pastorii ar face din acțiunile fiecărei zile un subiect de atentă cugetare și verificare deliberată, cu scopul de a face cunoștință cu obiceiurile vieții lor, ei s-ar cunoaște pe ei înșiși mai bine. Printr-o examinare amănunțită a vieții lor zilnice în toate împrejurările, ei ar cunoaște motivele lor și principiile care îi pun în mișcare. Această revizuire zilnică a faptelor noastre, spre a vedea dacă conștiința le aprobă sau le condamnă, este necesară pentru toți care doresc să ajungă la desăvârșirea caracterului creștin. Multe fapte care trec drept fapte bune, chiar fapte de binefacere, când sunt cercetate îndeaproape, se constată că au fost sugerate de motive greșite. Mulți primesc aplauze pentru virtuți pe care nu le au. Cercetătorul de inimi examinează motivele și, adesea, faptele care sunt mult aplaudate de oameni sunt înregistrate de El, ca izvorând din motive egoiste și ipocrizie josnică. Fiecare faptă din viața noastră, fie că este excelentă și vrednică de laudă, sau merită dezaprobare, este judecată de cercetătorul inimilor după motivele care au pus-o în mișcare.
Chiar unii pastori care apără Legea lui Dumnezeu se cunosc doar puțin pe ei înșiși. Ei nu meditează și nu-și cercetează motivele. Ei nu-și văd greșelile și păcatele, pentru că nu au o privire serioasă și hotărâtă asupra vieții, faptelor și caracterului lor, separat și ca întreg, spre a le compara cu sfânta Lege a lui Dumnezeu. Cerințele Legii, în realitate, nu sunt înțelese de ei, și trăiesc zilnic călcând spiritul acelei Legi pe care ei mărturisesc că o respectă. „Prin Lege”, zice Pavel, „vine cunoștința deplină a păcatului.” „Păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: «Să nu poftești».” (Romani 3, 20.7.27.) Unii dintre cei care lucrează prin cuvânt și învățătură n-au o înțelegere practică a Legii lui Dumnezeu și a sfintelor ei cerințe, sau a ispășirii lui Hristos. Înainte ca ei să-i poată converti pe păcătoși, trebuie ca ei înșiși să se convertească.
Oglinda credincioasă, care ar descoperi defectele de caracter, este neglijată; de aceea există meteahnă și păcat și sunt evidente pentru alții, chiar dacă nu sunt înțelese de către cei care sunt greșiți. Păcatul odios al egoismului există în mare măsură, chiar și la unii care mărturisesc a fi devotați lucrării lui Dumnezeu. Dacă ei ar compara caracterul lor cu cerințele Lui, mai ales cu standardul cel mare, Legea Lui cea sfântă, dreaptă și bună, ei ar constata, dacă sunt cercetători drepți și cinstiți, că au lipsuri enorme. Dar unii nu sunt dispuși să privească prea departe, sau destul de adânc, spre a vedea stricăciunea inimilor lor. Ei au lipsuri în foarte multe privințe; totuși, rămân în voită ignoranță față de vina lor, și sunt atât de absorbiți de purtarea de grijă a propriilor lor interese, încât lui Dumnezeu nu-I mai dau nici o atenție.
Unii nu sunt evlavioși din fire, și de aceea ar trebui încurajat și cultivat obiceiul examinării îndeaproape a vieții și motivelor lor, și mai ales obiceiul de a nutri iubire pentru exerciții religioase și pentru iubirea în taină. Adesea, ei sunt auziți vorbind despre îndoieli și necredință și stăruind asupra extraordinarelor lupte pe care le-au avut cu simțăminte infidele. Ei stăruie asupra influențelor descurajatoare, care afectează în așa fel credința, speranța și curajul lor, privind adevărul și succesul final al lucrării și cauzei în care sunt angajați, ca și când ar face o virtute specială, ca să fie găsiți de partea celor care se îndoiesc. Uneori, par a se bucura, într-adevăr, învârtindu-se în jurul poziției celor necredincioși și întărind necredința lor cu fiecare împrejurare pe care o pot aduna ca o scuză pentru întunecimea lor. Acestora le-aș spune: Ar fi mai bine să coborâți de îndată și să părăsiți zidurile Sionului, până ce veți deveni bărbați convertiți și creștini buni. Înainte să vă luați răspunderea de a deveni pastori, vouă vi se cere, din partea lui Dumnezeu, să vă despărțiți de iubirea de lume. Răsplata celor care continuă în această poziție de îndoială va fi cea dată fricoșilor și necredincioșilor.
Dar care este motivul acestor îndoieli, acestei întunecimi și necredințe? Răspund: Oamenii aceștia nu stau bine cu Dumnezeu. Ei nu-și tratează cinstit și sincer sufletele. Nu s-au despărțit de tot egoismul, de păcat și de păcătoși. N-au ajuns să studieze viața de lepădare de sine, de sacrificiu de sine a Domnului nostru să imite exemplul Lui de curățire, devoțiune și sacrificiu de sine. Păcatul care înfășoară așa de ușor a fost întărit prin satisfacerea lui. Prin propria lor neglijență și păcat, ei s-au despărțit de societatea divinului Învățător, și El Se află înaintea lor la distanța unei călătorii de o zi. Ei îi au în societatea lor pe cei indolenți, leneși, decăzuți, necredincioși, nerespectuoși, nerecunoscători, nesfinți și pe însoțitorii lor, îngerii cei răi. Este de mirare că aceștia sunt în întuneric sau că au îndoieli privind învățătura? „Dacă vrea cineva să facă voia Lui, va ajunge să cunoască ... învățătura.” (Ioan 7, 17.) El va ajunge să cunoască cu siguranță tot ce se spune în legătură cu acest subiect. Această făgăduință ar trebui să alunge toate îndoielile și întrebările. Ceea ce aduce îndoieli este despărțirea de Hristos. El este urmat de cei serioși, cinstiți, sinceri, credincioși, umili, blânzi, iluminați, curățiți și păziți: pentru că sunt legați de cer.
Nu trebuie să se ceară o mai mare dovadă că o persoană este la mare depărtare de Isus și trăiește cu neglijarea rugăciunii în taină, neglijând evlavia personală, decât faptul că discută astfel îndoielile și necredința, pentru că mediul lui înconjurător nu-i este favorabil. Astfel de persoane n-au religia curată, neîntinată, a lui Hristos. Ei au un material fals, pe care procesul de curățire îl va mistui cu desăvârșire, ca rugină. De îndată ce Dumnezeu îi încearcă și pune la probă credința lor, ei se îndoiesc, slăbesc, mergând când pe o cale, când pe alta. Ei nu au adevăratul material, avut de Pavel, care se putea bucura în suferință, pentru că „necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruință în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșeală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Dumnezeul Sfânt, care ne-a fost dat.” (Romani 5, 3-5.) Ei au o religie de circumstanță. Dacă toți din jurul lor sunt tari în curaj și credința în succesul final al soliei îngerului al treilea, și împotriva lor nu este adusă nici o influență specială, atunci se pare că ei au ceva credință. Dar de îndată ce adversitatea începe să se abată asupra cauzei și lucrarea merge greu, fiind nevoie de ajutorul fiecăruia, aceste suflete sărmane, cu toate că pot să mărturisească a fi slujbași ai Evangheliei, așteaptă ca totul să se prăbușească.
Dacă apare apostazia, și se manifestă răzvrătire, nu-i veți auzi spunând, în alese cuvinte de încurajare și înviorare: Fraților, nu vă pierdeți curajul; aveți curaj. „Totuși temelia cea tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: «Domnul cunoaște pe cei ce sunt ai Lui».” (2 Timotei 2, 19.) Bărbații care sunt afectați în felul acesta de împrejurări trebuie să rămână la casele lor și să folosească puterea lor fizică și mentală în poziții de mai mică răspundere, unde nu vor fi expuși să întâmpine o opoziție atât de puternică. Dacă totul merge bine, ei pot fi socotiți bărbați foarte buni și consacrați. Dar aceștia nu sunt cei pe care Stăpânul vrea să-i trimită în lucrarea Sa, pentru că acestora li se împotrivesc cei care sunt trimișii lui Satana, iar Satana și oștirea îngerilor lui cei răi va fi angajată împotriva lor. Dumnezeu a luat măsuri pentru cei pe care i-a chemat El să facă lucrarea Lui, pentru ca ei să iasă biruitori din orice luptă.
Domnul, vorbind prin Pavel (Efeseni 6, 10-18), ne spune cum să ne înarmăm împotriva lui Satana și a trimișilor lui: „Încolo, fraților, întăriți-vă în Domnul și în puterea tăriei Lui. Îmbrăcați-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteți ține piept uneltirilor diavolului. Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în locurile cerești. De aceea, luați toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteți împotrivi în ziua cea rea, și să rămâneți în picioare, după ce veți fi biruit totul. Stați gata, dar având mijlocul încins cu adevărul, îmbrăcați cu platoșa neprihănirii, având picioarele încălțate cu râvna Evangheliei păcii. Pe deasupra tuturor acestora, luați scutul credinței, cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău. Luați și coiful mântuirii și sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la acestea, cu toată stăruința, și rugăciune pentru toți sfinții.”
Noi suntem angajați într-o lucrare înaltă și sacră. Cei care mărturisesc că sunt chemați să-i învețe adevărul pe cei ce stau în întuneric nu trebuie să fie ei înșiși oameni ai necredinței și întunericului. Ei trebuie să trăiască alături de Dumnezeu, unde pot fi lumină în Domnul. Motivul pentru care nu sunt așa ceva este că ei înșiși nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu; de aceea sunt exprimate îndoieli și descurajări când ar trebui să se audă numai cuvinte de credință și bucurie sfântă.
Religia este cea care ajută la nevoie; o convorbire zilnică cu Dumnezeu, un interes neîmpărțit și neegoist în lucrarea Lui. Trebuie să aibă loc o umilire de sine, să fie îndurată orice gelozie, bănuială rea, invidie, ură, răutate și necredință. Este nevoie de o schimbare totală. Unii au pierdut din vedere modelul nostru, Omul suferind de pe Golgota. În slujba Lui, nu trebuie să ne așteptăm la comoditate, cinste sau măreție în această viață; pentru că El, Maiestatea cerului, nu le-a primit. „Disprețuit și părăsit de oameni, om al durerii și obișnuit cu suferința.” „El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, și, prin rănile lui, suntem tămăduiți.” (Isaia 53, 3.5.) Cu acest exemplu în fața noastră, vom alege oare să evităm crucea și să fim legănați încoace și încolo de împrejurări? Să fie oare aprins zelul nostru și înflăcărarea noastră numai când suntem înconjurați de cei care sunt treji și zeloși în lucrarea și cauza lui Dumnezeu?
Nu putem sta cu credință în Dumnezeu, fie oricât de neplăcute și descurajatoare toate cele ce ne înconjoară? „Deci, ce vom zice noi în fața tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? Cine va ridica pâră împotriva aleșilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socotește neprihăniți! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, el a și înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, și mijlocește pentru noi! Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? După cum este scris: Din pricina ta suntem dați morții toată ziua; suntem socotiți ca niște oi de tăiat. Totuși, în toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălțimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.”(Romani 8, 31-39.)
Mulți pastori n-au un interes neîmpărțit în lucrarea lui Dumnezeu. Ei au investit numai puțin în cauza Lui, și pentru că au acumulat atât de puțin în înaintarea adevărului, sunt ispitiți ușor să privească și să înainteze spre cauza lui Dumnezeu. Nu sunt stabili, întăriți, consolidați. Cel care își cunoaște bine caracterul, care are cunoștință de păcatul pe care îl înfășoară așa de lesne, și ispitele care, cel mai probabil, îl vor birui, nu trebuie să se expună fără a fi nevoie și să invite ispita, așezându-se pe terenul dușmanului. Dacă îl cheamă datoria acolo unde împrejurările nu sunt favorabile, el va avea ajutor special de la Dumnezeu, și astfel va merge complet echipat pentru lupta cu vrăjmașul. Cunoașterea de sine îi va salva pe mulți de căderea în ispite cumplite și îi ocolește pe mulți de o înfrângere rușinoasă. Pentru ca să ajungem să ne cunoaștem, este important ca, în mod fidel, să cercetăm motivele și principiile comportamentului nostru, comparând acțiunile noastre cu standardul datoriei descoperit în Cuvântul lui Dumnezeu. Pastorii trebuie să încurajeze și să cultive binefacerea.
Mi-a fost arătat că unii, care au fost angajați la serviciul nostru de publicații, la Institutul nostru de Sănătate sau în pastorație, au lucrat numai pentru salariu. Sunt și excepții; nu sunt toți vinovați în această privință, dar numai puțini se pare că au înțeles că ei trebuie să dea socoteală de isprăvnicia lor. Mijloace care au fost consacrate lui Dumnezeu pentru înaintarea cauzei Sale au fost risipite. Familii sărace, care au experimentat influența simțitoare a adevărului și care de aceea îl prețuiesc și au fost recunoscători față de Dumnezeu pentru el, au socotit că puteau și trebuia să se lipsească chiar și de cele necesare vieții pentru a aduce darurile lor pentru tezaurul Domnului. Unii s-au lipsit de piese de îmbrăcăminte, de care aveau într-adevăr nevoie spre a se simți bine. Alții au vândut singura lor vacă și banii astfel primiți i-au consacrat lui Dumnezeu. În sinceritatea sufletelor lor, cu multe lacrimi de recunoștință, pentru că a fost privilegiul lor să facă acest lucru pentru cauza lui Dumnezeu, ei s-au plecat înaintea Domnului cu darurile lor și au invocat binecuvântarea Sa asupra lor, când le-au trimis, rugându-se ca ele să poată fi mijloacele de ducere a cunoștinței adevărului sufletelor din întuneric. Mijloacele consacrate în felul acesta n-au fost întotdeauna folosite așa cum le-au destinat donatorii jertfitori de sine. Oameni lacomi, egoiști, neavând spiritul tăgăduirii de sine sau al jertfei de sine, au mânuit cu necredincioșie banii astfel aduși în trezorerie; și ei au jefuit tezaurul lui Dumnezeu, primind bani pe care nu i-au câștigat prin muncă corectă. Administrarea lor neconsacrată și nesăbuită a cheltuit și a risipit bani care I-au fost consacrați lui Dumnezeu, cu rugăciuni și lacrimi.
Mi-a fost arătat că îngerul raportor face o înregistrare fidelă a fiecărui dar dedicat lui Dumnezeu și pus în trezorerie, precum și a rezultatului final al mijloacelor astfel date. Dumnezeu ia cunoștință de fiecare bănuț consacrat cauzei Sale și de bunăvoința sau repulsia dătătorului. Motivul dăruirii este înregistrat de asemenea. Cei jertfitori de sine și consacrați, care Îi redau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, când El le cere de la ei, vor fi răsplătiți după faptele lor. Chiar dacă mijloacele consacrate astfel vor fi greșit folosite, astfel încât ele nu îndeplinesc scopul avut în vedere de dăruitor — spre slava lui Dumnezeu și salvarea de suflete — cei care au făcut sacrificiile cu sinceritate de suflet, vizând numai slava lui Dumnezeu, nu-și vor pierde răsplata.
Celor care au dat o rea întrebuințare mijloacelor dedicate lui Dumnezeu, li se va cere să dea socoteală de isprăvile lor. Unii, în mod egoist, au pus mâna pe bani în iubirea lor după câștig. Alții n-au o conștiință sensibilă; ea a devenit veștedă printr-o îndelungată nutrire a egoismului. Ei privesc la lucrurile sfinte și veșnice dintr-un punct de vedere josnic. Printr-o îndelungată continuare a unei căi greșite, sensibilitățile lor morale par paralizate. Pare imposibil a-și ridica vederile și simțămintele la Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu are loc o schimbare totală, prin înnoirea minții, această grupă nu va găsi nici un loc în cer. Cei care au urmat calea egoismului și a greșelii, neprivind ca sacră nici chiar vistieria lui Dumnezeu, nu pot aprecia curățenia și sfințenia celor sfinți din Împărăția Cerurilor, sau valoarea bogăției de slavă, răsplata cea veșnică, păstrată pentru credincioșii biruitori. Mintea lor a urmat atât de mult pe o cale egoistă și josnică, încât ei nu mai pot aprecia lucrurile veșnice. Ei nu prețuiesc mântuirea. Pare imposibil să-și mai înalțe mintea sau să prețuiască cum trebuie planul de mântuire sau valoarea ispășirii. Interesele egoiste au absorbit întreaga lor ființă; ca o rocă magnetică, ei își țin mintea și afecțiunile legate de un nivel inferior. Unele dintre aceste persoane nu vor ajunge niciodată la desăvârșirea caracterului creștin, pentru că nu văd valoarea și necesitatea unui astfel de caracter. Mintea lor nu poate fi înălțată așa, încât să fie încântați de sfințenie. Iubirea de sine și interese egoiste le-au cuprins în așa măsură caracterul, încât ei nu pot să deosebească cele sacre și veșnice, de cele obișnuite. Cauza lui Dumnezeu și vistieria Lui nu sunt pentru ei mai sacre decât afacerile obișnuite sau banii dedicați scopurilor lumești.
În privința aceasta, datoria morală este obligatorie pentru toți cei care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos. Dumnezeu specifică datoria lor față de semeni: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.” Prin neluarea în seamă a dreptății, a milei și a bunăvoinței față de semenii lor, unii și-au împietrit inima atât de mult, încât pot merge liniștiți mai departe și pot să-L jefuiască chiar pe Dumnezeu, fără mustrare de conștiință. Își închid aceștia ochii și față de faptul că Dumnezeu cunoaște, că El citește fiecare acțiune și motiv care i-a împins să le facă? Răsplata Lui este cu El, și lucrarea Lui înaintea Sa, ca să dea fiecăruia după cum va fi fapta lui. Fiecare faptă bună și fiecare faptă rea, și influența lor asupra altora, sunt scoase la iveală de Cercetătorul inimilor, pentru care fiecare secret este descoperit. și răsplata va fi după motivele care au împins la acțiune.
Cu toate avertizările și mustrările repetate, pe care li le-a trimis Domnul, cei care au ocupat poziții de răspundere au urmat pe propria lor cale și au fost călăuziți de judecata lor nesfințită, iar, drept urmare, cauza lui Dumnezeu a suferit și sufletele au fost îndepărtate de adevăr. Toți care se fac astfel vinovați vor fi confruntați cu un raport înspăimântător în ziua răsplătirii finale. Dacă ei vor fi vreodată mântuiți, aceasta nu va fi printr-un efort obișnuit din partea lor; viața lor din trecut trebuie văzută de ei și răscumpărată. Dacă această lucrare este începută cu sinceritate și urmată cu perseverență și ardoare asiduă, ea va reuși pe deplin; dar mulți nu vor reuși, pentru că zelul cu care au început lucrarea se stinge datorită apatiei și nepăsării. La început, eforturile lor sunt bune, pentru că ei au un oarecare simțământ al situației lor; dar ei caută să uite trecutul și trec peste el, fără să îndepărteze pietrele de poticnire și fără să facă o lucrare conștiincioasă. Pocăința lor nu este o adevărată părere de rău, pentru că prin influența lor Dumnezeu a fost dezonorat și suflete pentru care a murit Hristos au fost pierdute. Ei fac eforturi spasmodice și dau pe față mare emoție; dar faptul că eforturile încetează, că această emoție trece și este urmată de nepăsare apatică, dovedește că Dumnezeu n-a participat întru totul la lucrare. Simțămintele au acționat pentru un timp, dar lucrarea n-a pătruns destul de adânc spre a schimba principiile care guvernează acțiunile lor. Ei sunt tot atât de expuși să apuce din nou pe aceeași cale rea, cum au fost la început; pentru că n-au putere să se împotrivească vicleniilor lui Satana, ci sunt expuși înșelăciunilor lui.
Viața unui creștin adevărat este mereu spre înainte. Nu există stat pe loc, nici întoarcere. Este privilegiul vostru să „vă umpleți de cunoștința voinței Lui, în orice fel de înțelepciune și pricepere duhovnicească; pentru ca astfel să vă purtați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți plăcuți în orice fel de lucru: aducând roade în tot felul de fapte bune, și crescând în cunoștința lui Dumnezeu: întăriți cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare și îndelungă răbdare, cu bucurie, mulțumind Tatălui, care v-a învrednicit să aveți parte de moștenirea sfinților în lumină.”(Coloseni 1, 9-12.)
Eu îi rog stăruitor mai ales pe cei care slujesc Cuvântul și învățătura să se predea lui Dumnezeu, fără rezerve. Consacrați-I Lui viața voastră și fiți într-adevăr pildă pentru turmă. Să nu mai fiți mulțumiți a rămâne pitici în lucrurile spirituale. ținta voastră să nu fie mai mică decât desăvârșirea caracterului creștin. Faceți ca viața voastră să fie altruistă și nevinovată, ca ea să poată fi mereu o mustrare vie pentru cei care sunt egoiști și ale căror afecțiuni par să fie pentru comoara pământească. Dumnezeu îngăduie să puteți fi întăriți, după bogăția slavei Sale, „în putere, prin duhul Lui, în omul dinăuntru, așa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credință; pentru ca, având rădăcina și temelia pusă în dragoste, să puteți pricepe împreună cu toți sfinții care este lungimea, adâncimea și înălțimea; și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoștință, ca să ajungeți plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.”(Efeseni 3, 16-19.)