Recent, am primit o scrisoare de la un frate pe care îl respect foarte mult, care mă întreabă în legătură cu modul în care ar trebui conduse adunările. El întreabă dacă la ele trebuie să fie multe rugăciuni înălțate pe rând, apoi câteva momente de pauză, și iar un număr de rugăciuni.
Din lumina pe care am primit-o cu privire la acest subiect, am socotit că Dumnezeu nu ne cere, când ne adunăm să ne închinăm Lui, să facem ca aceste ocazii să fie plicticoase și obositoare prin rămânere aplecată timp foarte îndelungat, ascultând la mai multe rugăciuni lungi. Cei cu sănătate șubredă nu pot îndura această impunere fără oboseală și extenuare extremă. Prin rămânerea aplecată timp atât de îndelungat, corpul ajunge obosit; și, ceea ce este și mai rău, mintea ajunge așa de obosită, prin continuă exercitare a rugăciunii, încât nici o înviorare spirituală nu este realizată, și adunarea este pentru ei mai rea decât o pierdere. Ei au obosit mintal și fizic și n-au obținut nici o putere spirituală.
Adunările pentru cuvântare publică și rugăciune nu trebuie să fie plicticoase. Dacă este posibil, toți să fie prezenți la ora fixată; dacă unii întârzie și vin cu o jumătate de oră sau chiar cincisprezece minute după timpul fixat, nu trebuie așteptați. Dacă sunt prezenți numai doi, ei pot pretinde făgăduința. Adunarea trebuie să înceapă la ora hotărâtă, dacă este posibil, fie că sunt puțini prezenți, fie că sunt mulți. Formalitatea și rigiditatea rece trebuie lăsată la o parte, și toți trebuie să fie punctuali pentru datorie. La ocaziile obișnuite, timpul pentru rugăciune să nu dureze mai mult de zece minute. După ce a avut loc o schimbare de poziție, iar un exercițiu de cântare sau o îndemnare a alungat monotonia, atunci, dacă cineva simte povara de a se ruga, poate fi lăsat să se roage.
Toți trebuie să simtă ca fiind o datorie creștină să se roage scurt. Spune-I Domnului exact ce dorești, fără să înconjori toată lumea. În rugăciunea particulară, toți au privilegiul să se roage atât de lung cât doresc și să fie cât de expliciți le place. Ei se pot ruga pentru toate rudele și pentru toți prietenii lor. O adunare obișnuită pentru a ne închina lui Dumnezeu nu este locul pentru comunicarea tainelor inimii.
Care este scopul venirii noastre laolaltă? Este acela de a-L informa pe Dumnezeu, sau de a-L instrui, spunându-I în rugăciune tot ce știm? Noi ne adunăm laolaltă spre a ne educa sufletește unul pe altul prin schimb de idei și simțăminte, spre a aduna putere, lumină și curaj, prin a cunoaște speranțele și aspirațiile unuia și ale altuia; și prin rugăciunile noastre zeloase și sincere, înălțate prin credință, primim reîmprospătare și vigoare de la Izvorul tăriei noastre. Adunările acestea ar trebui să fie cele mai prețioase momente și trebuie făcute interesante pentru toți care au vreo înclinație pentru lucrurile religioase.
Mă tem că sunt unii care nu aduc necazurile lor la Dumnezeu în rugăciune tainică, ci le păstrează pentru adunarea de rugăciune și acolo își fac rugăciunea pentru mai multe zile. Aceștia pot fi numiți ucigași ai adunării pentru cuvântare publică și rugăciune. Ei nu emit nici o lumină, nu edifică pe nimeni. Rugăciunile lor reci, înghețate și lungi, mărturii abătute, aruncă o umbră. Toți sunt bucuroși când au terminat, și este aproape imposibil să îndepărtezi răceala și întunecimea pe care le-au adus în adunare rugăciunile și îndemnurile lor. Din lumina pe care am primit-o, adunările noastre trebuie să fie spirituale și sociale, dar nu prea lungi. Rezerva, mândria, vanitatea și teama de om trebuie să fie lăsate acasă. Micile diferențe și prejudecățile nu trebuie luate cu noi la aceste adunări. Ca într-o familie unită, simplitatea, blândețea, încrederea și iubirea trebuie să existe în inima fraților și surorilor care se adună împreună spre a fi reîmprospătați și întăriți, aducând lumina lor laolaltă.
„Voi sunteți lumina lumii”(Matei 5, 14), spune Învățătorul ceresc. Nu toți au aceeași experiență în viața lor religioasă. Dar cei cu diferite practici vin laolaltă , cu simplitate și umilință în inimă, vorbesc despre experiența lor. Toți cei care continuă să înainteze pe calea creștină trebuie să aibă, și vor avea o experiență care este vie, nouă și interesantă. O experiență vie este alcătuită din încercări zilnice, conflicte și ispite, eforturi puternice și biruințe, și o pace și bucurie mare, câștigate prin Isus. O simplă relatare a acestor experiențe dă lumină, putere și cunoștință, care vor ajuta altora să înainteze în viața de sfințire. Închinarea adusă lui Dumnezeu trebuie să fie atât interesantă, cât și instructivă pentru cei care au iubire pentru lucrurile divine și cerești.
Isus, Învățătorul ceresc, nu s-a ținut la distanță de fiii oamenilor; ci pentru ca ei să beneficieze, El a venit din cer pe pământ, acolo unde erau ei, pentru ca sfințenia și curăția Lui să poată străluci pe calea tuturor și să lumineze calea către cer. Răscumpărătorul lumii a căutat să facă lecțiile Sale de instruire clare și simple, pentru ca toți să poată înțelege. În general, pentru cuvântările Sale, El a ales aerul liber. Nici un fel de ziduri nu ar fi putut cuprinde mulțimea care mergea după El; dar avea motive speciale să Se retragă în crânguri și pe malul mării spre a preda lecțiile și instrucțiunile Sale. Acolo El putea să aibă o priveliște largă asupra peisajului și putea să folosească obiectele și scenele cu care cei cu traiul smerit erau obișnuiți, spre a ilustra importantele adevăruri pe care le aducea la cunoștința lor. Cu lecțiile Lui de învățătură, El asocia lucrările lui Dumnezeu, din natură. Păsările care, fără grijă își intonau vesele cântecele, florile văilor care străluceau în frumusețea lor, crinii care se odihneau în curăția lor, pe oglinda lacului, pomii înalți, ogorul cultivat, grânele unduitoare, pământul sterp, pomul care n-a făcut rod, dealurile veșnice, fluviul clocotitor, apusul de soare, care nuanțează și înfrumusețează cerurile — pe toate acestea El le-a folosit spre a imprima în ascultătorii Săi adevărul divin. El a legat lucrările lui Dumnezeu, din cer și de pe pământ, cu cuvintele prin care a dorit să le imprime în mintea lor, încât, când aveau să privească la lucrările minunate ale lui Dumnezeu din natură, învățăturile Lui să poată fi împrospătate în memoria lor.
În toate împrejurările, Hristos a căutat să facă interesante învățăturile Lui. știa că o gloată obosită și flămândă nu putea să primească un folos spiritual, și n-a uitat nevoile lor trupești. La una din ocazii, El a făcut o minune spre a hrăni cinci mii care s-au adunat să asculte cuvintele vieții, care ieșeau de pe buzele Sale. Isus privea la mediul înconjurător când prezenta mulțimii adevărul Lui cel prețios. Decorul era astfel ales, încât atrăgea privirea și stârnea admirația în piepturile iubitorilor de frumos. El putea să proslăvească înțelepciunea lui Dumnezeu în lucrările creațiunii Lui, și putea să consolideze sfintele Sale învățături, îndreptând mintea lor, prin natură, în sus, spre Dumnezeul naturii.
În felul acesta, peisajul, pomii, păsările, florile câmpului, dealurile, lacul și cerul frumos erau asociate în mintea lor cu sfintele adevăruri pe care aveau să le cinstească în memorie când aveau să privească la ele, după înălțarea lui Hristos la cer.
Când Hristos i-a învățat pe oameni, El a devotat timp pentru rugăciune. El nu i-a obligat în privința aceasta să facă, așa cum făceau Fariseii, ceremonii obositoare și rugăciuni lungi. El i-a învățat pe ucenicii Săi cum să se roage: „Când vă rugați, să nu fiți ca fățarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi și la colțurile ulițelor, pentru a fi văzuți de oameni. Adevărat vă spun că și-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa, și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îți va răsplăti. Când vă rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați. Să nu vă asemănați cu ei; căci Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință, înainte ca să-I cereți voi. Iată, dar, cum trebuie să vă rugați.” (Matei 6, 5-9.)
Hristos a întipărit în mintea ucenicilor Lui ideea că rugăciunile trebuie să fie scurte, să exprime exact ceea ce doreau și nu mai mult. El le dă lungimea și esența rugăciunilor lor, care să exprime dorințele lor pentru binecuvântările vremelnice și spirituale și recunoștința lor pentru ele. Cât de cuprinzătoare este această rugăciune model! Ea cuprinde nevoile actuale ale tuturor. Un minut sau două este mult pentru o rugăciune obișnuită.
Pot să fie cazuri când rugăciunea este alcătuită într-o manieră specială de către Duhul lui Dumnezeu unde rugăciunea este făcută în Duhul. Sufletul cu dorință fierbinte ajunge chinuit și oftează după Dumnezeu. Spiritul se luptă după cum s-a luptat Iacov și nu vrea să fie liniștit fără o manifestare specială a puterii lui Dumnezeu. Rugăciunea este așa cum vrea Dumnezeu ca ea să fie.
Dar mulți înalță rugăciunea într-o manieră de predicare uscată. Aceștia se roagă la oameni, nu la Dumnezeu. Dacă s-ar ruga la Dumnezeu și ar înțelege într-adevăr ce fac, ar fi alarmați de îndrăzneala lor; pentru că ei țin Domnului o cuvântare sub formă de rugăciune, ca și când Creatorul universului ar avea nevoie de informații generale în legătură cu lucrurile care se întâmplă în lume. Toate rugăciunile de felul acesta sunt ca o aramă sunătoare și un chimval zăngănitor. De ele nu se ține socoteala în ceruri. Îngerii lui Dumnezeu sunt sătui de ele, ca și ființele omenești care sunt obligate că le asculte.
Isus a fost adesea găsit în rugăciune. El se retrăgea în crânguri izolate sau pe munți pentru a aduce cererile Sale la cunoștința Tatălui Său. Când lucrarea și grijile zilei erau încheiate și cei obosiți căutau odihnă, Isus Își devota timpul pentru rugăciune. Noi nu vrem să descurajăm rugăciunea, pentru că este prea puțină rugăciune și veghere. și este și mai puțină rugăciune în Duhul și cu pricepere. Rugăciunea fierbinte și eficace este întotdeauna la locul ei și nu va fi obositoare niciodată. Astfel de rugăciune îi interesează și-i împrospătează pe toți cei cărora le place devoțiunea.
Rugăciunea în taină este neglijată, și aceasta este cauza pentru care mulți înalță astfel de rugăciuni lungi, obositoare și abătute, când se adună pentru a aduce închinare lui Dumnezeu. Ei trec în rugăciunile lor o săptămână de sarcini neglijate și se roagă, sperând mereu să compenseze neglijența și să liniștească conștiințele lor, care îi condamnă și-i chinuie. Ei speră să se roage pe placul lui Dumnezeu. Dar adesea, rugăciunile acestea au ca rezultat aducerea minții altora la nivelul de jos al celor din întunericul spiritual. Dacă creștinii ar lua acasă învățăturile lui Hristos cu privire la veghere și rugăciune, ei ar deveni mai conștienți în închinarea lor adusă lui Dumnezeu.