În timp ce mă găseam în Battle Creek, în august 1868, am visat că eram cu o mare grupă de oameni. O parte din această adunare era gata pregătită pentru călătorie. Noi aveam o căruță cu încărcătură grea. În timp ce călătoream, drumul părea că urcă. Pe una din părțile acestui drum, era o prăpastie adâncă; de cealaltă parte, era un zid alb, înalt și neted, ca finisajul întărit pe pereții camerelor sclivisite.
Pe măsură ce călătoream, drumul devenea mai îngust și mai râpos. În unele locuri, el părea atât de îngust, încât am tras concluzia că nu puteam călători mai departe cu căruțele încărcate. Am deshămat caii de la căruțe, am luat o parte din bagaje, le-am pus pe cai și am călătorit mai departe călare.
Pe când călătoream, cărarea continua să se îngusteze. Eram obligați să ne strângem aproape de zid, spre a ne apăra de cădere de pe drumul îngust în prăpastia stâncoasă. În timp ce făceam acest lucru, bagajul de pe cai se presa de perete și făcea ca noi să ne înclinăm spre prăpastie. Ne temeam să nu cădem și să fim făcuți bucăți de stânci. Atunci am desfăcut bagajul de pe cai și el a căzut în prăpastie. Am continuat să călătorim călare, temându-ne teribil, când am ajuns la cele mai înguste locuri din drum, să nu ne pierdem echilibrul și să cădem. În astfel de momente, se părea că o mână a luat frâul și ne-a condus peste drumul cel periculos.
Pe măsură ce drumul devenea tot mai îngust, am hotărât că nu mai puteam merge, în siguranță, călare, am lăsat caii și am mers pe jos, pe un singur rând, unul mergând pe urmele celuilalt. În acest loc, de pe vârful peretelui alb și curat au fost lăsate în jos funii mici; acestea au fost grabnic apucate spre a ne ajuta să ne păstrăm echilibrul pe cale. În timp ce călătoream, funiile se mișcau, mergând alături de noi. În cele din urmă calea a devenit atât de îngustă, încât am tras concluzia că putem călători mai în siguranță fără ghete, așa că le-am scos din picioare și am mers o oarecare distanță fără ele. Curând s-a hotărât că puteam călători mai în siguranță fără ciorapi; aceștia au fost scoși și am călătorit mai departe cu picioarele goale.
Apoi, ne-am gândit la cei care nu erau obișnuiți cu lipsuri și greutăți. Unde erau aceștia acum? Ei nu erau în grupă. La fiecare schimbare, unii au rămas în urmă și au continuat drumul numai cei care erau obișnuiți să îndure greutăți. Lipsurile drumului i-au făcut pe aceștia și mai dornici să stăruie spre sfârșit.
Pericolul ca noi să cădem de pe cale a crescut. Ne-am strâns aproape de zidul alb, totuși nu ne puteam pune picioarele din plin pe cale, pentru că aceasta era prea îngustă. Apoi, ne-am atârnat cu aproape întreaga noastră greutate de funii, exclamând: „Suntem ținuți de sus! Suntem ținuți de sus!” Aceleași cuvinte au fost rostite de toată grupa de pe calea cea îngustă. Când am auzit sunetele de orgie și de veselie care păreau că vin din abisul de jos, ne-am înfiorat. Am auzit înjurături murdare, glume proaste, cântece vulgare, josnice. Am auzit cântec de război și cântec de dans. Am auzit muzică instrumentală și râsete puternice, amestecate cu blestem și strigăt de groază și jale amară, și eram mai îngrijorați ca niciodată să ne menținem pe calea cea îngustă și grea. Mare parte din timp, am fost siliți să atârnăm toată greutatea noastră de funii care creșteau în grosime, pe măsură ce progresam.
Am observat că peretele cel alb și frumos era pătat de sânge. Aceasta a dat naștere regretului nostru că peretele era astfel. Totuși, acest simțământ a durat numai câteva momente, când m-am gândit că totul era cum trebuia să fie. Cei care veneau în urmă aveau să știe că pe calea îngustă și grea au trecut alții înaintea lor, și vor trage concluzia că, dacă alții au fost în stare să urmeze pe această cale, și ei pot face același lucru. și când sângele va presa în picioarele lor dureroase, ei nu vor fi istoviți de descurajare; ci, văzând sângele pe perete, vor ști că și alții au îndurat aceeași durere.
În cele din urmă, am ajuns la o prăpastie largă, unde poteca noastră s-a terminat. Nu mai exista nimic care să ne conducă picioarele, nimic pe care să ne sprijinim. Tot sprijinul nostru trebuia să fie în funii, ale căror dimensiuni au crescut până ce ele au ajuns tot așa de mari ca și corpurile noastre. Aici am fost lăsați un timp în încurcătură și adâncă întristare. Ne întrebam în șoapte teribile: „De ce este atașată funia?” Soțul meu era chiar în fața mea. De pe fruntea lui cădeau mari picături de sudoare, venele de la gât și tâmple erau de două ori mai mari decât normalul și gemete chinuitoare, înăbușite, ieșeau de pe buzele lui. Sudoarea picura de pe fața mea și m-a apucat un astfel de chin cum n-am mai simțit niciodată mai înainte. În sufletul nostru, se dădea o luptă teribilă: dacă aici nu vom reuși toate greutățile călătoriei noastre au fost trăite degeaba.
În fața noastră, de cealaltă parte, era un câmp frumos, cu iarbă verde, înaltă cam de cincisprezece centimetri. N-am putut vedea soarele; dar asupra acestui câmp se odihneau raze blânde de lumină, care se asemănau cu aurul și argintul cel fin. Nimic din ceea ce am văzut pe pământ nu se putea compara cu frumusețea și slava acestui câmp. Dar vom reuși să ajungem acolo? Era neliniștita întrebare. Dacă se rupea funia, noi trebuia să pierim. Din nou au fost exprimate în șoapte chinuite cuvintele: „Ce ține funia?” Pentru un moment, am ezitat să îndrăznim. Apoi am exclamat: „Singura noastră speranță este să ne încredem în funie. De ea am depins pe tot drumul cel greu. Ea nu ne va părăsi acum.”Noi ezitam încă și eram profund întristați. Apoi, au fost rostite cuvintele: „Dumnezeu ține funia. Nu e nevoie să ne temem.” Aceste cuvinte au fost repetate de cei din urma noastră, însoțite de: „El nu ne va părăsi acum. Până aici, El ne-a adus în siguranță.”
Soțul meu și-a dat drumul peste înfiorătorul abis spre câmpul cel frumos de dincolo. Eu am urmat imediat. și, ah, ce simțământ de ușurare și de recunoștință am simțit față de Dumnezeu! Am auzit ridicându-se glasuri triumfătoare, de laudă pentru Dumnezeu. Eu eram fericită, foarte fericită.
M-am trezit și am aflat că, din îngrijorarea pe care am experimentat-o mergând pe calea cea grea, fiecare nerv din trupul meu părea a fi într-un tremurat. Visul acesta nu are nevoie de comentarii. El a făcut o astfel de impresie asupra minții mele, încât probabil că fiecare punct din el va fi viu înaintea mea, atâta timp cât memoria mea va continua să existe.