Mi-a fost arătat că ucenicii lui Hristos sunt reprezentanții Săi pe pământ; și Dumnezeu intenționează ca ei să fie lumini în întunericul moral al acestei lumi, răspândiți peste tot în țară, în orașe, sate și metropole, „o priveliște pentru lume, îngeri și oameni.”(1 Corinteni 4, 9.) Dacă ascultă de învățăturile lui Hristos din predica Lui de pe munte, ei vor căuta continuu desăvârșirea caracterului creștin și vor fi într-adevăr lumină în lume, canale prin care Dumnezeu va comunica voința Sa divină, adevărul de origine cerească, celor care stau în întuneric și nu cunosc calea vieții și a mântuirii.
Dumnezeu nu poate prezenta cunoștința voinței Sale și minunile harului Său în lumea necredincioasă, dacă nu are martori răspândiți peste tot pământul. Este planul Lui ca cei care sunt părtași la această mare mântuire prin Isus Hristos să fie misionarii Săi, oameni ai luminii peste tot în lume, ca să fie ca semne pentru popor, epistole vii, cunoscute și citite de toți oamenii, credința și faptele lor mărturisind despre apropiata venire a Mântuitorului și arătând că ei n-au primit în zadar harul lui Dumnezeu. Oamenii trebuie să fie avertizați să se pregătească pentru judecata care vine. Celor care au ascultat numai la povești, Dumnezeu vrea să le dea o ocazie să audă cuvântul sigur al profeției, la care bine fac să ia seama ca la o lumină care strălucește într-un loc întunecos. El vrea să prezinte cuvântul sigur al adevărului spre a fi înțeles de toți cei care vor să ia seama la el; toți pot să pună în contrast adevărul cu poveștile prezentate lor de oamenii care pretind că înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu și că sunt calificați să-i instruiască pe cei din întuneric.
Pentru a mări numărul membrilor la Bordoville, frații s-au mutat acolo, lăsând locurile de unde au venit lipsite de putere și influență pentru susținerea adunărilor. Aceasta a plăcut vrăjmașilor lui Dumnezeu și ai adevărului. Frații aceia ar fi trebuit să rămână ca martori credincioși, lucrarea lor cea bună mărturisind despre autenticitatea credinței lor prin exemplificarea în viața lor a curăției și puterii adevărului. Influența lor avea să-i facă să-și recunoască vinovăția, să convertească și să condamne.
Fiecare urmaș al lui Hristos are o lucrare de făcut ca misionar pentru Hristos în familie, în localitatea sau în orașul în care locuiește. Toți cei care sunt consacrați față de Dumnezeu sunt canale de lumină. Dumnezeu îi face unelte ale neprihănirii pentru a comunica altora lumina adevărului, bogățiile harului Său. Necredincioșii pot să apară indiferenți și nepăsători; totuși, Dumnezeu impresionează și convinge inima lor că există o realitate în adevăr. Dar când frații noștri părăsesc câmpul, renunță la luptă și lasă cauza lui Dumnezeu să lâncezească, înainte ca Dumnezeu să spună: „Lăsați-i”, ei vor fi numai o povară pentru oricare comunitate în care se pot muta. Cei pe care i-au părăsit, care au fost făcuți să-și recunoască vinovăția, adesea își liniștesc conștiința gândindu-se că, la urma urmei, ei s-au neliniștit de prisos; ei decid că nu există nici o realitate în mărturisirea de credință, făcută de adventiștii de ziua a șaptea. Satana triumfă să vadă via lui Dumnezeu, fie complet dezrădăcinată, fie lăsată să lâncezească. Nu este planul lui Dumnezeu ca poporul Lui să se strângă împreună și să concentreze influența lor într-o anumită localitate.
Eforturile fraților D. de a-i încuraja pe alți frați să se mute la locurile lor au fost făcute cu bună credință, totuși nu după gândul lui Dumnezeu. Căile lui Dumnezeu nu sunt asemenea căilor noastre. El nu vede cum vede omul. ținta lor a fost bună; dar, făcând așa, scopul lui Dumnezeu cu privire la mântuirea sufletelor nu putea fi dus la îndeplinire.
Dumnezeu intenționează ca poporul Lui să fie lumina lumii, sarea pământului. Planul de a se aduna la un loc în număr mare de credincioși spre a alcătui o comunitate mare, le-a micșorat influența și le-a limitat sfera de folosire, și este literalmente punerea puterii lor sub obroc. Intenția lui Dumnezeu este ca cunoștința adevărului să ajungă la toți, ca nici unul să nu rămână în întuneric, necunoscând principiile Lui; dar ca toți să fie testați cu el și să se hotărască pentru sau contra lui, ca toți să poată fi avertizați și lăsați fără scuză. Planul de colonizare sau de mutare din diferite localități, unde există doar puțină putere sau influență și concentrarea influenței multora într-o singură localitate, este îndepărtarea luminii din locuri în care Dumnezeu dorea ca ea să strălucească.
Urmașii lui Hristos, răspândiți peste tot în lume, n-au un înalt simț al responsabilității și al obligației care apasă asupra lor, de a lăsa ca lumina lor să-i lumineze pe alții. Dacă există numai unul sau doi într-un loc, ei pot, deși sunt puțini ca număr, să se comporte în așa fel înaintea lumii, ca să aibă o influență care-i va impresiona pe necredincioși cu sinceritatea credinței lor. Urmașii lui Hristos nu vin în întâmpinarea gândului și voinței lui Dumnezeu dacă se mulțumesc să rămână în necunoașterea Cuvântului Său. Toți trebuie să devină cercetători ai Bibliei. Hristos a poruncit urmașilor Săi: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viață veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.” (Ioan 5, 39.) Petru ne îndeamnă: „Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care stă în voi; dar cu blândețe și teamă.” (1 Petru 3, 15.)
Mulți dintre cei care mărturisesc a crede adevărul pentru aceste zile de pe urmă vor fi găsiți ușori. Ei au neglijat problemele mai importante. Conversația lor este superficială, nu adâncă, serioasă și profundă. Ei nu știu pentru ce cred adevărul — numai pentru că alții au crezut în el, și îl iau de la sine înțeles ca fiind adevăr. Ei nu pot prezenta nici un motiv inteligent pentru ceea ce cred. Mulți au lăsat ca mintea lor să fie plină cu lucruri de mică importanță și interesul lor veșnic este mereu pus pe plan secundar. Sufletele lor sunt pipernicite și schilodite în creșterea lor spirituală. Alții nu sunt iluminați sau edificați prin experiența lor sau prin cunoștința care era privilegiul și datoria lor să o obțină. Puterea și stabilitatea sunt cu cei sincer cunoscători.
Hristos, și El răstignit, trebuie să fie teama cugetelor noastre și un imbold al celor mai profunde emoții ale sufletului nostru. Adevărații urmași ai lui Hristos vor aprecia mântuirea cea mare, lucrată de El pentru ei; și ori încotro îi conduce El pe cale, ei Îl vor urma. Se vor considera ca fiind privilegiați să poarte orice poveri pe care Hristos le poate pune asupra lor. Numai prin cruce putem prețui valoarea unui suflet omenesc. Așa de valoroși sunt oamenii pentru care a murit Hristos, încât Tatăl este mulțumit cu prețul nemărginit pe care îl plătește pentru salvarea omului, îngăduind ca Fiul Său să moară pentru răscumpărarea lui. Câtă înțelepciune, îndurare și iubire în plinătatea lor sunt manifestate aici! Valoarea omului este cunoscută doar mergând la Golgota. În taina crucii lui Hristos, putem face o prețuire a omului.
Ce poziție de răspundere este să fii unit cu Răscumpărătorul lumii în salvarea oamenilor! Lucrarea aceasta cere lepădare de sine, sacrificiu, bunăvoință, perseverență, curaj și credință. Dar cei care slujesc prin cuvânt și învățătură n-au roada harului lui Dumnezeu în inima și viața lor; ei n-au credință. Din cauza aceasta, rezultatele lucrării lor sunt așa de mici. Mulți dintre cei care mărturisesc că sunt slujitori ai lui Hristos manifestă o resemnare condamnabilă, când îi văd pe cei nepocăiți din jurul lor că merg la pierzanie. Un slujbaș al lui Hristos n-are dreptul să fie liniștit și să stea jos liniștit, având în vedere faptul că prezentarea de către el a adevărului este fără putere și sufletele nu sunt mișcate de el. El trebuie să recurgă la rugăciune, să lucreze și să se roage fără încetare. Cei care se resemnează să rămână lipsiți de binecuvântări spirituale, fără luptă serioasă pentru acele binecuvântări, consimt să-l vadă pe Satana triumfând. Este nevoie de credință predominantă și stăruitoare. Slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie într-o mai strânsă părtășie cu Hristos și să urmeze exemplul Lui în toate lucrurile, în curăția vieții, în lepădare de sine, în binefacere, în stăruință, în hărnicie. Ei să-și aducă aminte că într-o zi va apărea un raport, ca dovadă împotriva lor pentru cea mai mică omisiune a datoriei.
Fratele D. n-a sesizat că, încurajându-i pe frați să se mute în localitatea lui, își aducea poveri asupra lui și în comunitate; el n-a văzut că acest lucru îi va cere mult timp și muncă, ca să-i mențină în starea în care ei puteau să fie un ajutor, în loc să fie o piedică. El s-a gândit că, dacă avea să aducă familii în localitatea lui, acestea aveau să ajute la alcătuirea unei comunități și la ușurarea lui de griji și poveri. Dar și la Bordoville s-a dovedit a fi ca la Battle Creek; cu cât s-au mutat mai mulți acolo, cu atât mai grele au fost sarcinile care au căzut pe lucrătorii care aveau la inimă cauza lui Dumnezeu. Bărbați și femei de diferite dispoziții sufletești și organisme puteau să se adune la un loc și să trăiască o dulce armonie, dacă aveau să-i prețuiască pe alții mai mult decât pe ei înșiși, dacă aveau să-i iubească pe semenii lor ca pe ei înșiși, așa cum le-a poruncit Hristos.
Dar este mult mai dificil să ai de-a face cu suflete omenești, care nu sunt sub stăpânirea specială a Duhului lui Dumnezeu, ci sunt expuși controlului lui Satana. Egoismul stăpânește în așa fel inimile bărbaților și femeilor, iar nelegiuirea este așa de îndrăgită, chiar și de unii care mărturisesc evlavia, încât adunarea la un loc a unei mari grupări trebuie să fie evitată; pentru că astfel ei nu vor fi cei mai fericiți.
Aceia pe care fratele D. i-a dorit într-adevăr să vină la Bordoville au fost cei pe care el i-a considerat cei mai buni din societate, capabili să exercite o influență bună. Tocmai astfel de bărbați și femei sunt căutați să fie plasați peste tot în lume, ca santinele, pentru ca cei care sunt fără Dumnezeu să poată fi convinși că, în religia lui Hristos, există putere. Astfel de oameni de influență sunt într-adevăr sarea pământului. Dumnezeu nu are plăcere ca ei să se adune la un loc și să-și limiteze sfera folosinței lor. Oameni vrednici de încredere sunt foarte greu de găsit, pe motiv că inimile oamenilor sunt atât de devotate propriului lor interes egoist, încât ei nu recunosc un altul.
Dacă ar putea fi un număr de oameni de elită la importanta fortăreață de la Battle Creek, Dumnezeu ar fi mulțumit; și dacă și-ar sacrifica interesele lor egoiste de dragul cauzei care suferă, ei n-ar face decât să meargă pe urmele Răscumpărătorului lor, care a părăsit slava Sa, maiestatea Sa și înalta Sa comandă, și, de dragul nostru, a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne putem îmbogăți. Hristos S-a jertfit pentru om; dar omul, în schimb, nu vrea ca, de bună voie și bucuros, să se jertfească pentru Hristos. Dacă un număr de bărbați și de femei, responsabili, sinceri, și purtători de poveri, pe care să se poată conta ca fiind gata oricând pentru acțiune, și care ar răspunde de îndată chemării după ajutor, când este nevoie de ajutor, s-ar muta la Battle Creek, Dumnezeu ar fi proslăvit. Dumnezeu dorește la Battle Creek bărbați pe care să poată conta; care vor fi întotdeauna găsiți de partea cea dreaptă, în vremuri de primejdie; care se vor război cu credință împotriva vrăjmașului, în loc să ia partea celor care-l tulbură pe Israelul lui Dumnezeu, întorcându-și armele chiar împotriva celor cărora Dumnezeu le poruncește să-i susțină. Pentru ca să progreseze, fiecare comunitate trebuie să aibă bărbați în care să se poată avea încredere în vremuri de pericol, bărbați care sunt credincioși, bărbați altruiști, care au interesul cauzei lui Dumnezeu mai aproape de inima lor decât orice altceva cu privire la propriile lor păreri sau interese lumești.
Comunitățile nu se compun întru totul din creștini curați și sinceri. Nu toate numele care sunt trecute în registrul comunității merită să se afle acolo. Viața și caracterul unora, comparate cu ale altora, sunt ca aurul comparat cu zgura. Aceasta nu trebuie să fie așa. Cei care sunt valoroși în viață și influență și-au dat seama de importanța de a-L urma îndeaproape pe Isus, de a face din viața lui Hristos studiul și exemplul lor. Aceasta va cere efort, meditație și rugăciune serioasă. Cere stăruință spre a obține biruință asupra egoismului și pentru a da prioritate cauzei lui Dumnezeu. Unii au depus efort, au practicat o strânsă disciplină a eului și au câștigat biruințe prețioase. Cei care țin seamă, în primul rând, de propriul lor interes, trăiesc pentru eu. În fața lui Dumnezeu, caracterul lor este tot atât de fără valoare ca și zgura.
Fratele D. a avut în localitatea sa mai mult decât trebuia să aibă un bărbat care să lucreze în interesul comunității. Dacă el absenta pentru puțin timp pentru a lucra pentru alții, când se întorcea acasă, asupra lui erau gata să fi puse poveri mai grele și mai mari. El le-a îngăduit să se sprijine de umerii lui și s-a plecat gemând sub povară. Frații D. au fost în pericolul de a fi prea exigenți și de a prezenta propriile lor vieți și exemple ca model. Eul n-a fost pierdut din vedere în Hristos. Frații aceștia ar trebui să vorbească mai puțin despre eu și să-L înalțe pe Hristos. Ei ar trebui să se ascundă înapoia lui Hristos și să-L lase pe Isus să apară ca model perfect, pe care toți ar trebui să-l imite.
Unde sunt bărbații în care să te încrezi în vreme de încercare și primejdie? Unde sunt oamenii temători de Dumnezeu, care să se adune în jurul steagului, când vrăjmașul caută un avantaj? Unii care ar fi trebuit să rămână la postul lor au fost necredincioși când era cea mai mare nevoie de ajutorul lor. Procedeul lor a dovedit că n-aveau un interes deosebit pentru înaintarea lucrării și a cauzei lui Dumnezeu. Unii credeau că prea mult se aștepta de la ei; și, în loc să înainteze cu voioșie, să facă tot ceea ce se putea face, ei s-au așezat comod pe scaunul lui Satana și au refuzat să facă ceva.
Unii erau chiar geloși. Fratele E. era din grupa aceasta. El are o îndărătnicie specifică în firea lui, care îl face să stăruie pe o cale rea, pentru că i-ar încânta pe frații lui ca el să se schimbe și să ia o cale opusă. Uneori, când simte exact în felul acesta, el este gata să facă tot ce îi stă în putere spre a face să înainteze cauza lui Dumnezeu. Dar îi place atât de mult să aibă propria lui cale, încât mai degrabă va lăsa ca prețioasa cale a lui Dumnezeu să sufere, decât să renunțe la voința și la calea lui. Fratele E. nu este un om în care să te poți încrede. El este expus ispitirilor lui Satana și adesea se află sub stăpânirea lui. Are o inimă egoistă și nesupusă. Este capricios: acum urăște, apoi iubește. Uneori este amabil, iar alteori este gelos, invidios și foarte egoist. El nu-și poate desăvârși caracterul creștin până nu rezistă ispitei, nu-și supune voința lui îndărătnică și nu cultivă un duh de smerenie, și bunăvoința de a vedea și a-și mărturisi greșelile. Cândva el a fost credincios și sincer. Apoi, un val avea să-l poarte într-o direcție opusă și avea să cultive gelozie, invidie și neîncredere. Suverane la el erau eul și interesul egoist. Era dedat întru totul găsirii de greșeli și bănuitor că alții nu-l apreciau, ci doreau să-i facă rău. Fratele E. are nevoie de o convertire totală. Nu este suficient ca oamenii să mărturisească adevărul. Ei pot mărturisi tot adevărul, și totuși să nu cunoască nimic — n-au cunoaștere experimentată în viața lor zilnică — despre influența sfințitoare a adevărului asupra inimii și vieții sau despre puterea adevărului evlaviei.
Adevărul este sfânt și puternic, și va face o reformă radicală în inima și viața celor care sunt sfințiți prin el. Fratele E. este capabil să exercite o influență spre bine. Dacă-și supune eul și-și umilește inima înaintea lui Dumnezeu, el poate deveni un adevărat purtător de jug al lui Hristos. Poate fi un ajutor, în loc de piedică pentru familia lui și pentru alții. El slăbește cauza lui Dumnezeu din Bordoville din cauza defectelor din caracterul lui creștin. Dacă fratele E. trăiește după lumina pe care a primit-o, el va duce până la capăt mântuirea lui, cu frică și cutremur, și, făcând așa, va face să strălucească o lumină pe cărarea altora din comunitate, care au nevoie de aceeași lucrare de schimbare în inimile lor pentru a fi în regulă.
Fratele F. poate fi mai folositor în viață decât este acum sau decât a fost vreodată. Dumnezeu nu l-a chemat să slujească, în mod special, prin cuvânt și învățătură. El nu este calificat pentru această poziție, totuși el poate îndeplini sarcini pentru Domnul și să fie de ajutor în adunare. Dacă el însuși trăiește în lumină, atunci poate reflecta lumina asupra altora. Poate fi o binecuvântare pentru alții; el poate spune cuvinte de mângâiere, poate să se încurajeze pe sine mai mult, cu un duh de speranță și bine dispus, și să refuze să privească la partea întunecoasă sau să discute despre necredință. El trebuie să exprime bucurie, speranță și curaj prin cuvintele sale și chiar prin tonul glasului lui.
Sora G. are infirmități, totuși ea nu-și tratează cel mai bine cazul. Ea permite vrăjmașului să-i stăpânească mintea și să-i înmulțească greutățile printr-un duh de nesupunere. Ea suferă din cauza infirmităților corpului și ar trebui să aibă parte de simpatie; dar neliniștea, bombăneala, plângerile, murmurarea și regretele inutile nu-i alină suferințele și nici nu-i aduc fericire, ci numai îi agravează situația.
Lumea este plină de suflete nemulțumite, care trec cu vederea fericirea și binecuvântările la care pot să ajungă, și sunt în continuă căutare după fericire și satisfacții pe care nu le pot realiza. Oamenii doresc continuu ceva așteptat, undeva în depărtare, ceva mai bun decât ceea ce posedă, și sunt mereu într-o stare de descurajare. Ei cultivă necredința și nerecunoștința, prin faptul că trec cu vederea binecuvântările care sunt chiar pe cărarea lor. Binecuvântările obișnuite ale fiecărei zile din viața lor nu sunt primite cu bucurie de ei, după cum n-a fost nici mana de către copiii lui Israel.
Hristos se adresează sorei G: „Veniți la mine, toți cei trudiți și împovărați, și eu vă voi da odihnă. Căci jugul meu este bun, și sarcina mea este ușoară.” (Matei 11, 28-30.) Cuvintele, comportamentul și, în general, exemplul sorei G. predă o lecție cu totul diferită de cea pe care ne-a învățat Domnul nostru. Ea pierde mult trecând cu vederea binecuvântările prezente, care îi sunt la îndemână și caută neliniștită după fericire. Eforturile ei nu sunt răsplătite și căutarea ei fără rod o face și mai nefericită, atât pe ea, cât și pe cei care sunt asociați cu ea. Neliniștea, nerăbdarea și duhul tulburat îi sunt exprimate pe față și aruncă o umbră. Această întunecime, necredință și nemulțumire încurajează ispitirile vrăjmașului. Prin continua ei neîncredere, prin dare cu împrumut a necazului, ea aruncă o umbră, în loc să răspândească în juru-i o rază de soare.
Fratele G. trebuie să fie răbdător și tolerant și s-o ocrotească atent de poveri inutile; pentru că ea nu este pregătită să le poarte. Ea, la rândul ei, trebuie să vegheze împotriva intrării dușmanului, să ia asupra vieții poverile fără murmur și să le poarte cu bucurie, îndulcindu-le pe toate cu recunoștință, pentru că ele nu sunt mai grele. Fratele G. e predispus să privească la latura întunecoasă. El trebuie să se străduiască să fie gata să facă voia lui Dumnezeu și să folosească cât mai avantajos influența pe care i-a dat-o El. Trebuie să-și îndeplinească bucuros sarcinile zilei de astăzi, să nu-și împrumute necazurile zilei de mâine, ca să nu se nenorocească de tot. El nu trebuie să îndeplinească sarcinile săptămânii viitoare, ci lucrarea și îndatoririle pe care le aduce ziua.
Fratele și sora G. trebuie să-și unească influența lor, spunând: „Ajunge zilei necazul ei.” (Matei 6, 34.) Este o nenorocire a împrumuta necazul săptămânii următoare pentru a amărî săptămâna prezentă. Când vine un necaz adevărat, Dumnezeu Se va îngriji ca fiecare dintre cei blânzi și smeriți să-l poarte. Dacă providența Sa îngăduie ca acesta să vină, El va procura ajutor spre a-l îndura. Tulburarea și murmurarea întunecă și pătează sufletul, și exclude strălucirea razei de soare de pe calea altora.
Fratele G. putea să urmeze o cale pentru a-l ajuta pe fratele H. și, în același timp, putea să se ajute și pe sine; dar egoismul l-a lipsit pe fratele H. de avantaje, și fratele G. însuși a fost dezavantajat de teama că el avea să-i avantajeze pe alții. Fratele G. n-a iubit pe semenul său ca pe sine însuși și egoismul lui suveran în multe lucruri l-a lipsit de cele bune și a îndepărtat de la el binecuvântarea lui Dumnezeu. În cele din urmă, nimănui nu-i folosește să fie egoist; pentru că Dumnezeu notează totul și va da fiecăruia după faptele lui. „Ce seamănă omul, aceea va și secera.” (Galateni 6, 7.) „Cine seamănă puțin, puțin va secera.” (2 Corinteni 9, 6.)
Am menționat aceste persoane pentru a descrie starea multora din comunitatea din Bordoville, ale căror cazuri sunt asemănătoare. Cei mulți, adunați în acea localitate, au adus poveri și griji peste fratele D. spre a-i păstra în ordine. Dacă ar fi fost eliberați de gelozie, și s-ar fi păstrat în iubire față de Dumnezeu, ei i-ar fi sprijinit mâinile, i-ar fi mângâiat inima și l-ar fi trimis să lucreze pentru salvarea de suflete, în timp ce rugăciunile lor l-ar fi urmat ca seceri ascuțite în ogorul de secerat. Lipsa lor de consacrare și devoțiune față de Dumnezeu a slăbit propria lor credință, a slăbit mâinile fratelui D., a nimicit curajul lui și a făcut ca lucrarea lui în ogorul Evangheliei să fie aproape inutilă. Necazurile din comunitatea locală i-au paralizat eforturile, atât înăuntru, cât și în afară, și i-au limitat, în mare măsură, lucrarea pentru localitatea lui. Această limitare a lucrării, aproape în întregime, la o singură localitate are o influență care ofilește interesul și zelul spiritual al slujitorului lui Hristos.
Pentru a crește în har și în cunoașterea adevărului, lucrătorii trebuie să aibă experiențe diferite. Acestea se vor obține cel mai bine prin extinderea lucrării în câmpuri noi, în localități diferite, unde ei vor veni în contact cu toate clasele de oameni și cu toate felurile de idei, și unde se vor cere diferite feluri de muncă spre a veni în întâmpinarea dorințelor multora și a diferitelor idei. Aceasta îl va conduce pe lucrătorul credincios la Dumnezeu și Biblie, pentru lumină, putere și cunoștință, ca să poată fi pe deplin calificat să facă față dorințelor oamenilor. El va trebui să țină seama de îndemnul dat lui Timotei: „Caută să te înfățișezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie rușine, și care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2, 15.) „Cine este ispravnicul credincios și înțelept, pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea hotărâtă?” (Luca 12, 42.) Spre a discerne cel mai potrivit subiect pentru o ocazie dată, este nevoie de înțelepciune.
Fratele D. nu este un lucrător cu succes. El este pipernicit. Judecata lui s-a îngustat și puterea lui spirituală a descrescut. Acum, el ar trebui să fie un lucrător cu succes, un muncitor competent. În loc să se preocupe întru totul de lucrare, el a servit la mese. Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Fii o pildă pentru credincioși: în vorbire, în purtare, în dragoste, în credință, în curăție. Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare, și la învățătura pe care o dai altora. Să nu fii nepăsător de darul care este în tine, care ți-a fost dat prin proorocie, cu punerea mâinilor de către ceata prezbiterilor. Pune-ți pe inimă aceste lucruri, îndeletnicește-te în totul cu ele, pentru ca înaintarea ta să fie văzută de toți. Fii cu luare aminte asupra ta însuți și asupra învățăturii, pe care o dai altora: străduiește-te în aceste lucruri, căci, dacă vei face așa, te vei mântui pe tine însuți și pe cei ce te ascultă.” (1 Timotei 4, 12-16.)
Fratele D. este activ și dispus să facă, dispus să poarte poveri care n-au legătură cu chemarea sa; și mintea, și timpul lui au fost prea mult absorbite de lucruri vremelnice. Unii pastori mențin o oarecare demnitate, care nu e în concordanță cu viața lui Hristos, și nu sunt dispuși să se facă de folos prin a se angaja în muncă fizică, după cum ar putea cere ocazia, spre a ușura poverile celor de a căror ospitalitate au parte, și a-i scăpa de grijă. Exercițiul fizic s-ar dovedi o binecuvântare pentru ei, mai degrabă decât o vătămare. Ajutându-i pe alții, s-ar avantaja pe ei înșiși. Dar alții cad în extrema cealaltă. Când timpul și puterea le sunt cerute de lucrare și cauza lui Dumnezeu, ei sunt dispuși să se angajeze în muncă și să devină slujitorii tuturor, chiar în lucrurile vremelnice; și ei Îl jefuiesc într-adevăr pe Dumnezeu de slujirea pe care o cere de la ei. Astfel, probleme fără importanță ocupă timpul prețios, care ar trebui devotat intereselor cauzei lui Dumnezeu.
Fratele J. N. Andrews a greșit în privința aceasta. Timpul și puterea pe care el le-a devotat corespondenței cu frații lui, răspunzând scrisorilor lor cu întrebări particulare, ar fi trebuit să fie pus la dispoziția intereselor speciale ale lucrării lui Dumnezeu în general. Dar puțini își dau bine seama de responsabilitățile care apasă asupra celor câțiva pastori care poartă poverile acestei cauze. Adesea, frații îi cheamă pe aceștia de la lucru, ca să se ocupe cu micile lor probleme, sau să pună în ordine unele necazuri din comunitate, de care pot și ar trebui să se ocupe ei înșiși. „Dacă vreunuia dintre voi îi lipsește înțelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă și fără mustrare, și ea îi va fi dată. Dar s-o ceară cu credință, fără să se îndoiască deloc.” (Iacov 1, 5.6.) El trebuie să fie sincer și stăruitor. Dacă este nehotărât, îndoindu-se continuu, dacă Domnul va face într-adevăr ceea ce El a făgăduit, nu va primi nimic.
Mulți privesc la pastori să le aducă lumină de la Dumnezeu, părându-li-se aceasta o cale mai ușoară decât să se mai necăjească să meargă ei înșiși după ea la Dumnezeu. Unii ca aceștia pierd mult. Dacă ei L-ar urma zilnic pe Hristos și L-ar face călăuza și sfetnicul lor, ar putea obține o cunoaștere lămurită a voinței Lui, câștigând astfel o experiență de valoare. Tocmai din lipsa acestei experiențe, frații care mărturisesc adevărul umblă în scânteierile aprinderii altora; ei nu sunt familiarizați cu Duhul lui Dumnezeu și n-au o cunoștință a voii Lui și de aceea sunt ușor clintiți din credința lor. Ei sunt nestatornici, pentru că s-au încrezut în alții spre a dobândi o experiență de la ei. Au fost făcute ample provizii pentru fiecare fiu și fiică a lui Adam să obțină în mod individual o cunoaștere a cunoștinței divine, pentru a desăvârși caracterul creștin, și pentru a fi curățit prin adevăr. Dumnezeu este dezonorat de aceia care mărturisesc a fi urmași ai lui Hristos și totuși n-au nici o cunoaștere experimentală a voinței divine sau a tainei evlaviei.
Fratele D. a avut o mulțime de necazuri acasă. Creșterea numărului de membri nu a împuținat poverile lui. Creșterea numărului în familia lui a fost o povară prea grea asupra lui și a familiei lui, și lucrurile acestea au fost o piedică spre a deveni un lucrător cu succes. El a ruginit în lucrarea lui Dumnezeu și are nevoie de lustruire. Mărturia lui are nevoie să fie înviorată de Duhul și puterea lui Dumnezeu. Frații lui din Bordoville, care n-au o lucrare specială de făcut în lucrarea de prezentare a Cuvântului și învățăturii ar trebui să fie treji, să vadă unde au alții nevoie de ajutor și să-i ajute. Mulți închid ochii față de binele pe care au ocazia să-l facă altora, și prin neglijența lor pierd binecuvântarea pe care ar putea-o obține. Fratele D. a fost lăsat să poarte poveri pe care frații lui ar fi trebuit să le considere că era datoria și privilegiul lor să le poarte.
Lucrarea noastră în această lume este să trăim pentru binele altora, să-i fericim pe alții, să fim ospitalieri; și adesea se poate că numai cu un oarecare deranj îi putem întreține pe cei care au într-adevăr nevoie de îngrijirea noastră și de binefacerea societății și a căminului nostru. Unii evită poverile necesare. Dar cineva trebuie să le poarte; și pentru că, în general, frații nu sunt amatori de ospitalitate și nu contribuie în mod egal la aceste îndatoriri creștine, câțiva, care au inimi binevoitoare și își însușesc ca fiind ale lor cazurile celor care au nevoie de ajutor, sunt împovărați. O comunitate trebuie să aibă o grijă specială spre a-i ușura pe pastori de poveri în plus, în această direcție. Pastorii care sunt activ angajați în cauza lui Dumnezeu, care lucrează pentru salvarea de suflete, au de făcut sacrificii continue.
Mărturia fratelui D. are nevoie să fie însuflețită de harul lui Dumnezeu. El are nevoie de o ungere nouă, ca să poată fi în stare să înțeleagă mărimea lucrării și să-și consacre întreaga ființă pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Domnul poate da de lucru tuturor urmașilor Săi. Toți pot să arate slava Lui, dacă vor. Dar majoritatea refuză să facă acest lucru. Ei mărturisesc credință, dar n-au fapte. Credința lor este moartă, fiind singură. Ei evită responsabilitățile și poverile, și vor fi răsplătiți după cum au fost faptele lor. Pentru că unii nu vor să ridice poverile pe care le-ar putea ridica, sau să facă lucrarea pe care ar putea să o facă, lucrarea este prea grea pentru cei câțiva care s-au angajat în ea. Ei văd că este atât de mult de făcut, încât supraîmpovărează puterea lor și sunt repede istoviți.
Dumnezeu cheamă în acest timp lucrători ale căror interese sunt pe deplin armonizate cu lucrarea și cauza Lui. Pastorii angajați în această lucrare trebuie să fie insuflați cu vigoare prin duhul și puterea adevărurilor pe care le predică, și atunci vor avea o influență. Rar se va ridica poporul mai sus de pastorul lui. Un duh iubitor de lume în el are o influență extraordinară asupra altora. Oamenii fac din lipsurile lor o scuză spre a-și acoperi duhul lor iubitor de lume. Ei își liniștesc conștiința, socotind că pot fi liberi să iubească lucrurile acestei vieți și să fie nepăsători față de lucrurile spirituale, pentru că așa sunt pastorii lor. Ei își înșeală propriile lor suflete și rămân în prietenie cu lumea, pe care apostolul o declară că este vrăjmășie cu Dumnezeu.
Pastorii trebuie să fie pildă pentru turmă. Ei trebuie să manifeste o iubire nepieritoare pentru suflete și aceeași consacrare pentru cauza pe care doresc s-o vadă înfăptuită în popor. Pastorii din Vermont au făcut o greșeală în lucrarea lor. Ei au trecut iar și iar peste același teren spre a ajuta comunitățile, când adesea ei înșiși aveau nevoie de lucrarea atribuită lor, spre a fi aduși în poziția în care Dumnezeu putea să le binecuvânteze lucrarea și să-i facă roditori. N-a existat nici un lucrător conștiincios, eficient, pe deplin calificat, spre a susține toate părțile lucrării din Vermont.
Fratele și sora I. sunt bolnavi. Dumnezeu nu pune responsabilități foarte mari asupra lor. Ei trebuie să vegheze cu atenție ca să nu se micșoreze influența lor. Ei n-au copiii lor proprii, care să-i solicite să exercite iubire și purtare de grijă părintească, și sunt în pericol să devină înguști, egoiști și capricioși în vederile și simțămintele lor. Toate lucrurile acestea au o influență rea asupra cauzei lui Dumnezeu. Ei trebuie să lucreze pentru a-și păstra mintea la un nivel înalt și să nu se facă măsură pentru alții. Cei care n-au copii, pentru a-și împărtăși ideile și munca și pentru a exercita răbdare, toleranță și iubire, trebuie să se păzească, pentru ca ideile și munca lor să nu se concentreze asupra lor înșiși. Ei sunt puțin calificați să-i instruiască pe părinți în ceea ce privește educarea copiilor lor, pentru că ei n-au avut experiență în această lucrare. și totuși, în foarte multe cazuri, cei care n-au copii sunt cei mai dispuși să-i instruiască pe cei care au, când, în același timp, ultimii sunt ei înșiși copii în anumite privințe. Ei nu pot fi întorși de pe o anumită cale și au nevoie chiar de mai multă răbdare exercitată față de ei înșiși decât au copiii. A avea un drum trasat și a merge pe acel drum spre neplăcerea altora, înseamnă egoism.
Lucrurile mici sunt cele care testează caracterul. Faptele nepretențioase ale zilnicei lepădări de sine, împreună cu buna dispoziție și amabilitatea sunt cele care Îi plac lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să trăim pentru noi, ci pentru alții. Noi trebuie să fim o binecuvântare, prin uitare de eul nostru și prin atenția noastră față de alții. Trebuie să cultivăm iubire, răbdare și tărie morală.
Foarte puțini înțeleg foloasele îngrijirii, răspunderii și ale experienței pe care copiii le aduc familiei. Mulți au familii mari, care cresc fără disciplină; părinții neglijează o încredințare prețioasă și o datorie sacră, care, dacă este adusă la îndeplinire cu credincioșie și temere de Dumnezeu, va aduce nu numai pentru copiii lor, ci și pentru ei înșiși, o destoinicie pentru Împărăția cerurilor. Dar o casă fără copii este un loc pustiu. Inimile locatarilor sunt în pericol să devină egoiste, nutrind iubire pentru propria lor tihnă, luând în considerare propriile lor dorințe și comodități. Ei adună simpatie pentru ei înșiși, dar au puțin de arătat față de alții. Grija și afecțiunea pentru copiii dependenți de alții îndepărtează asprimea din firea noastră, ne fac afectuoși și simpatici, și au o influență de a dezvolta elementele nobile ale caracterului nostru. Mulți s-au îmbolnăvit fizic, mintal și moral, pentru că atenția le este îndreptată aproape exclusiv asupra lor înșiși. Ei pot fi salvați de stagnare prin vitalitatea sănătoasă a minților mai tinere și felurite, și a neastâmpăratei energii a copiilor.
Fratele J. este în vârstă. Asupra lui nu trebuie pusă acum nici o răspundere grea. El nu I-a plăcut lui Dumnezeu în aplicarea greșită a iubirii față de copiii săi. A avut o prea mare dorință să-i ajute bănește, ca să nu-i supere. Urmărind să facă bine, el le-a făcut rău. Ei nu sunt înțelepți și credincioși în administrarea banilor, nici chiar din punct de vedere lumesc. Văzuți din punct de vedere religios, ei sunt foarte deficitari. Nu sunt meticuloși cu privire la lucrurile religioase. Ei nu împodobesc societatea prin poziția și influența lor în lume, și nu împodobesc nici cauza lui Dumnezeu prin morală curat creștină și fapte virtuoase în slujba lui Hristos. Ei n-au fost obișnuiți să se îmbrace cu lepădare de sine și încredere în sine, ca pavăză în viața lor. Aici este marele păcat care apasă asupra părinților. Ei nu i-au instruit pe copiii lor și nu i-au educat pentru Dumnezeu. Nu i-au învățat independența, stabilitatea de caracter și necesitatea unei voințe ferme și bine direcționate. Cei mai mulți copii, din această generație sunt lăsați în voia soartei. Ei nu sunt învățați despre necesitatea de a-și dezvolta puterile fizice și mintale pentru vreun scop bun, să binecuvânteze societatea prin influența lor, să fie bine calificați, să înfrumusețeze viața creștină și să desăvârșească sfințirea în temere de Dumnezeu.
Fratele J. a greșit, încredințându-și averea copiilor săi. El și-a pus asupra lor răspunderi pe care nu erau calificați să le poarte. El a pus mijlocele în afara controlului său și a adunat bani de la frați pentru lucrările lui slabe. Dumnezeu n-a fost slăvit prin calea urmată de el cu privire la averea lui. El a scuzat calea rea urmată de copiii săi, care nu corespunde cu credința noastră sau cu standardul Bibliei. El a spus efectiv păcătosului că îi va merge bine când Dumnezeu a declarat lămurit că îi va merge rău.
Aceste greșeli din partea fratelui J. dovedesc o mare lipsă de înțelepciune cerească și, într-o mare măsură, l-au descalificat pentru solemna lucrare care apasă asupra slujitorului credincios al lui Hristos. Ce scuză poate invoca fratele J. înaintea lui Dumnezeu, când Stăpânul îi va cere să dea socoteală de isprăvnicia lui? El a fost condus de judecata neconsacrată a copiilor lui și n-a simțit nevoia de a căuta sfat la slujitorii lui Dumnezeu, care stăteau în lumină. El a fost condus de o simpatie pervertită și a greșit în aprecieri. A acționat ca un om orb. Procedeul lui i-a făcut rău lui însuși și cauzei lui Dumnezeu.
Ceea ce Vermont are nevoie nu este doar ca predicatorii să meargă pe la comunități, să se roage, și ocazional, să dea îndemnuri. Un strigăt pentru lucrători ar putea fi înălțat în mod continuu printre poporul lui Dumnezeu din Vermont. Este nevoie de lucrători serioși și zeloși spre a întări lucrurile care rămân prin slujirea nevoilor spirituale ale poporului. Peste tot, mai ales în Vermont, cauza lui Dumnezeu are nevoie de purtători de poveri. Oamenii merg mereu și mereu pe același teren, dar ei realizează foarte puțin, dacă se poate vorbi de așa ceva. Ei fac o vizită plăcută fraților lor și aceasta este adesea tot ce realizează; și totuși, ei așteaptă să fie remunerați pentru timpul lor.
Când scriu îmi vine în minte cazul fratelui și sorei K. Ei n-au practicat purtarea de grijă pentru alții. Ei n-au simțit răspunderea care apasă asupra lor de a fi purtători de poveri. Mi-a fost arătat că fratele K. a fost printre alții, care au simțit că aveau de făcut o lucrare pentru Domnul. Este adevărat că are, și așa au mulți alții, dacă vor să o facă. În lucrarea lui Dumnezeu, sunt lucrători eminenți care au experiență în lucrare și care își consacră timpul și puterea slujirii lui Dumnezeu. Aceștia trebuie susținuți în mod generos. Dar cei care pleacă doar ca să viziteze comunitățile ocazional — și mai ales cei care n-au familie de întreținut și au stare materială bună — nu trebuie să ia salariu din vistieria Domnului.
Fratele și sora K. n-au experiență în a se sacrifica pentru adevăr, în a fi bogați prin fapte bune, strângându-și comoară în cer. Simpatia, purtarea de grijă și răbdarea lor n-au fost exercitate de copii supuși și iubitori. Ei au ținut seama de comoditatea lor egoistă. Inima lor n-a fost un izvor care să trimită curente vii de gingășie și afecțiune. Binecuvântându-i pe alții prin cuvinte amabile de iubire și fapte de milă și binefacere, ei ar fi realizat o binecuvântare pentru ei înșiși. Ei au fost prea mărginiți în sfera lor de activitate. Dacă nu are loc o schimbare a minții și a ființei lor și nu sunt reînnoiți prin Duhul lui Hristos, ei nu pot deveni lucrători desăvârșiți și eficienți în cauza Răscumpărătorului. Viața Lui este pildă pentru creștini. Viața lor trebuie să fie caracterizată de sacrificiu de sine și binefacere dezinteresată. Interesul personal este prea dominant. O, cât de puțin știe fratele K. ce înseamnă a lucra pentru Dumnezeu, a înălța crucea lui Hristos și a merge pe urmele Răscumpărătorului în tăgăduirea de sine!
Un slujitor al lui Hristos, un învățător al adevărului, un păstor adevărat este, într-un sens, un slujitor al tuturor, care anticipează lipsurile celor care au nevoie de ajutor, și care știe cum să se facă de folos ici și colo în marea lucrare de salvare a sufletelor. Un bărbat care mărturisește a-l învăța pe altul adevărul și merge tocmai unde-i place, și lucrează când și cum îi place, dar evită răspunderile, nu poartă crucea în urma lui Hristos și nici nu îndeplinește mandatul unui pastor al Evangheliei. Puțini știu din experiență ce înseamnă a suferi de dragul lui Hristos. Ei doresc să fie asemenea lui Hristos, dar evită sărăcia și răstignirea. Ei cu bucurie ar dori să fie cu El în slavă, dar nu le place să vină la El prin multă lepădare de sine și suferință.
Pe fratele K. nu l-a costat prea mult să afle adevărul, pentru că bărbați aleși de Dumnezeu au pregătit argumente la îndemâna lui, clare, lămurite și convingătoare. La punctele dificile ale adevărului s-a ajuns prin eforturile serioase ale câtorva care au fost devotați lucrării. Postul și rugăciunea fierbinte către Dumnezeu au făcut ca Domnul să deschidă tezaurul adevărului pentru înțelegerea lor. Împotrivitori vicleni și Goliați lăudăroși a trebuit să fie întâmpinați, uneori chiar față-n față, dar cel mai des prin scris. Satana i-a îndemnat pe oameni la o atitudine feroce, a căutat să orbească ochii și să întunece înțelegerea oamenilor. Puțini, care aveau interesul cauzei și al adevărului lui Dumnezeu pe inimă, s-au ridicat în apărarea lui. Ei n-au căutat comoditatea, ci au fost dispuși să-și riște chiar și viața de dragul adevărului.
Acești cercetători zeloși după adevăr și-au riscat puterea vitală și tot ce era al lor pentru lucrarea de apărare a adevărului și a răspândirii luminii. Verigă după verigă din prețiosul lanț al adevărului a fost cercetată până ce acesta a alcătuit o frumoasă armonie, unit într-un lanț perfect. Acești bărbați cu minte cercetătoare au scos argumente și le-au prezentat atât de lămurit, încât pot fi înțelese și de un școlar. Cât de ușor este acum pentru bărbați să devină învățători ai adevărului, în timp ce se feresc de sacrificiu de sine și de lepădare de sine.
Acești cercetători după adevăr au suferit pentru el și știu cât valorează. Ei îl prețuiesc și simt cel mai deosebit interes pentru înaintarea lui. Lepădarea de sine și crucea se află direct pe calea fiecărui urmaș al lui Hristos. Crucea este cea care barează calea afecțiunilor firești și a voinței. Dacă inima nu este întru totul sfințită de Dumnezeu, dacă voința, afecțiunile și gândurile, nu sunt aduse în supunere de voința lui Dumnezeu, va avea loc un eșec în prezentarea principiilor adevăratei religii și în exemplificarea vieții lui Hristos în viață. Nu va fi o dorință adevărată de a sacrifica comoditatea și iubirea de sine și mintea firească nu va fi răstignită spre a face lucrarea lui Hristos.
Există o lucrare de adus la îndeplinire pentru mulți dintre cei care locuiesc în Bordoville. Am văzut că vrăjmașul era la lucru, ca să-și prezinte punctele lui. Oameni cărora Dumnezeu le-a încredințat talentele și mijloacele au transferat asupra copiilor lor răspunderea pe care cerul a hotărât-o pentru ei, ca să fie ispravnici ai lui Dumnezeu. În loc să-I dea lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui, ei pretind că tot ce au le aparține, ca și când ar fi obținut aceste lucruri prin tăria, puterea și înțelepciunea lor. Cine le-a dat lor puterea și înțelepciunea, ca să obțină comori pământești? Cine a udat țarinile lor cu roua cerului și cu ploi? Cine le-a dat soarele să încălzească pământul și să trezească la viață lucrurile din natură, făcându-le să înflorească spre beneficiul omului? Oameni pe care Dumnezeu i-a binecuvântat cu darurile Sale strâng în brațele lor comoară pământească și fac din aceste daruri și binecuvântări date lor de milostivul Dumnezeu un blestem, umplându-și inima cu egoism și neîncredere în El. Ei primesc bunurile date lor ca împrumut, pretinzând că sunt ale lor, uită că stăpânul are pretenție asupra lor și refuză să-i cedeze dobânda pe care o cere El. Bogățiile pricinuiesc pretinșilor urmași ai lui Hristos multe încurcături și-i străpung cu multe dureri, pentru că ei Îl uită pe Dumnezeu, și îl iubesc și i se închină lui Mamona. Ei îngăduie ca bogățiile lumești să le amărască viața și să-i împiedice în desăvârșirea unui caracter creștin. și, ca și cum aceasta n-ar fi de ajuns, transmit copiilor lor, spre a-i blestema, ceea ce s-a dovedit a fi nenorocirea propriei lor vieți. Dumnezeu le-a încredințat oamenilor mijloace ca să-i încerce, ca să vadă dacă sunt dispuși să-L recunoască în darurile Lui și să-i folosească pentru înaintarea slavei Sale pe pământ.
Pământul este al Domnului, cu toate comorile pe care le conține el. Vitele de pe miile de dealuri sunt ale Lui. Tot aurul și tot argintul Îi aparțin Lui. El și-a încredințat comorile ispravnicilor, pentru ca prin ele ispravnicii să facă să înainteze cauza Sa și să slăvească Numele Lui. El n-a încredințat oamenilor aceste comori, pentru ca ei să se înalțe, să se slăvească pe ei înșiși și să aibă putere spre a-i oprima pe cei care sunt lipsiți de bogăția acestei lumi. Dumnezeu nu primește darurile nimănui, pentru că ar avea nevoie de ele și nu poate avea slavă și bogății fără ele, ci pentru că este în interesul slujitorilor Lui să-i înapoieze lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Lui. El va primi darurile de bunăvoie ale celui cu inima smerită și căită și-l va răsplăti pe dătător cu cele mai bogate binecuvântări. Dumnezeu le primește ca sacrificiu, ca ascultare recunoscătoare. El cere și acceptă aurul și argintul nostru, ca o dovadă că tot ce avem și suntem îi aparțin Lui. El pretinde și acceptă înnobilarea timpului și a talentelor noastre, ca rod al iubirii Sale, care există în inima noastră. A asculta este mai bine decât a sacrifica. Fără o iubire curată, darul cel mai prețios este prea sărac pentru Dumnezeu spre a-l accepta.
Mulți și-au legat inimile atât de tare de comoara lor pământească, încât nu văd avantajul de a-și strânge o comoară în cer. Ei nu înțeleg că darurile lor benevole pentru Dumnezeu nu-L îmbogățesc pe El, ci pe ei înșiși. Hristos ne sfătuiește să ne strângem comori în ceruri. Pentru cine? Pentru Dumnezeu, ca El să poată fi îmbogățit? O, nu! Toate comorile lumii sunt ale Sale, și slava de nedescris și neprețuitele comori din cer toate sunt ale Lui, spre a le da cui vrea El. „Strângeți-vă comori în cer.” (Matei 6, 19.) Oamenii pe care Dumnezeu i-a făcut ispravnici sunt atât de îndrăgostiți de bogățiile acestei lumi, încât nu discern că prin egoismul și lăcomia lor nu numai că Îl jefuiesc pe Domnul în zecimi și daruri, ci se jefuiesc pe ei înșiși de bogățiile veșnice. Ei ar fi putut să adauge zilnic la comoara lor cerească, făcând chiar lucrarea pe care le-a dat-o Domnul s-o facă, și cărora El le-a încredințat mijloace s-o ducă la îndeplinire. Stăpânul urma să vegheze pentru ocaziile de a face bine și, în timpul vieții, să pună în practică ei înșiși mijloacele spre a ajuta la salvarea semenilor lor și la înaintarea cauzei Sale în diferitele ei ramuri. Procedând astfel, ei fac numai ce cere Dumnezeu de la ei să facă; ei Îi dau lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Sale. Mulți își închid de bunăvoie ochii și inimile, ca nu cumva să vadă și să simtă lipsurile cauzei Domnului, și nu ajută la înaintarea ei, micșorând astfel roadele lor prin reduceri din dobândă sau din capital. Unii socotesc că ceea ce dau ei pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu este în realitate pierdut. Ei consideră pierduți atât de mulți bani și se simt nesatisfăcuți până când nu pot să-i înlocuiască imediat, astfel încât comoara lor pământească să nu scadă. Exercită zgârcenie și chiar șiretenie în relațiile lor cu frații și cu cei din lume și nu ezită să înșele în afaceri spre a se avantaja pe ei înșiși și a câștiga ceva bani.
Unii, de frică să nu-și piardă comoara pământească, neglijează rugăciunea și adunarea spre a aduce închinare lui Dumnezeu, pentru ca să aibă timp mai mult să-l consacre gospodăriilor lor sau afacerilor. Prin faptele lor, ei arată pe care lume pun prețul cel mai mare. Ei sacrifică privilegiile religioase, care sunt esențiale pentru înaintarea lor spirituală, pentru lucrurile acestei vieți și n-ajung să obțină o cunoaștere a voinței divine. Ei nu-și desăvârșesc caracterul creștin, și nu ajung la măsura pusă de Dumnezeu. La ei, pe primul loc se află interesele vremelnice și-L jefuiesc pe Dumnezeu de timpul pe care ar trebui să îl consacre slujirii Lui. Pe astfel de persoane Dumnezeu le observă bine și ele vor primi mai degrabă un blestem, decât o binecuvântare. Unii își pun bunurile în afara controlului lor, plasându-le în mâinile copiilor lor. Motivul lor ascuns este de a se pune în situația în care să nu se simtă răspunzători să dea din averea lor pentru răspândirea adevărului. Ei nu înțeleg că banii pe care îi mânuiesc nu sunt ai lor, ci ai Domnului.
Multora le-ar plăcea să vadă suflete convertite, dacă acest lucru s-ar putea face fără nici un sacrificiu din partea lor; dar, dacă este vorba de averea lor, ei se retrag, pentru că aceasta este de o mai mare valoare pentru ei decât sufletele bărbaților și femeilor pentru care a murit Hristos. Dacă cei cărora Dumnezeu le-a încredințat mijloace ar înțelege responsabilitatea lor ca ispravnici ai lui Dumnezeu, ar păstra în mâinile lor ceea ce le-a dat Dumnezeu cu împrumut, și ar putea îndeplini astfel cu credincioșie datoria care le revine spre a-și face partea în ducerea mai departe a lucrării lui Dumnezeu. Dacă toți ar putea înțelege planul mântuirii și valoarea unui singur suflet răscumpărat prin sângele lui Hristos, ei ar socoti orice alt interes ca fiind de mică importanță.
Părinții ar trebui să aibă o mare teamă, încredințându-le copiilor talanții și mijloacele pe care Dumnezeu le-a pus în mâinile lor, afară numai dacă au cea mai sigură dovadă că copiii lor au un mai mare interes, iubire și consacrare pentru cauza lui Dumnezeu decât ei înșiși și că acești copii vor fi mai serioși și mai zeloși în sprijinirea lucrării lui Dumnezeu, și mai binevoitori în ducerea mai departe a diferitelor întreprinderi în legătură cu ea, care necesită mijloace. Dar mulți își plasează mijloacele în mâinile copiilor lor, punând în felul acesta asupra lor răspunderea propriei lor isprăvnicii, pentru că Satana îi îndeamnă să facă acest lucru. Procedând astfel, ei pun acele mijloace, în mod efectiv, în rândurile vrăjmașului. Satana aranjează problema spre a o pune de acord cu propriul lui scop și sustrage de la cauza lui Dumnezeu mijloacele de care aceasta are nevoie, ca să poată fi sprijinită din belșug. Eforturile făcute spre a prezenta adevărul în fața poporului nu sunt nici pe jumătate atât de complete și de extinse pe cât ar trebui să fie. Nici a cincea parte nu se face acum din ceea ce ar putea fi făcut prin răspândirea de publicații și aducerea în raza sunetului adevărului a tuturor celor care pot fi convinși să vină.
Timpul de probă pentru mulți se încheie. Satana își adună zilnic recolta de suflete. Unii iau decizii finale împotriva adevărului, și mulți mor fără să-l cunoască. Mintea lor nu este luminată, iar ei nu s-au pocăit de păcatele lor; și totuși, oameni care mărturisesc evlavia își adună comori pământești și își îndreaptă eforturile spre a câștiga și mai mult. Ei sunt insensibili față de situația bărbaților și femeilor care se află în sfera lor de influență, și care pier din lipsă de cunoștință. Munca bine orientată, făcută cu smerenie, ar face mult spre a-i lumina și converti pe semenii lor; dar exemplul multora, care ar putea face mult bine, spune în mod virtual: Sufletele voastre sunt de mai mică valoare pentru mine decât interesele mele lumești.
Mulți iubesc adevărul în mică măsură, iar lumea, într-o măsură mai mare. „După roadele lor îi veți cunoaște.” (Matei 7, 20.) Lucrurile spirituale sunt sacrificate pentru cele vremelnice. Roada adusă de acestea nu este spre sfințire și exemplul lor nu va fi așa, încât să-i convingă pe păcătoși și să-i convertească de pe căile lor greșite la adevăr. Ei permit ca sufletele lor să meargă la pierzare, când le-ar putea salva, dacă ar face eforturi tot atât de serioase în favoarea lor, precum au făcut spre a-și asigura comorile acestei vieți. Pentru a dobândi mai multe din lucrurile acestei lumi, de care, în realitate, n-au nevoie, și care nu fac decât să le mărească răspunderea și condamnarea lor, mulți muncesc după un plan forțat și pun în pericol sănătatea, bucuria spirituală, pacea, confortul și fericirea familiilor lor. Ei lasă ca sufletele din jurul lor să meargă la pierzare, pentru că se tem că aceasta va cere ceva din timpul și mijloacele lor spre a-i salva; dumnezeul lor sunt banii. Ei hotărăsc să nu-și sacrifice mijloacele spre a salva suflete.
Celui căruia i s-a încredințat un talant nu este răspunzător pentru cinci sau pentru doi, ci numai pentru acel unu. Mulți neglijează să strângă pentru ei o comoară în cer, făcând bine cu mijloacele pe care Dumnezeu le-a dat cu împrumut. Ei nu se încred în Dumnezeu și au o mie de temeri cu privire la viitor. Ca și copiii lui Israel, ei au inimi rele ale necredinței. Dumnezeu a aprovizionat acest popor cu îmbelșugare, precum cereau nevoile lor; dar pentru viitor, ei au luat cu împrumut necaz. În călătoriile lor, ei s-au plâns și au murmurat că Moise i-a scos, pentru ca să-i ucidă cu foamea pe ei și pe copiii lor. Dorința lor imaginară le-a închis ochii și inimile de la vederea bunătății și îndurării lui Dumnezeu, în călătoriile lor, și ei au fost nerecunoscători pentru toate darurile Lui. Tot așa de neîncrezător este și pretinsul popor al lui Dumnezeu din acest veac al necredinței și degenerării. Oamenii se tem că pot ajunge în lipsă, copiii pot deveni nevoiași, iar nepoții vor fi săraci. Ei nu îndrăznesc să se încreadă în Dumnezeu. Nu au o credință adevărată în El, care i-a binecuvântat, le-a încredințat darul vieții și le-a dat talanți, ca să-i folosească pentru slava Sa și înaintarea cauzei Sale.
Mulți își poartă de grijă atât de stăruitor, încât nu-I dau lui Dumnezeu nici o ocazie să le poarte de grijă. Dacă, uneori, ar fi în lipsă de timp și ar fi puși în situații de strâmtoare, acesta ar fi cel mai bun lucru pentru credința lor. Dacă s-ar încrede liniștiți în Dumnezeu și ar aștepta ca El să lucreze pentru ei, necesitatea lor ar fi ocazia lui Dumnezeu; și binecuvântarea Lui în situația lor critică ar face să le sporească iubirea față de El și i-ar conduce să prețuiască binecuvântările lor vremelnice într-un sens mai înalt decât au făcut vreodată mai înainte. Credința lor ar crește, speranța lor s-ar îmbunătăți și buna dispoziție ar lua locul tristeții, al îndoielilor și murmurării. Credința multora nu crește din lipsă de exercitare.
Ceea ce consumă vlaga poporului lui Dumnezeu este iubirea de bani și prietenia cu lumea. Privilegiul poporului lui Dumnezeu este să fie lumini luminătoare și strălucitoare în lume, spre a înmulți cunoașterea de Dumnezeu și spre a avea o înțelegere mai lămurită a voinței Lui. Dar îngrijorările acestei vieți și înșelăciunea bogățiilor îneacă sămânța semănată în inimile lor și ei n-aduc roade spre slava Sa. Ei mărturisesc că au credință, dar aceasta nu este o credință vie, pentru că nu este sprijinită de fapte. Credința fără fapte este moartă. Cei care mărturisesc că au credință mare, dar n-au fapte, nu vor fi mântuiți prin credința lor. Satana crede adevărul și tremură, totuși acest fel de credință n-are nici o virtute. Multora dintre cei care au făcut o înaltă mărturisire de credință le lipsesc faptele bune. Dacă și-ar dovedi credința lor prin faptele lor, ei ar putea exercita o puternică influență de partea adevărului. Dar ei nu îmbunătățesc talanții mijloacelor împrumutate lor de Dumnezeu. Cei care cred că își liniștesc conștiința prin transferarea averii lor asupra copiilor lor, sau prin sustragere de la cauza lui Dumnezeu și îngăduie ca ea să treacă în mâinile copiilor necredincioși și nepăsători, ca ei s-o cheltuiască sau s-o îngrămădească și să i se închine, va trebui să-I dea socoteală lui Dumnezeu; ei sunt ispravnici necredincioși ai banilor Domnului. Ei îi îngăduie lui Satana să-i învingă pe acești copii ale căror minți sunt sub stăpânirea lui. Scopurile lui Satana sunt îndeplinite în mai multe feluri, în timp ce ispravnicii lui Dumnezeu sunt uluiți și paralizați; ei nu-și dau seama de marea lor răspundere și de socoteala care trebuie să vină în curând.
Cei care au avere și a căror minte este întunecată de dumnezeul acestei lumi par să fie stăpâniți de Satana în a dispune de ea. Dacă au copii cu adevărat credincioși, și, de asemenea, și copii ale căror afecțiuni sunt întru totul pentru lucrurile acestei lumi, făcând un transfer al bunurilor asupra copiilor lor, ei dau, în general, o cantitate mai mare acelor copii care nu-L iubesc pe Dumnezeu și care slujesc vrăjmașului oricărei dreptăți, decât celor care-L slujesc pe Dumnezeu.
Ei pun în mâinile copiilor necredincioși tocmai lucrurile care se vor dovedi o cursă pentru ei și care vor fi piedici în calea lor de a se preda lui Dumnezeu. În timp ce fac daruri mari copiilor necredincioși, ei fac daruri foarte reduse celor care sunt de aceeași credință cu ei înșiși. Tocmai faptul acesta ar trebui să-i surprindă pe oamenii cu mijloace, care au urmat această cale. Ei ar trebui să vadă că înșelăciunea bogățiilor le-a pervertit judecata. Dacă ar putea să vadă influența care operează asupra minții lor, ar putea înțelege că Satana dispune de aceste probleme foarte conforme cu propriile lui scopuri și planuri. În loc ca Dumnezeu să le stăpânească mintea și să le sfințească judecata, ea este stăpânită chiar de puterea adversă. Pe cei care erau de aceeași credință cu ei, uneori, chiar i-a neglijat și, adesea, au fost foarte stricți și exigenți în toate cele ce aveau de-a face cu ei, în timp ce aveau o mână largă pentru copiii necredincioși și iubitori de lume, despre care știau că nu vor folosi mijloacele pe care le-au pus în mâinile lor pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Domnul cere ca cei cărora El le-a împrumutat talanții mijloacelor să le folosească corect, având ca țintă principală înaintarea cauzei Lui. Oricare altă cauză trebuie să fie inferioară față de aceasta.
Talanții banilor, fie că sunt cinci, doi sau unul, trebuie să fie înmulțiți. Cei care au o mare sumă de bani sunt responsabili pentru un mare număr de talanți. Dar, prin comparație, cei care sunt săraci nu sunt scutiți de răspundere. Cei care au doar puțin în această lume sunt reprezentați ca având un talent. Totuși, ei sunt într-un pericol tot atât de mare de a avea prea multă iubire pentru acel puțin, și, din egoism, pot să rețină ceea ce este pentru cauza lui Dumnezeu, cum sunt cei mai bogați. Ei nu-și simt primejdia și aplică mișcătoarele mustrări, adresate în Cuvântul lui Dumnezeu iubitorilor lumii acesteia, numai celor bogați, în timp ce ei înșiși pot fi într-un pericol și mai mare decât cei mai bogați. Fie că au mult sau puțin, fiecăruia i se cere să-și pună talanții lui la schimbător, ca, atunci când vine Stăpânul, El să poată primi ceea ce este al Lui, împreună cu dobânda. De asemenea, li se cere să păstreze consacrare față de Dumnezeu și un interes neegoist față de cauza și lucrarea Lui. Căutând mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, ei trebuie să creadă făgăduința Lui, că toate celelalte li se vor da pe deasupra. În comparație cu oricare alte considerente, mântuirea sufletelor semenilor lor trebuie să aibă prioritate, dar acesta nu este cazul, în general. Dacă undeva există o neglijență, cea care trebuie să sufere este cauza lui Dumnezeu. Dumnezeu a împrumutat oamenilor talanți nu pentru a le întreține mândria, sau pentru a trezi în ei invidie, ci pentru a fi folosiți pentru slava Sa. El i-a făcut pe acești oameni agenți spre a trimite mijloace prin care să înainteze lucrarea de mântuire a oamenilor. Hristos le-a dat un exemplu prin viața Lui. El a părăsit bogățiile Sale cerești și splendoarea, și de dragul nostru S-a făcut sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să ne putem îmbogăți. Nu este planul lui Dumnezeu să plouă bani din cer pentru a fi susținută cauza Lui. El a încredințat și a depozitat la oameni mijloace abundente, ca să nu fie lipsă în nici unul dintre departamentele lucrării Sale. El îi încearcă pe aceia care mărturisesc că Îl iubesc, punând bunuri în mâinile lor, și apoi îi probează să vadă dacă iubesc mai mult darul decât pe Dătător. Dumnezeu va descoperi la timp adevăratele simțăminte ale inimii.
Pentru ca să înainteze cauza lui Dumnezeu, banii sunt necesari. Dumnezeu i-a dat pentru această necesitate din belșug, punând în mâinile agenților Săi mijloace spre a le folosi în orice departament al lucrării pentru câștigarea de suflete. Fiecare suflet salvat este un talant câștigat. Dacă este convertit cu adevărat, cel adus la cunoștința adevărului, la rândul lui, va folosi talanții influenței și ai mijloacelor date lui de Dumnezeu, lucrând pentru salvarea altor semeni de-ai lui. El se va angaja cu seriozitate în marea lucrare de lămurire a celor care sunt în întuneric și rătăcire. El va fi unul care va contribui la salvarea de suflete. În felul acesta, talanții influenței și ai mijloacelor sunt puși continuu la schimbător și la creștere permanentă. Când vine Stăpânul, servul cel credincios este pregătit să-i dea înapoi atât capitalul, cât și dobânda. Prin roadele lui, el poate dovedi înmulțirea talanților pe care i-a câștigat pentru a-i reda Stăpânului. Servul credincios își va fi făcut pe atunci lucrarea, și Stăpânul, a cărui răsplată este cu El, ca să dea fiecăruia după cum va fi fapta lui, va da înapoi servului credincios atât capitalul, cât și dobânda.
În cuvântul Său, Domnul a descoperit clar voința Sa celor care au bogății. Dar din cauză că poruncile Lui directe au fost disprețuite, El le prezintă primejdiile din fața lor prin „Mărturii.” El nu dă lumină nouă, ci le atrage atenția la lumina care a fost deja descoperită în Cuvântul Său. Dacă cei care mărturisesc că iubesc adevărul se țin tare de bogățiile lor, nereușind să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, și nu caută ocazii să facă binele cu ceea ce le-a încredințat El, atunci Domnul Se va apropia și va împrăștia bunurile lor. El Se va apropia de ei cu judecată. Pe diferite căi, le va risipi idolii. Vor suferi multe pierderi. Sufletele egoiste nu vor fi binecuvântate. Dar „sufletul binefăcător va fi săturat.” (Proverbe 11, 25.) Pe cei care-L onorează pe Dumnezeu, El îi va onora.
Domnul a făcut legământ cu Israel că, dacă vor asculta de poruncile Lui, El le va da ploaie la vreme potrivită, va înmulți rodul pământului și pomii de pe câmp vor produce roadele lor. El a făgăduit că treieratul se va întinde până la culesul viilor și culesul viilor până la vremea semănatului, și că vor mânca pâinea lor pe săturate și vor locui în țara lor, în siguranță. El va face ca vrăjmașii lor să piară. Nu va avea oroare față de ei, ci va merge împreună cu ei și va fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Lui. Dar, dacă vor nesocoti poruncile Sale, El îi va trata exact invers. Blestemul Lui va rămâne asupra lor, în locul binecuvântării Lui. Va frânge mândria puterii lor și va face cerurile de deasupra lor ca fierul și pământul ca arama. „Vi se va istovi puterea fără de folos; pământul vostru nu-și va da roadele, și pomii de pe pământ nu-și vor da roadele. și dacă și după aceasta vă veți împotrivi, Mă voi împotrivi și Eu vouă.” (Leviticul 26, 20.21.24.)
Cei care rețin în mod egoist mijloacele date lor nu trebuie să fie surprinși dacă mâna lui Dumnezeu le risipește. Ceea ce ar fi trebuit să fie consacrat pentru înaintarea lucrării și a cauzei lui Dumnezeu, poate fi încredințat unui fiu nesăbuit, iar el poate să cheltuiască banii nebunește. Un cal frumos, mândria unei inimi vanitoase, poate fi găsit mort în grajd. Din când în când, poate muri o vacă. Pot să urmeze pierderi de fructe sau alte recolte. Dumnezeu poate împrăștia mijloacele pe care El le-a împrumutat ispravnicilor Lui, dacă ei refuză să le folosească spre slava Sa. Am văzut că unii pot să n-aibă nici una dintre aceste pierderi care să le reamintească de neglijarea datoriei lor, dar cazurile lor pot să fie cu atât mai deznădăjduite.
Isus i-a avertizat pe oameni: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani; căci viața cuiva nu stă în belșugul avuției lui. și le-a spus pilda aceasta: țarina unui om bogat rodise mult. și el se gândea în sine, și zicea: «Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele». «Iată,» a zis el, «ce voi face: îmi voi strica grânarele, și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunătățile mele; și voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și veselește-te!» Dar Dumnezeu i-a zis: «Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?» Tot așa este și cu cel ce își adună comori pentru el, și nu se îmbogățește față de Dumnezeu. Apoi, s-a adresat ucenicilor Lui: «De aceea vă spun: Nu vă îngrijorați, cu privire la viața voastră, gândindu-vă ce veți mânca, nici cu privire la trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veți îmbrăca. Viața este mai mult decât hrana, și trupul mai mult decât îmbrăcămintea».” (Luca 12, 15-23.)
Avertizările acestea sunt date spre folosul tuturor. Vor folosi ei avertizările? Vor trage ei foloase din ele? Vor lua ei seama la aceste uimitoare ilustrații ale Mântuitorului nostru și se vor feri ei de exemplul omului bogat nebun? El avea din belșug; așa au mulți care mărturisesc a crede adevărul, și procedează trecând cu vederea cazul sărmanului om bogat nechibzuit. O, dacă ar fi înțelepți să simtă răspunderile care apasă asupra lor spre a folosi binecuvântările date lor de Dumnezeu, binecuvântând pe alții, în loc să le schimbe în blestem. Dumnezeu va răspunde unora ca aceștia, ca și nechibzuitului om bogat: „Nebunule!”
Oamenii acționează ca și când ar fi lipsiți de rațiune. Ei sunt îngropați în grijile acestei vieți. N-au timp pe care să-l consacre lui Dumnezeu, n-au timp să-I slujească. Muncă, muncă, muncă este lozinca zilei. Tuturor celor din jurul lor, li se cere să lucreze după planul forțat spre a se îngriji de ferme mari. Ambiția lor este să dărâme și să clădească, ca să aibă unde să-și pună bunurile la păstrare. și totuși, tocmai acești oameni care sunt copleșiți de bogățiile lor sunt considerați drept urmași ai lui Hristos. Ei cred că Hristos vine curând, că sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape; totuși, n-au spirit de sacrificiu. Ei se afundă mai adânc și tot mai adânc în lume. Își iau numai puțin timp să cerceteze Cuvântul vieții, să mediteze și să se roage. Nu dau acest privilegiu nici altora din familie și nici celor care le slujesc. Totuși, acești oameni mărturisesc a crede că lumea aceasta nu este căminul lor, că sunt numai străini și peregrini pe pământ, pregătindu-se să se mute într-o țară mai bună. Exemplul și influența acestora este un blestem pentru cauza lui Dumnezeu. Adevărată ipocrizie le caracterizează viața, pretinsă a fi creștină. Ei Îl iubesc pe Dumnezeu și adevărul tot atât de mult cât arată faptele lor, și nu mai mult. Un om va acționa întru totul, după câtă credință are. „Așa că după roadele lor îi veți cunoaște.” (Matei 7, 20) Inima este acolo unde este comoara. Comoara lor este pe acest pământ, deci și inima și interesele lor sunt tot aici.
„Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința această să-l mântuiască?” „Tot așa și credința: dacă n-are fapte este moartă în ea însăși.” (Iacov 2, 14.17) Când cei care mărturisesc credința arată că viața lor se potrivește cu credința lor, atunci vom vedea o putere care însoțește prezentarea adevărului, o putere care îi va convinge pe păcătoși de vinovăția lor și va atrage suflete aproape de Hristos.
O credință statornică este rară printre oamenii bogați. Credința adevărată, susținută de fapte, este rar de găsit. Dar toți cei care posedă această credință vor fi oameni care nu vor fi lipsiți de influență. Ei Îl vor imita pe Hristos; vor poseda acea bunăvoință dezinteresată, acel interes în lucrarea de suflete, pe care l-a avut El. Urmașii lui Hristos trebuie să prețuiască sufletele așa cum i-a prețuit El. Simpatia lor trebuie să fie pentru lucrarea scumpului lor Răscumpărător și ei trebuie să lucreze spre a salva cu orice sacrificiu ce a răscumpărat El cu sângele Lui. Ce sunt banii, casele și holdele, în comparație chiar numai și cu un singur suflet?
Hristos a adus o jertfă totală și completă, o jertfă suficientă spre a salva pe fiecare fiu și fiică a lui Adam, care dovedește o căință față de Dumnezeu, pentru că a călcat Legea Sa, și manifestă credință în Domnul Isus Hristos. Totuși, cu toate că jertfa a fost cuprinzătoare, numai puțini consimt să trăiască o viață de ascultare, ca să poată avea această mare salvare. Puțini sunt dispuși să imite uimitoarele Lui privațiuni, să îndure suferințe și persecuții și să aibă parte de munca Lui istovitoare, ca să-i aducă pe alții la lumină. și puțini vor să urmeze exemplul Lui de rugăciune frecventă și serioasă către Dumnezeu, pentru puterea de a îndura încercările acestei vieți și a îndeplini îndatoririle zilnice. Hristos este Căpetenia mântuirii noastre, și, prin suferințele și jertfa Sa, a dat tuturor urmașilor Lui un exemplu că vegherea, rugăciunea și efortul stăruitor erau necesare din partea lor, dacă urmau să reprezinte corect iubirea care se afla în inima Lui pentru neamul omenesc căzut.
Oameni bogați mor spiritual din cauza neglijenței de a folosi mijloacele puse de Dumnezeu în mâinile lor pentru a ajuta la salvarea semenilor lor. Uneori, unii se trezesc la timp și hotărăsc să și-l facă prieten pe Mamona, ca să poată fi primiți, în cele din urmă, în locașurile veșnice. Dar eforturile lor în această direcție nu sunt depline. Ei încep, dar, nefiind cu toată inima și serioși în lucrare, nu reușesc. Nu sunt bogați în fapte bune. În timp ce își rețin încetișor iubirea și se prind de comoara lor pământească, Satana îi biruiește.
Poate fi prezentată o perspectivă măgulitoare de a investi în brevete sau alte întreprinderi presupuse a fi strălucitoare în jurul cărora Satana aruncă o vrajă fermecătoare. Perspectiva de a obține bani mai mulți, repede și ușor, îi ademenește. Ei raționează că, deși au hotărât să pună acești bani în vistieria lui Dumnezeu, în acest caz îi vor folosi și îi vor înmulți mult, și atunci vor da cauzei o sumă mai mare. Ei nu puteau să vadă posibilitatea unui eșec. Banii plecau din mâinile lor și în curând aflau, spre regretul lor, că au făcut o greșeală. Perspectivele strălucitoare au pălit. Așteptările lor nu s-au realizat. Au fost înșelați. Satana i-a biruit. El a fost mai dibaci decât ei, și a reușit să le obțină banii și astfel să lipsească lucrarea lui Dumnezeu de ceea ce ar fi trebuit să fie folosit pentru susținerea ei în răspândirea adevărului și pentru salvarea de suflete, pentru care Hristos a murit. Ei au pierdut tot ce au investit și L-au jefuit pe Dumnezeu de ceea ce ar fi trebuit restituit Lui.
Unii dintre cei cărora le-a fost încredințat numai un talant se scuză că ei n-au un număr așa de mare de talanți ca cei cărora le-au fost încredințați mai mulți. Ca și ispravnicul necredincios ei ascund talantul în pământ. Se tem să-I redea lui Dumnezeu ceea ce El le-a încredințat. Se angajează în întreprinderi lumești, dar investesc puțin în cauza lui Dumnezeu, dacă se poate vorbi de așa ceva. Ei așteaptă ca cei care au mai mulți talanți să ducă sarcina lucrării, în timp ce simt că ei nu sunt răspunzători pentru înaintarea și succesul ei.
Când va veni Stăpânul să Se socotească cu slujitorii Săi, cei neînțelepți vor recunoaște încurcați: „Am știut că ești om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, și strângi de unde n-ai vânturat; mi-a fost frică (Frică de ce? Că stăpânul va pretinde o parte din talantul cel mic încredințat lor) și m-am dus de ți-am ascuns talantul în pământ: iată-ți ce-i al tău.” Stăpânul lui îi va răspunde: „Rob viclean și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat, și că strâng de unde n-am vânturat; prin urmare, se cădea ca tu să-mi fi dat banii la zarafi, și la venirea mea, eu mi-aș fi luat cu dobândă ce este al meu! Luați-i dar talantul și dați-l celui ce are zece talanți. Pentru că celui ce are, i se va da, și va avea de prisos; dar de la cel care n-are, se va lua și ce are! Iar pe robul acela netrebnic aruncați-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților.” (Matei 25, 24-30.)
Mulți dintre cei care în această lume au puțin sunt reprezentați prin omul care are un talant. Ei se tem să se încreadă în Dumnezeu. Le este teamă că Dumnezeu le va cere ceva, ceea ce ei pretind că este al lor. Ei își ascund talantul în pământ, temându-se să-l investească undeva, pentru ca să nu li se ceară să-I dea lui Dumnezeu îmbunătățirile. În loc să dea talantul la zarafi, cum a cerut Dumnezeu, ei îl îngroapă sau îl ascund unde nu poate fi de folos nici lui Dumnezeu, nici omului. Mulți dintre cei care mărturisesc că iubesc adevărul fac tocmai această lucrare. Ei își înșeală propriul lor suflet, pentru că Satana le-a orbit ochii. Jefuind pe Dumnezeu, ei s-au jefuit mai mult pe ei înșiși. Din cauza lăcomiei și a unei inimi rele, necredincioase, ei s-au lipsit pe ei înșiși de comoara cerească. Pentru că n-aveau decât un talant, ei s-au temut să-l încredințeze lui Dumnezeu și l-au ascuns în pământ. Se simt eliberați de răspundere. Le place să vadă progresul adevărului, dar nu se gândesc că sunt chemați să practice lepădarea de sine și să ajute lucrarea prin mijloacele lor, deși n-au o cantitate mare.
Toți trebuie să facă ceva. Cazul văduvei care a aruncat în vistierie cei doi bănuți ai ei este înregistrat pentru folosul altora. Hristos a lăudat-o pentru jertfa pe care a făcut-o și a atras atenția ucenicilor asupra faptului: „Adevărat vă spun că văduva aceasta a dat mai mult decât toți cei ce au aruncat în vistierie; căci toți ceilalți au aruncat din prisosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască.” (Marcu 12, 43.44) Hristos a prețuit darul ei ca fiind mai de valoare decât darurile mari ale celor bogați. Ei au dat din prisosul lor. Ei n-aveau să simtă nici o lipsă din cauza darurilor lor. Dar văduva s-a lipsit pe sine chiar și de nevoile vieții spre a da darul ei cel mic. Ea nu putea să vadă cum aveau să fie satisfăcute lipsurile ei viitoare. Ea n-avea soț ca s-o întrețină la nevoie. Ea s-a încrezut în Dumnezeu pentru ziua de mâine. Valoarea darului nu este prețuită atât de mult după cantitatea dată, cât prin proporția și prin motivul care au inspirat dăruirea. Când va veni Hristos, a cărui răsplată este cu El, El va da fiecăruia după cum va fi lucrarea lui.
Toți, atât cei de sus, cât și cei de jos, bogat sau sărac, au fost înzestrați de Stăpân cu talanți; unii cu mai mulți, alții cu mai puțini, după capacitatea lor diversă. Binecuvântarea lui Dumnezeu va rămâne asupra lucrătorilor sinceri, iubitori și harnici. Investiția lor va fi cu succes și va asigura suflete pentru Împărăția lui Dumnezeu și o comoară nepieritoare pentru ei înșiși. Toți sunt unelte morale și toți sunt înzestrați cu bunuri cerești. Talanții sunt proporționați după capacitățile posedate de fiecare.
Dumnezeu dă fiecărui om lucrarea lui și așteaptă restituiri după diferitele înzestrări acordate. El nu cere o înmulțire de zece talanți de la cel căruia El i-a dat numai un talant. El nu așteaptă de la omul sărac să facă acte de caritate ca cel care are bogății. El nu așteaptă de la cel slab și suferind activitatea și puterea pe care o are cel sănătos. Acel singur talant, folosit după cea mai bună socoteală, va fi primit de Dumnezeu „avându-se în vedere ce are cineva, nu ce n-are.” (2 Corinteni 8, 12.)
Dumnezeu ne numește servi, ceea ce înseamnă că suntem angajați de El să facem o anumită lucrare și să purtăm anumite răspunderi. El ne-a dat cu împrumut capital pentru investiție. Acesta nu este proprietatea noastră, și noi nemulțumim pe Dumnezeu dacă păstrăm bunurile Domnului nostru sau le cheltuim după cum ne place. Noi suntem răspunzători pentru folosirea sau abuzarea de cele ce ne-a împrumutat Dumnezeu. Dacă acest capital, pe care l-a pus Dumnezeu în mâinile noastre zace adormit sau îl îngropăm în pământ, chiar dacă este numai un talant, noi vom fi trași la răspundere de Stăpân. El ne cere, cu dobândă, nu ceea ce este al nostru, ci ceea ce este al Lui.
Fiecare talant care se întoarce la Stăpân va fi cercetat îndeaproape. Faptele și răspunderile servilor lui Dumnezeu nu vor fi socotite ca probleme lipsite de importanță. Fiecare individ va fi tratat în mod personal și i se va cere să dea socoteală de talanții încredințați lui, fie că i-a îmbogățit sau a abuzat de ei. Răsplata acordată va fi proporțională cu îmbunătățirea talanților. Pedeapsa hotărâtă va fi după cum s-a abuzat de talanți.
Întrebarea fiecăruia ar trebui să fie: Ce am eu de la Domnul meu, și cum să-l folosesc pentru slava Lui? Hristos a zis: „Puneți-i în negoț, până mă voi întoarce.” (Luca 19, 13.) Stăpânul ceresc se află pe drum. Ocazia noastră minunată este acum. Talanții sunt în mâinile noastre. Să-i folosim pentru slava lui Dumnezeu sau să abuzăm de ei? Astăzi putem face negoț cu ei, dar mâine punerea noastră la probă se poate încheia, și socoteala noastră să fie hotărâtă pentru veci.
Dacă talanții noștri sunt investiți pentru salvarea semenilor noștri, Dumnezeu va fi proslăvit. Mândria și poziția sunt prezentate ca scuze pentru extravaganță, arătare zadarnică, ambiție și egoism libertin. Talanții Domnului, dați cu împrumut omului ca binecuvântare prețioasă, dacă se abuzează de ei, vor atrage asupra lor un teribil blestem. Bogățiile pot fi folosite de noi pentru avansarea cauzei lui Dumnezeu și pentru ușurarea nevoilor văduvei și ale orfanilor. Făcând așa, adunăm pentru noi binecuvântări bogate. Nu vom primi numai expresii de recunoștință din partea celor care au primit darurile noastre, ci însuși Domnul, care a pus mijloacele în mâinile noastre, chiar pentru scopul acesta, va face ca sufletele noastre să fie ca o grădină udată, căreia apa nu-i lipsește. Când va veni timpul secerișului, care dintre noi va avea nespusa bucurie de a vedea snopii pe care i-am adunat noi, ca recompensă pentru credincioșia noastră și pentru folosirea neegoistă a talanților pe care i-a pus Domnul în mâinile noastre spre a-i folosi pentru slava Sa?
La mulți din Vermont a fost un eșec categoric spre a corespunde cerințelor lui Dumnezeu. Unii au căzut într-o stare spirituală rece, fără viață, pentru că au fost servi necredincioși. Iubirea de lume a umplut atât de mult inima lor, încât au pierdut gustul pentru lucrurile cerești și au devenit pitici în cunoștințele spirituale. țara a fost lipsită de adevăratul fel de lucrare. Bordoville a devenit centrul de atracție. Toate marile adunări s-au ținut într-o singură localitate, ceea ce a fost ca și punerea luminii sub obroc; razele ei nu au adus nici un folos celorlalți oameni din țară. Mulți sunt încă în întuneric care ar fi putut să se bucure în cunoașterea adevărului. Talanții, cât și eforturile speciale, au fost rezervate doar unei singure localități. Aceasta nu este ceea ce Domnul a intenționat să fie. Dimpotrivă, El a plănuit ca avertizarea și solia probatoare să fie date lumii, iar poporul Său, care este lumina lumii, să fie răspândit ca martor în mijlocul întunericului moral al acestei lumi; ca viața lor, mărturia lor și exemplul lor să poată fi o mireasmă de viață pentru viață sau de moarte pentru moarte.
Frații D. trebuie să fie supravegheați, ca să nu zădărnicească planurile lui Dumnezeu prin propriile lor planuri. Ei sunt în primejdie de a restrânge lucrarea lui Dumnezeu, care este mare și extinsă.
Fratele D. va fi în primejdie să aibă vederi prea strâmte despre lucrare. Dumnezeu i-a dat o experiență care îi va fi de mare valoare, dacă el o va folosi cum trebuie. Dar există primejdia ca particularitățile lui să ajusteze acea experiență și ca mintea altora să fie afectată. Folosirea ca lucrător a fratelui D. nu este ceea ce altfel ar fi, dacă n-ar fi atât de predispus să-și concentreze mintea asupra unei singure idei. El stăruie asupra întâmplărilor și ideilor pe care le are, și le repetă cu toate amănuntele, când pentru alții ele sunt fără importanță.
Mintea i-a fost trezită în ce privește starea sănătății lui. El și-a concentrat puterea minții asupra acestui subiect. și aceste simptome erau subiectele principale ale conversației sale. El ținea morțiș să meargă după planul stabilit în minte; și, căutând să se simtă bine, n-a ținut seamă ce neplăcere le făcea altora. Mintea i-a fost, în mare măsură, limitată la cazul lui. Aceasta era povara gândurilor și subiectul conversațiilor lui. Prin acest procedeu precis și sistematic, el n-a reușit să primească beneficiul, în speță sănătatea, pe care ar fi putut să o realizeze, dacă ar fi uitat de sine și, din zi în zi, s-ar fi angajat în exercițiu fizic, care i-ar fi abătut mintea de la el însuși.
Aceleași lipsuri au marcat lucrarea lui în ogorul Evangheliei. Vorbind poporului, el făcea multe introduceri și scuze repetate, încât asistența era deja obosită înainte ca el să ajungă la subiectul propriu-zis. Atât cât este posibil, pastorii trebuie să evite scuzele și introducerile.
Fratele D. este prea minuțios. El stăruie asupra amănuntelor inutile. Își ia timp să explice puncte care, în realitate, nu sunt importante și care se puteau socoti ca fiind înțelese fără a se mai prezenta dovezi, acestea fiind evidente. Dar adevăratele puncte trebuie să fie atât de convingătoare cât le poate face să fie vorbirea și fapta. Ele trebuie să fie importante pietre de hotar. Fratele D. trebuie să evite micile amănunte care-i obosesc pe ascultători înainte de a se ajunge la punctele principale.
Fratele D. are o mare capacitate de a se concentra. Când mintea lui apucă într-o anumită direcție, este greu pentru el s-o mai îndrepte în altă parte; el zăbovește obositor asupra unui singur punct. În conversație, este în primejdie de a-l obosi pe ascultător. Scrierilor lui le lipsește un stil degajat. Obiceiul de a-și concentra mintea asupra unui singur lucru, cu excluderea altor lucruri este o nenorocire. Aceasta ar trebui să înțeleagă el și să muncească pentru a restrânge și stăpâni această putere a minții lui, care este prea activă. Activitatea prea mare a unui organ al minții întărește acel organ cu slăbirea celorlalte. Dacă fratele D. ar face o lucrare cu succes în ogorul Evangheliei, el și-ar putea educa mintea. Dezvoltarea mare a acestui organ slăbește sănătatea și utilitatea lui. Există o lipsă de armonie în mintea lui, iar corpul suferă consecințele.
Ar fi foarte mult în interesul fratelui D. să cultive simplitatea în scrierile lui. El trebuie să evite stăruirea asupra unui punct care nu este de o importanță vitală; și chiar cele mai importante adevăruri evidente, cele care sunt prin ele însele clare și lămurite, pot fi acoperite complet prin cuvinte spre a le face să fie confuze și întunecate.
Fratele D. poate fi logic în toate punctele adevărului prezent și totuși să nu fie calificat să prezinte motivele speranței noastre, în scris, celor care vorbesc franceza. În această lucrare, el poate să ajute. Dar subiectul trebuie să fie pregătit de mai mult de una sau de două minți , ca aceasta să nu poarte pecetea vreunei particularități. Adevărul la care s-a ajuns, care a fost pregătit de mai multe minți, și care, la timpul socotit de Dumnezeu, a fost scos la iveală, verigă cu verigă într-un lanț unit, de către serioși cercetători după adevăr, trebuie să fie dat poporului și el va fi adaptat spre a face față nevoilor multora. Trebuie avută în vedere scurtimea pentru a-l interesa pe cititor. Articolele lungi, cu o mulțime de cuvinte, sunt o vătămare a adevărului pe care scriitorul și-l propune să-l prezinte.
Fratele D. trebuie să-și ocupe mai puțin mintea cu sine însuși, și să vorbească mai puțin despre sine. El ar trebui să dispară din vedere și, în conversație, să evite să facă referire la sine și să facă din particularitățile vieții lui un model pentru alții, spre a-l imita. Trebuie să încurajeze adevărata smerenie. El este în primejdie de a crede că viața și experiența lui sunt superioare față de ale celorlalți.
Fratele D. poate fi de valoare pentru cauza lui Dumnezeu, dacă există și armonie în caracterul străduințelor lui. Dacă poate să vadă și să corecteze nedesăvârșirile organismului lui deosebit, care au tendința de a-i vătăma utilitatea, Dumnezeu îl poate accepta să fie folosit. El trebuie să evite predicile lungi și plictisitoare și rugăciunile lungi. Acestea nu-i fac bine nici lui, nici altora. Folosirea îndelungată și violentă a organelor vocale i-a iritat gâtul și plămânii și i-a făcut rău sănătății lui generale, mai mult decât i-a folosit respectarea cu strictețe a regulilor pentru mâncare și odihnă. O supraexcitare sau încordare a organelor vocale pot să nu se refacă curând și să-l coste pe vorbitor viața. O manieră de vorbire calmă, negrăbită, dar serioasă, va avea asupra adunării o influență mai bună decât a lăsa ca simțămintele să fie excitate și să controleze glasul și manierele. Pe cât este posibil, vorbitorul trebuie să păstreze tonul natural al vocii. Adevărul prezentat este cel care afectează inima. Dacă vorbitorul face o realitate din aceste adevăruri, cu ajutorul Duhului lui Dumnezeu, el va fi în stare să-i impresioneze pe ascultători de faptul că el este serios, fără să obosească peste măsură delicatele organe ale gâtului și ale plămânilor.
Fratele D. este profund interesat de viața lui de familie; totuși, există o primejdie: să cultive, în conversație, obiceiul de a-și concentra mintea asupra lucrurilor care îl interesează pe el în mod deosebit, dar care nu pot interesa sau nu aduc profit altora. El încearcă să păstreze un sistem care, în sine, este corect; dar și aici se va vedea că acele lucruri care sunt folositoare în sinea lor pot deveni obositoare și chiar apăsătoare, dacă se stăruie prea mult asupra lor și dacă se caută a le îndeplini în orice împrejurare. Există primejdia de a neglija problemele mai dificile.
Fratele D. trebuie să evite a fi plictisitor în străduințele sale. În ansamblu, influența lui a fost bună. Fratele D. este din fire un bun administrator în lucrurile vremelnice. Instruirea și exemplul lui au fost, în această privință, de ajutor celor care au fost destul de smeriți, ca să se lase sfătuiți. Dar invidia, neîncrederea, răzvrătirea, tânguirea și murmurarea, care există în comunitate, au fost descurajatoare. Acest frate ar trebui să se păzească spre a nu fi prea exigent.
Pentru a desăvârși caracterul creștin, noi nu trebuie să cultivăm numai o viață de rugăciune retrasă și liniștită, și nici o viață cu totul de zel formal și cuprins de emoții, în timp ce evlavia personală este neglijată. Dar timpul de față ne cere să fim așteptători ai revenirii Domnului și să fim vigilenți în lucrarea pentru salvarea semenilor noștri. „În sârguință fiți fără preget. Fiți plini de râvnă cu duhul, slujiți Domnului.” (Romani 12, 11.) Dumnezeu nu va accepta nici cele mai înflăcărate servicii, dacă ei nu sunt mai întâi consacrați prin supunerea sufletului față de El și iubirea Lui. La o anumită grupă de persoane există primejdia de a îndepărta sistematic atât Duhul lui Dumnezeu, cât și vitalitatea religiei lui Hristos, și de a prezenta în schimb o serie de îndatoriri și ceremonii obositoare.
Noi trăim în mijlocul unei generații înguste și perverse, iar planurile noastre frumoase și exacte nu pot fi aduse la îndeplinire spre avantajul tuturor. Dacă ne coborâm demnitatea, nu vom reuși să-i ajutăm pe cei care au cea mai mare nevoie de ajutor. Slujitorii lui Hristos trebuie să se adapteze la condițiile diferite ale oamenilor. Ei nu pot pune în aplicare reguli exacte, dacă au de-a face cu cazurile tuturor. Lucrarea trebuie să fie variată spre a veni în întâmpinarea oamenilor acolo unde se află ei. „Mustrați pe cei ce se despart de voi; căutați să mântuiți pe unii, smulgându-i din foc; de alții iarăși fie-vă milă cu frică, urând până și cămașa mânjită de sânge.” (Iuda 21, 22.)
Apostolul îi sfătuiește pe frații lui din Corint: „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva: să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu. Să nu fiți pricină de păcătuire, nici pentru Iudei, nici pentru Greci, nici pentru biserica lui Dumnezeu. După cum mă silesc și eu în toate lucrurile să plac tuturor, căutând nu folosul meu, ci al celor mai mulți, ca să fie mântuiți.” (1 Corinteni 10, 31-33.) „Căci măcar că sunt slobod față de toți, m-am făcut robul tuturor, ca să câștig pe cei mai mulți.” (1 Corinteni 9, 19.) „Am fost slab cu cei slabi ca să câștig pe cei slabi. M-am făcut tuturor totul, ca, oricum, să mântuiesc pe unii din ei.” (1 Corinteni 9, 22.) „Noi care suntem tari, suntem datori să răbdăm slăbiciunile celor slabi, și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare din noi să placă aproapelui, în ce este bine, în vederea zidirii altora. Căci și Hristos nu și-a plăcut Lui Însuși; ci, după cum este scris: «Ocările celor ce Te ocăresc pe Tine, au căzut peste Mine».” (Romani 15, 1-3.)
Fratele și sora L. din Canada își pierd treptat sprijinul pe Dumnezeu și iubirea pentru sfintele lucruri cerești, în timp ce au căutat tot mai mult să se prindă de comorile lumești. Ei au slăbit legătura cu cele cerești și s-au legat tot mai hotărât de această lume. Cu câțiva ani în urmă, le plăcea să aibă un oarecare interes în înaintarea adevărului și a lucrării lui Dumnezeu. Dar mai recent, iubirea lor de câștig a crescut și n-au mai fost interesați să-și facă partea în salvarea oamenilor. Viața lor n-a mai fost caracterizată de lepădare de sine și binefacere din iubire pentru Hristos. Ei au făcut doar puțin pentru cauza lui Dumnezeu. Ce au făcut ei cu talanții lor? I-au îngropat în pământ, investindu-i în țarine. Ei nu i-au dat la zarafi, ca atunci când va veni, Stăpânul să-și poată primi ce este al Lui, cu dobândă.
Ei au o lucrare importantă de făcut pentru a-și pune în ordine inimile și casa. „Strângeți-vă comori în cer.” (Matei 6, 20.) Inimile lor au fost cu lucrurile acestei vieți, iar preocupările veșnice au fost puse pe planul al doilea. Ei trebuie să lucreze serios pentru a scoate afară din inima lor iubirea de lume și pentru a o înlocui cu afecțiunile lor pentru lucrurile de sus, nu pentru cele de pe pământ. Dacă slujitorii lui Dumnezeu ar ține minte că lucrarea lor este să facă tot ce le stă în putere, cu influența și mijloacele lor, ca să salveze sufletele pentru care a murit Hristos, ar exista mai puțin efort egoist și necredincioșii ar fi mișcați; ei ar fi convinși că există o realitate în adevărul astfel prezentat și susținut prin exemplu.
Fratele și sora L. ar trebui să aibă încredere în lucrare pentru aceste zile de pe urmă și să-și desăvârșească un caracter creștin, pentru ca la venirea lui Isus să poată primi răsplata cea veșnică. Fratelui L. îi lipsește vigoarea fizică și mintală. El a devenit incapabil să poarte multă răspundere. Ar trebui să se sfătuiască cu frații lui care sunt chibzuiți și credincioși.
Fratele L. este un ispravnic al lui Dumnezeu. Lui i s-au încredințat mijloace și ar trebui să se trezească la datoria sa de a-I reda lui Dumnezeu lucrurile care sunt ale Sale. El ar trebui să înțeleagă pretențiile lui Dumnezeu asupra lui. Cât trăiește și are puterea de a judeca, el trebuie să folosească ocazia de a-și însuși proprietatea pe care i-a încredințat-o Dumnezeu, în loc să o lase altora, ca să o folosească și s-o însușească după încheierea vieții lui.
Satana este întotdeauna gata să profite de slăbiciunile și neputințele oamenilor pentru a urmări propriile sale planuri. El este un adversar viclean și i-a biruit pe mulți dintre cei ale căror scopuri erau bine intenționate în ceea ce privește averea lor pentru folosul cauzei lui Dumnezeu. Unii au neglijat lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu în legătură cu propriile lor mijloace. și în timp ce ei sunt neglijenți în asigurarea cauzei lui Dumnezeu cu mijloacele pe care El le-a dat cu împrumut, Satana intervine și le aduce în rândurile lui.
Fratele L. ar trebui să acționeze mult mai atent. Persoane care nu sunt de credința noastră obțin bani de la el cu diferite pretexte. El se încrede în ei, crezând că sunt cinstiți. Va fi imposibil pentru el să mai ia înapoi toți banii care s-au pierdut din mâinile lui în rândurile vrăjmașului. El putea să facă cu banii lui o investiție sigură prin ajutorarea cauzei lui Dumnezeu, strângându-și astfel o comoară în cer. Adesea, el nu este în stare să ajute când ar vrea, pentru că este neputincios și nu poate dispune de bani să facă astfel. Atunci când Domnul solicită banii lui, aceștia sunt cel mai adesea în mâinile celor cărora le-a dat cu împrumut, dintre care unii n-au de gând să-i înapoieze niciodată, iar alții nu simt nici o îngrijorare față de problemă. Satana își va împlini scopul pe deplin, prin cei necinstiți, care iau cu împrumut, ca și pe oricare altă cale. Aceasta pentru că tot ceea ce intenționează vrăjmașul adevărului și al neprihănirii este să împiedice înaintarea Împărăției Răscumpărătorului nostru. El lucrează prin agenți spre a-și îndeplini scopurile. Dacă poate să împiedice ca banii să intre în vistieria lui Dumnezeu, el are succes în una din ramurile lucrării lui. Acele mijloace care ar fi putut să fie folosite spre a ajuta marele plan de salvare de suflete, el le-a reținut spre a ajuta lucrarea sa.
Fratele L. trebuie să aibă ocupația lui cinstită și să nu rămână fără lucru. Este privilegiul lui să fie bogat în fapte bune și să pună o temelie bună pentru viitor spre a apuca viața veșnică. Nu este prudent pentru el să urmeze judecata lui greșită. El ar trebui să se sfătuiască cu frații care au experiență și să caute înțelepciunea lui Dumnezeu, ca să-și poată îndeplini bine lucrarea lui. Ar trebui să fie acum cu adevărat serios și să-și facă „rost de pungi, care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri.” (Luca 12, 33.)
Fratele M. a făcut o greșeală în viața lui de familie. El n-a exprimat, în cuvinte, acea afecțiune pentru soția lui, pe care era dator s-o exprime. N-a reușit să cultive adevărată curtoazie și politețe creștină. El n-a reușit să fie tot timpul așa de amabil și să țină seama de dorințele și confortul ei, precum era datoria lui. Neunirea ei în credință cu el a dus la multă nefericire pentru amândoi. Fratele M. n-a respectat sfatul și judecata soției sale cum ar fi trebuit să facă. În multe privințe, judecata și discernământul ei erau mai bune decât ale lui. Dacă ar fi fost consultată, ea ar fi putut, prin intuiția ei mai clară și discernământul ei mai profund, să-l ajute mai ales în problemele de afaceri, pe care le avea cu semenii săi. El n-ar fi trebuit să stăruie în greșeala de amor propriu, socotind că le înțelege el însuși pe toate. Dacă ar fi fost sfătuit de soția lui, și dacă, prin acțiunile lui amabile, ar fi arătat respect față de ea și o dorință de a-i fi pe plac, el nu și-ar fi făcut nimic mai puțin decât datoria. Dacă sfatul ei era în conflict cu datoria lui față de Dumnezeu și pretențiile Lui asupra sa, atunci putea alege să se deosebească, și în cea mai liniștită manieră posibilă să-i prezinte ca motiv că nu poate să sacrifice credința sau principiile sale. Ar fi fost în interesul fratelui M. să aibă, în problemele vremelnice, judecata și sfatul soției sale.
Atâta timp cât este jignitor, aspru și încăpățânat, el nu poate avea nici o influență spre a o câștiga pe soția lui la adevăr. El trebuie să facă o reformă. Trebuie să devină înțelegător, să fie tandru, delicat și iubitor. Trebuie să lase să pătrundă în inima lui soarele bucuriei și al mulțumirii fericite, și apoi să lase ca razele ei să strălucească în familia sa. El și-a adus în familie pe cei a căror influență avea să se dovedească pentru soția lui mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Făcând astfel, el a adus asupra ei poveri care puteau fi evitate. Ea trebuia să fie consultată și dorințele ei respectate atât cât este posibil, fără compromiterea religiei lui.
Fratele M. și-a ales propria cale și a avut o voință fermă, care era mai mult încăpățânare. Adesea era neînduplecat. Nu trebuia să fie așa. El mărturisea a crede un adevăr care are o influență sfințitoare, îngăduitoare și curățitoare, pe care soția lui nu-l are. Trebuia să arate că adevărul exercită o putere asupra firii lui perverse, că îl face răbdător, amabil, îngăduitor, tandru, afectuos și iertător. Calea cea mai bună pentru fratele M. de a fi un misionar viu în familia lui, este ca el să exemplifice în viața lui viața scumpului nostru Răscumpărător.