Mi-a fost arătat cazul fratelui P. Pentru un oarecare timp, el a luat poziția de oponent al adevărului. Păcatul lui n-a fost acela de a nu primi ceea ce a crezut sincer că este o eroare, ci acela de a nu fi cercetat cu sârguință, ca să câștige o cunoaștere despre ceea ce el se opunea. El a luat de bun faptul că adventiștii păzitori ai Sabatului, ca organizație, erau greșiți. Această părere era în armonie cu simțămintele lui și n-a văzut necesitatea de a o descoperi el însuși, prin cercetarea zeloasă a Scripturilor și cu rugăciune serioasă. Dacă ar fi urmat această cale, el ar fi putut să fie acum mult mai avansat față de poziția lui prezentă. El a fost prea încet spre a primi dovada și prea neglijent în cercetarea Scripturilor, spre a vedea dacă aceste lucruri erau așa. Pavel nu i-a considerat vrednici de guvernare pe aceia care s-au opus învățăturilor lui atâta timp cât au putut, până când au fost constrânși, prin dovadă copleșitoare, să se hotărască în favoarea învățăturii pe care a învățat-o el și pe care a primit-o de la Dumnezeu.
Pavel și Sila au lucrat în sinagoga iudeilor din Tesalonic cu un oarecare succes; dar iudeii necredincioși au fost foarte nemulțumiți, au dat naștere la o tulburare și au făcut o mare răscoală împotriva lor. Acești apostoli devotați au fost obligați să părăsească Tesalonicul, în toiul nopții și s-au dus la Berea, unde au fost bine primiți. Spre lauda bereenilor, ei au vorbit astfel: „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată inima, și cercetau Scripturile în fiecare zi, ca să vadă dacă, ce li se spunea, este așa. Mulți dintre ei au crezut.” (Faptele Apostolilor 17, 11.12.)
Fratele P. n-a reușit să vadă importanța vitală a problemei. El n-a simțit povara ce apăsa asupra lui, să cerceteze zelos, independent de oricare om, ca să afle ce este adevărul. El a făcut prea mare caz de prezbiterul P., și n-a simțit nevoia de a învăța de la Unul care este blând și smerit cu inima. El nu se lăsa să fie învățat, ci era încrezut. Mântuitorul nostru nu are cuvinte de laudă pentru cei care sunt cu inima înceată să creadă, în aceste zile de pe urmă, mai multe decât a avut pentru îndoielnicul Toma, care s-a lăudat că el nu va crede, pe baza dovezii pe care ucenicii o repetau, și pe care ei o credeau, că Hristos a înviat cu adevărat și că li s-a arătat lor. Toma a spus: „și de nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede.” (Ioan 20, 25.) Hristos i-a dat lui Toma dovada pe care el declarase că trebuie să o aibă; dar i-a spus mustrător: „nu fii necredincios, ci credincios.” (Ioan 20, 27.) Toma s-a lăsat convins. Isus i-a spus: „Pentru că m-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20, 29.)
Poziția fratelui P. l-a făcut un om slab. El a rămas astfel pentru un timp foarte îndelungat, fiind împotriva aproape a orice, în afară de Sabat. În același timp, el s-a întovărășit cu călcătorii poruncii, fiind încă revendicat de către adventiștii care erau în amarnică împotrivire față de Sabatul poruncii a patra. El nu era în situația de a-i ajuta, pentru că el însuși era într-o stare nedecisă. Influența lui i-a întărit pe mulți în necredința lor. Cu tot ajutorul, dovada și încurajarea pe care le-a avut, poziția lui retrasă n-a plăcut Domnului, în timp ce ea a întărit mâinile celor ce se luptau împotriva lui Dumnezeu, prin împotrivirea lor față de adevăr.
Fratele P. ar putea fi acum un bărbat puternic, cu influență printre poporul lui Dumnezeu din Maine și stimat mult din iubire pentru lucrarea lui. Dar el înclină spre ideea că rămânerea lui în urmă este, mai degrabă, o virtute specială, decât un păcat de care trebuie să se pocăiască. El a întârziat în învățarea lecției pe care Dumnezeu a intenționat să i-o predea. El n-a fost un elev destoinic și n-a avut o creștere și o experiență în adevărul prezent, care l-ar fi calificat să poarte greutatea răspunderii pe care acum o putea purta, dacă ar fi folosit toată lumina care i-a fost dată. Mi-a fost arătat un timp în care fratele P. a început să facă un efort spre a se înfrâna și spre a-și stăpâni pofta de mâncare; atunci a putut să aibă răbdare mai ușor. El se lăsa ușor provocat, era furios, iritabil și cu spirit deprimat. Mâncarea și băutura lui aveau mult de-a face cu rămânerea lui în această stare. Pasiunile inferioare au câștigat stăpânire, predominând asupra puterilor superioare ale minții. Cumpătarea ar face mult pentru fratele P; și pentru sănătatea lui este necesară mai multă muncă și exercițiu fizic. Când a făcut eforturi să se stăpânească, a început să crească, dar în eforturile lui de a se îndrepta, el n-a primit acea binecuvântare pe care ar fi primit-o, dacă ele ar fi început într-o perioadă mai timpurie.
În loc să se unească cu Hristos în adevăr, el s-a dat înapoi un timp prea îndelungat; el nu voia să avanseze și a stat direct în calea înaintării altora, împrăștiind astfel peste tot acest spirit. Influența lui stătea direct în calea progresului lucrării pe care Dumnezeu i-a trimis pe servii Lui s-o facă.
Ideile despre ordine și organizație ale fratelui P. sunt în directă opoziție cu planul de ordine al lui Dumnezeu. În cer, există ordine și aceasta trebuie imitată de către cei de pe pământ, care sunt moștenitori ai mântuirii. Cu cât oamenii ajung mai aproape de ordinea și aranjamentul din cer, cu atât mai aproape sunt aduși în acea stare acceptabilă înaintea lui Dumnezeu, care-i va face supuși ai Împărăției cerești, și-i va face să corespundă pentru mutarea de pe pământ la cer, așa cum a fost și Enoh înainte de mutarea lui.
Fratele P. trebuie să fie înțelept. În organizarea lui, există o lipsă de ordine. El nu este în armonie cu acea raționalizare, cu acea grijă și precauție care sunt necesare pentru a păstra armonia și unitatea în acțiune. Experiența și educația lui în lucrurile religioase din anii trecuți au fost o mare pagubă pentru iubiții lui copii și mai ales pentru poporul lui Dumnezeu. Obligațiile pe care le-a pus cerul asupra unui tată, și mai ales asupra unui pastor, el nu le-a înțeles. Un bărbat care nu are decât un slab simțământ al responsabilității lui ca tată, spre a încuraja și a aplica ordinea, disciplina și ascultarea, nu va reuși ca pastor și ca păstor al turmei. Aceeași lipsă care caracterizează conducerea lui de acasă, din familia sa, se va vedea public în biserica lui Dumnezeu. Greșelile vor fi necorectate, din cauza rezultatelor neplăcute, care însoțesc dojana și apelul serios.
În familia fratelui P. este nevoie de o reformă mare. Dumnezeu nu este mulțumit cu actuala stare de dezordine a lor, în care fiecare are propria lui cale și urmează propriul lui curs în acțiuni. Această stare de fapt din familia lui este menită să-i contracareze influența peste tot unde este cunoscut. Ea mai are efectul de a-i descuraja și pe cei care doresc să-l ajute în sprijinirea familiei lui. Lipsa aceasta este un rău pentru cauză. Fratele P. nu-și stăpânește copiii. Dumnezeu nu este mulțumit cu umblările lor dezordonate, furtunoase și cu comportamentul lor nedelicat. Toate acestea sunt rezultatul și nenorocirea care urmează libertății greșit înțelese, pe care adventișii pretind că este privilegiul lor binecuvântat de a se bucura de ea. Fratele și sora P. au dorit mântuirea copiilor lor, dar eu am văzut că Dumnezeu nu va face o minune spre convertirea lor atâta timp cât erau îndatoriri care apăsau asupra părinților, pe care ei le simțeau doar în mică măsură. Dumnezeu a lăsat acestor părinți o lucrare de făcut pe care ei i-au remis-o Lui, ca s-o facă El pentru ei. Când fratele și sora P. vor simți povara pe care ar trebui să o simtă pentru copiii lor, ei își vor uni eforturile pentru a stabili ordinea, disciplina și restricția deplină în familia lor.
Frate P., tu ai fost delăsător în a purta sarcinile pe care ar trebui să le poarte fiecare tată în familia lui; și, ca rezultat, sarcina care a fost lăsată pentru mamă s-o poarte a fost foarte grea. Tu erai foarte dispus să te ferești de grijă și sarcini atât în cămin, cât și în afara lui. Când, în temere de Dumnezeu, cu solemnitatea gândului la perspectiva judecății, îți asumi în mod hotărât sarcina pe care cerul a intenționat ca tu să o porți, și când ai făcut tot ce puteai face din partea ta, atunci te poți ruga în armonie cu Duhul, și cu credință, ca Dumnezeu să facă lucrarea pentru copiii tăi, care este peste puterea omului s-o aducă la îndeplinire.
Fratele P. n-a practicat o judicioasă folosire a banilor. Judecata înțeleaptă nu l-a influențat atât de mult cât l-au influențat glasul și dorințele copiilor lui. El n-a prețuit cum ar fi trebuit banii, pe care să-i cheltuiască înțelept pentru articolele cele mai necesare, pentru acele lucruri pe care trebuia să le aibă pentru confort și sănătate. În privința aceasta, toată familia trebuie să se îndrepte. În familie, sunt necesare multe lucruri pentru comoditate și confort. Lipsa de apreciere a ordinii și a sistemului de a aranja problemele familiei duce la tendința de nimicire și produce un mare dezavantaj. Fiecare membru al familiei trebuie să înțeleagă că asupra lui apasă o responsabilitate individuală, de a-și face partea lui spre a mări confortul, ordinea și principialitatea familiei. Nu trebuie ca unul să lucreze împotriva celuilalt. Toți trebuie să se angajeze uniți în lucrarea cea bună, de a se încuraja unul pe altul; ei trebuie să exercite delicatețe, toleranță, răbdare, să vorbească pe un ton scăzut, calm, evitând dezordinea, și fiecare să facă tot posibilul spre a ușura sarcinile mamei. Lucrurile nu mai trebuie să fie lăsate nefăcute, sustrăgându-se toți de la datorie, și lăsând ca alții să facă ceea ce pot și ar trebui să facă ei. Lucrurile acestea pot părea neînsemnate; dar când toate sunt puse laolaltă, pot da naștere unei mari dezordini, aducând nemulțumire lui Dumnezeu. Ceea ce otrăvește fericirea vieții sunt lucrurile mici, cele neînsemnate. O îndeplinire credincioasă a lucrurilor mici alcătuiește suma fericirii de realizat în această viață. Cel care este credincios în cele mici este credincios și în cele mari. Cel care este necredincios în problemele mici va fi necredincios și în problemele mai mari. Fiecare membru al familiei trebuie să-și înțeleagă exact partea care se așteaptă să fie realizată de el împreună cu ceilalți. Toți, de la copilul de șase ani și mai mare, trebuie să înțeleagă că li se cere să poarte partea lor de poveri în viață.
Pentru acești copii, sunt lecții importante de învățat și este mai bine pentru ei să le învețe acum decât mai târziu. Dumnezeu va lucra pentru acești iubiți copii, în unire cu eforturile înțelept dirijate ale părinților lor, și îi va aduce să devină învățăcei în școala lui Hristos. Isus ar dori ca acești copiii să fie separați de poftele lumii, să părăsească plăcerile păcatului și să aleagă calea umilei ascultări. Dacă acum ar lua seama la invitația plină de milă, dacă Îl vor accepta pe Isus ca Mântuitor al lor și vor continua să-L cunoască pe Domnul, El îi va curăți de păcatele lor și le va face parte de har și putere.
Iubite frate P., lecțiile pe care le-ai învățat în mijlocul influențelor tulburătoare, care au existat în Maine au fost extrem de păgubitoare pentru familia ta. Tu n-ai fost atât de precaut în conversația ta, cum îți cerea Dumnezeu să fii. Tu n-ai stăruit asupra adevărului în familia ta, învățând silitor pe copiii tăi principiile și poruncile lui Dumnezeu, la sculare și la culcare, la plecare și la venire. Tu n-ai apreciat lucrarea ta, ca tată și ca pastor.
Tu nu ți-ai îndeplinit zelos sarcina față de copiii tăi. N-ai consacrat timp suficient pentru rugăciunea în familie, și n-ai căutat prezența întregii familii. Sensul cuvântului „husband” este houseband (grupul casei, n.n.). Toți membrii familiei se concentrează în tatăl. El este legislatorul, care ilustrează prin propria lui purtare bărbătească virtuțile serioase, energia, integritatea, cinstea, răbdarea, curajul, hărnicia și folosul practic. Într-un anumit sens, tatăl este preotul familiei, care pune pe altarul lui Dumnezeu jertfa de dimineață și de seară. Soția și copiii trebuie să fie încurajați să se unească cu această jertfă și să se angajeze într-o cântare de laudă. Dimineața și seara, tatăl, ca preot al familiei, trebuie să mărturisească lui Dumnezeu păcatele de peste zi ale lui și ale copiilor lui. Trebuie mărturisite acele păcate care sunt cunoscute de el, cât și cele ascunse, de care are cunoștință numai ochiul lui Dumnezeu. Această regulă în acțiune, adusă la îndeplinire cu zel de tatăl, când este prezent, sau de mamă, în lipsa lui, va avea ca rezultat binecuvântări pentru familie.
Motivul pentru care tineretul actualei generații nu mai este înclinat spre religie este faptul că educația lor este defectuoasă. Iubirea adevărată nu este exercitată față de copii, când li se îngăduie patimi păcătoase sau când neascultarea de regulile voastre este îngăduită să treacă nepedepsită. Când rămurica este îndoită, copacul se înclină. ție îți place prea mult comoditatea. Nu ești destul de sârguincios. Este nevoie de un efort continuu, de o veghere permanentă, de rugăciune serioasă și fierbinte. Păstrează-ți mintea într-o continuă rugăciune, înălțată spre Dumnezeu; nu fi leneș la treabă, ci înflăcărat în spirit, slujind Domnului.
În familia ta, n-ai reușit să păstrezi sfințenia Sabatului, să-i înveți pe copiii tăi sfințirea lui și să imprimi asupra lor importanța păzirii lui, conform poruncii. Sensibilitățile tale nu sunt clare și gata să discearnă nivelul înalt la care trebuie să ajungem, ca să fim păzitori ai poruncii. Dar Dumnezeu te va ajuta în eforturile tale, dacă te apuci serios de lucru. Tu trebuie să ai un control desăvârșit asupra ta însuți; vei avea un succes mai bun asupra copiilor când sunt nesupuși. Este o importantă lucrare înaintea ta, ca să poți repara neglijențele trecutului, dar nu-ți este cerut să o îndeplinești în propria ta putere. Îngerii slujitori te vor ajuta la aceasta. Nu renunța la lucrarea aceasta și nici nu lepăda povara, ci apucă-te serios de ea, cu o hotărâtă voință de a repara îndelungata ta neglijență. Trebuie să ai vederi mai înalte despre pretențiile lui Dumnezeu asupra ta cu privire la ziua Lui cea sfântă. Tot ceea ce poate fi făcut în cele șase zile, care ți-au fost date de Dumnezeu trebuie să fie făcut. Tu nu trebuie să-L jefuiești pe Dumnezeu de nici un ceas al timpului sfânt. Mari binecuvântări sunt făgăduite celor care prețuiesc mult Sabatul și îndeplinesc obligațiile ce le revin cu privire la păzirea lui: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să-L sfințești pe Domnul, slăvindu-L, și dacă-L vei cinsti, neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale și nededându-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, și eu te voi sui pe înălțimile țării, te voi face să te bucuri de moștenirea tatălui tău Iacov; căci gura Domnului a vorbit.” (Isaia 58, 13.14.)
Atunci când începe Sabatul, trebuie să punem pază asupra noastră, asupra faptelor noastre și a cuvintelor noastre, ca să nu-L jefuim pe Dumnezeu prin însușirea, pentru propriul nostru interes, a timpului care este în întregime al Lui. Noi înșine și copiii noștri nu trebuie să facem nici un fel de muncă pentru supraviețuirea noastră sau orice ar fi putut fi făcut în cele șase zile de lucru. Vineri este ziua dedicată pregătirii. În această zi, timpul poate fi dedicat pregătirilor necesare pentru Sabat, dar și gândurilor și discuțiilor despre el. Nimic din ceea ce în fața cerului va fi privit ca o călcare a sfântului Sabat nu trebuie spus sau făcut în Sabat. Dumnezeu ne cere să ne abținem de la munca fizică în Sabat, iar mintea să ne fie instruită să stăruie asupra subiectelor sacre. Porunca a patra este efectiv călcată prin discuții despre lucrurile lumești sau prin conversație ușoară și lipsită de importanță. Vorbind despre orice sau despre tot ce ne trece prin minte înseamnă a ne deda la flecării. Fiecare abatere de la ceea ce este drept ne duce în robie și la condamnare.
Frate P., tu trebuie să te instruiești ca să discerni sfințenia Sabatului poruncii a patra și să muncești ca să ridici standardul în familia ta, precum și acolo unde l-ai coborât prin propriul tău exemplu, în poporul lui Dumnezeu. Tu trebuie să contracarezi influența pe care ai lăsat-o în această privință, prin schimbarea cuvintelor și acțiunilor tale. Adesea, tu n-ai reușit să-ți „aduci aminte de ziua Sabatului, ca s-o sfințești” (Exod 20, 8); ai uitat adesea și ai vorbit propriile tale cuvinte în ziua sfințită a lui Dumnezeu. Tu nu te-ai păzit, și în Sabat te-ai unit în conversație despre subiectele obișnuite ale zilei, cum sunt: câștigurile și pierderile, recoltele, rezervele și proviziile. Prin aceasta, exemplul tău îți vatămă influența. Trebuie să faci o reformă.
Aceia care nu sunt pe deplin convertiți la adevăr lasă adesea ca mintea lor să alerge liberă la afaceri lumești și, cu toate că pot să se odihnească de munca fizică în Sabat, limba lor exprimă ceea ce este în mintea lor; din cauza aceasta, au loc aceste discuții despre vite, recolte, pierderi și câștiguri. Toate acestea constituie o călcare de Sabat. Dacă mintea aleargă după treburile lumești, limba va descoperi acest lucru; pentru că din prisosul inimii vorbește gura.
În această privință, mai ales exemplul pastorilor trebuie să fie evident. În Sabat, ei trebuie, în mod conștiincios, să se limiteze la conversațiile privind subiectele religioase — adevărul prezent, datoria actuală, temerile și speranțele creștine, încercările, conflictele și suferințele; în final, biruința și răsplata urmează a fi primite.
Slujitorii lui Hristos trebuie să stea ca o mustrare pentru cei care nu-și aduc aminte de Sabat, ca să îl sfințească. Ei trebuie ca, amabil și în mod solemn, să-i mustre pe cei care se angajează în conversație lumească în Sabat și, în același timp, să pretindă ca ei să fie păzitori ai Sabatului. Ei trebuie să încurajeze consacrarea în ziua Sa cea sfântă.
Nimeni să nu se simtă liber să petreacă timpul sacru într-un fel nefolositor. Este neplăcut pentru Dumnezeu ca păzitorii Sabatului să doarmă mult în timpul Sabatului. Făcând așa, ei necinstesc pe Creatorul lor și, prin exemplul lor, declară că cele șase zile sunt prea prețioase pentru ca ei să le petreacă odihnindu-se. Ei trebuie să facă bani, chiar dacă acest lucru îl realizează, lipsindu-se pe ei înșiși de somnul necesar, pe care îl completează dormind în timpul cel sfânt. Apoi, ei se scuză spunând: „Sabatul a fost dat ca zi de odihnă. Eu nu vreau să mă lipsesc de odihnă, pentru că am nevoie de odihnă.” Aceștia folosesc rău ziua cea sfântă. Ei trebuie ca, în mod special, să trezească și celorlalți membri ai familiei dorința de a merge la casa de rugăciune. Trebuie să-și consacre timpul și energia exercițiilor spirituale, astfel ca influența divină, care planează asupra Sabatului, să-i poată însoți în tot timpul săptămânii. Dintre toate zilele săptămânii, nici una nu este atât de favorabilă pentru cugetare și simțăminte devoționale ca Sabatul.
Mi-a fost prezentat tot cerul, ca privind și supraveghindu-i în Sabat pe cei care recunosc cerințele poruncii a patra și păzesc Sabatul. Îngerii își arătau interesul și marele respect pentru această instituție divină. Pe cei care L-au sfințit pe Domnul Dumnezeu în inimile lor, printr-o strictă dispoziție sufletească devoțională, și care au căutat să folosească prilejul orelor sacre, păzind Sabatul cât au putut de bine, spre a-L cinsti pe Dumnezeu, numind Sabatul o desfătare — pe aceștia, îngerii i-au binecuvântat în mod special, cu lumină și sănătate și le-a fost dată o putere deosebită. Dar, pe de altă parte, îngerii i-au părăsit pe cei care nu au apreciat sfințenia zilei sacre a lui Dumnezeu și au îndepărtat de la ei lumina și puterea lor. I-am văzut umbriți de un nor, descurajați și adesea triști. Ei simțeau lipsa Duhului lui Dumnezeu.
Iubite frate P., tu trebuie să fii tot timpul prudent în conversația ta. Nu te-a chemat oare Dumnezeu să fii un reprezentant al lui Hristos pe pământ și să ceri stăruitor păcătoșilor să se împace cu Dumnezeu? Aceasta este o lucrare solemnă și înaltă. Atunci când a încetat predica de la amvon, lucrarea abia a început. Tu nu ești scutit de răspunderi chiar când nu te afli la adunare, și trebuie să-ți menții consacrarea față de lucrarea de câștigare de suflete. Trebuie să fii o epistolă vie, cunoscută și citită de toți oamenii. Comoditatea nu trebuie să fie luată în considerare. Nu trebuie să te gândești la plăceri. Subiectul cel mai important este câștigarea de suflete. Aceasta este lucrarea la care este chemat slujitorul Evangheliei lui Hristos. El trebuie să continue faptele bune și în afara adunării, să-și împodobească mărturisirea cu conversația lui evlavioasă și cu o comportare atentă. Adesea, după ce lucrarea ta de la amvon s-a terminat și iei loc împreună cu o grupă la gura sobei, prin conversația ta neconsacrată, ai subliniat eforturile tale de la amvon. Trebuie să trăiești ceea ce predici ca datorie pentru alții, și să iei asupra ta, cum n-ai mai făcut-o niciodată până acum, povara lucrării și greutatea răspunderii care apasă asupra fiecărui slujitor al lui Hristos. Confirmă lucrarea făcută la amvon, împlinind-o printr-un efort personal. Angajează-te în conversație chibzuită, privind adevărul prezent, stabilind, în mod obiectiv, starea de spirit a celor prezenți, și, în temere de Dumnezeu, fă o aplicare practică a adevărului important la cazurile celor cu care ești asociat. Tu n-ai reușit să fii stăruitor la timp, să mustri, să cerți și să îndemni cu toată îndelunga răbdare și învățătură.
Ca străjer pe zidurile Sionului, este nevoie de o veghere continuă. Vigilența ta nu trebuie să slăbească. Fă-ți educația, ca să poți fi în stare să prezinți interes familiilor chiar și când te afli la gura sobei. În direcția aceasta, tu poți face mai mult decât numai prin lucrarea ta de la amvon. Veghează asupra sufletelor, ca unul care trebuie să dea socoteală. Nu da ocazie celor necredincioși să te învinuiască de neglijență în această datorie a ta, prin nepăsarea de a apela la ei în mod personal. Vorbește-le precis și roagă-i să accepte adevărul. „În adevăr, noi suntem înaintea lui Dumnezeu, o mireasmă a lui Hristos printre cei ce sunt pe calea mântuirii și printre cei ce sunt pe calea pierzării: pentru aceștia, o mireasmă de moarte spre moarte; pentru aceia, o mireasmă de viață spre viață.” (2 Corinteni 2, 15.16.) Când apostolul vede importanța lucrării și greutatea răspunderii care apasă asupra pastorului, el exclamă: „și cine este de ajuns pentru aceste lucruri? Căci noi nu stricăm Cuvântul lui Dumnezeu, cum fac cei mai mulți; ci vorbim cu inimă curată, din partea lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.” (2 Corinteni 2, 16.17.)
Cei care strică Cuvântul, transmițând grâu și pleavă sau orice, ca ei să poată crede Evanghelia, în timp ce se opun poruncilor lui Dumnezeu, nu pot aprecia simțămintele apostolului când el a tremurat sub greutatea lucrării solemne și a răspunderii lui ca slujitor al Domnului, având destinul sufletelor pentru care a murit Hristos, care apăsa asupra lui. În aprecierea celor care s-au făcut singuri slujitori, se va lua doar puțin din model spre a face tot ce trebuie ca să fie slujitor. Dar apostolul pune mare preț pe calificarea necesară pentru a deveni pastor.
Comportamentul unui pastor în timp ce se află la amvon trebuie să fie înțelept și nu nepăsător. El nu trebuie să fie neglijent în ce privește atitudinea sa. Trebuie să posede ordine și curăție în sensul cel mai înalt. Dumnezeu cere acest lucru de la cel care acceptă o lucrare de o așa răspundere, aceea de a primi cuvinte din gura Lui și de a le spune poporului, avertizând și mustrând, corectând și mângâind, după cum poate cere cazul. Reprezentanții lui Dumnezeu pe pământ trebuie să fie în zilnică comuniune cu El. Cuvintele lor trebuie să fie alese, vorbirea lor sănătoasă. Cuvintele la întâmplare, adesea folosite de slujitorii care nu predică cu sinceritate Evanghelia, trebuie să fie lăsate la o parte pentru totdeauna.
Mi-a fost arătat, frate P., că, din fire, tu ai fost iritabil, ușor de provocat și că îți lipsea răbdarea și toleranța. Dacă procedeul tău era pus la îndoială sau dacă erai îndemnat să iei poziție pentru adevăr, tu ai socotit că este prea mult, că n-ai să fii grăbit. Tu nu aveai să te grăbești, pentru că alții doreau acest lucru. Aveai ritmul tău. Dacă ascultătorii tăi ar fi mers pe aceeași cale, aveai să-i socotești vrednici de mustrare. Dacă toți ar face cum ai făcut tu, poporul lui Dumnezeu ar cere un mileniu întreg, ca să facă pregătirile necesare pentru judecată. Dumnezeu a suportat îndurător creșterea ta înceată; dar nu este potrivit ca alții să urmeze exemplul tău, pentru că tu ești acum slab și deficient, când ai putea fi tare și bine calificat pentru lucrare.
Fratele R. a putut face prea puțin pentru tine. Străduințele lui au fost direcționate neînțelept. El a greșit, mai ales, atunci când s-a interesat de cei despre care a crezut că trebuie să devină învățători. Dacă nu s-ar fi interesat de cazul unui pastor din Maine și ar fi lucrat în câmpuri noi, unde nu erau adventiști, mulți ar fi cunoscut adevărul. Fratele S. a avansat încet și a ajuns la o poziție mai plăcută lui Dumnezeu, în ceea ce privește răbdarea, toleranța și suportarea; și totuși, mai este încă o mare lucrare de făcut pentru el, mai înainte ca să poată avea o slujire cu succes în cauza și înaintarea lucrării lui Dumnezeu.
Fratele R. s-a interesat serios de cazul tău, dar tu ai refuzat să fii ajutat de el. ți-au fost consacrate timp și putere; și lucrurile au fost potrivite pentru beneficiul tău special spre a îndepărta prejudecata și spre a te ajuta să accepți adevărul, până ce indolența și necredința ta au epuizat răbdarea fratelui R. Atunci caracterul străduințelor lui s-a schimbat, iar el te-a forțat să ajungi la o hotărâre și să mergi după lumina și dovezile primite. Acest efort serios din partea lui l-ai considerat forțat și apăsător. Astfel că temperamentul tău încăpățânat a fost dat pe față; te-ai împotrivit acestui tratament și ai respins eforturile făcute de el, ca să te ajute. Aici ți-ai făcut și ție rău, descurajându-l pe fratele R. și nemulțumindu-L pe Dumnezeu. Simțămintele tale față de fratele R. nu erau creștinești. Tu te-ai mândrit cu împotrivirea față de eforturile lui, făcute în favoarea ta. Dumnezeu a binecuvântat străduințele fratelui R., care a făcut să se nască o grupă în statul Maine. Munca aceasta a fost grea și obositoare, și ți-ai făcut partea ca să fie astfel. Tu nu ți-ai dat seama cât de grea făceai să fie lucrarea pentru cei pe care i-a trimis Dumnezeu să prezinte oamenilor adevărul. Ei și-au epuizat energia spre a aduce oameni până la punctul hotărârii cu privire la adevăr, în timp ce tu și alți pastori le-ați stat în cale. Dumnezeu lucra prin slujitorii Săi, ca să-i atragă la adevăr, iar Satana lucra prin tine și alți pastori, ca să descurajeze și să contracareze lucrarea lor. Tocmai bărbații care mărturiseau a fi străjeri, și care, dacă s-ar fi încadrat în planul lui Dumnezeu, ar fi fost primii care să primească cuvântul de avertizare și să-l prezinte poporului, erau printre ultimii care să accepte adevărul. Poporul se afla înaintea învățătorilor lui. Ei au primit avertizarea chiar înaintea străjerilor, pentru că străjerii au fost necredincioși și dormeau în posturile lor.
Frate P., ar fi trebuit să ai simțăminte de simpatie frățească și de iubire pentru fratele R., pentru că el merită aceasta mai degrabă decât un cuvânt de critică. Ar trebui să critici aspru propria ta umblare, pentru că ai fost găsit luptând împotriva lui Dumnezeu. Dar tu te-ai amuzat și i-ai amuzat și pe alții pe socoteala fratelui R., povestind despre eforturile lui pentru tine și despre oponența ta față de lucrarea lui, bucurându-te din toată inima pentru aceasta.
Fiecărui slujitor al lui Hristos îi stă bine să folosească o vorbire sănătoasă, care să nu poată fi condamnată. Mi s-a arătat că o lucrare solemnă trebuie adusă la îndeplinire pentru slujitorii lui Hristos. Aceasta nu poate fi făcută fără efort din partea lor. Ei trebuie să simtă că au o lucrare de făcut în propriile lor cazuri, pe care nimeni n-o poate face pentru ei. Ei trebuie să caute să câștige calificările necesare pentru a fi în stare să devină slujitori ai lui Hristos, pentru ca în ziua lui Dumnezeu să poată fi absolviți de sângele sufletelor, făcându-și datoria în temere de Dumnezeu. Ca răsplată a lor, subpăstorii vor auzi din partea marelui Păstor: „Bine, rob bun și credincios.” (Matei 25, 23.) Apoi, El va pune coroana slavei pe capul lor și îi va invita să intre în bucuria Domnului lor. Ce înseamnă această bucurie? Ea înseamnă a privi, împreună cu Hristos, la sfinții răscumpărați, revăzând împreună cu El străduințele lor pentru suflete, lepădarea de sine și jertfirea de sine, renunțarea lor la comoditate, la câștig lumesc și la fiecare atracție pământească, și alegând rușinea, suferința, înjosirea, oboseala muncii și chinul sufletesc, când oamenii aveau să se opună planului lui Dumnezeu împotriva propriilor lor suflete; este amintită disciplinarea sufletelor lor înaintea lui Dumnezeu, plânsul lor între pridvor și altar, și ajungerea lor ca priveliște pentru lume, îngeri și oameni. Toate acestea sunt atunci terminate și sunt văzute roadele muncii lor; suflete sunt salvate prin eforturile lor în Hristos. Pastorii care au fost conlucrători cu Hristos intră în bucuria Domnului lor și sunt mulțumiți.
„Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă dar cu luare aminte la Cel care a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să vă pierdeți inima, și să cădeți de oboseală în sufletele voastre. Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului.” (Evrei 12, 2-4.) Pastorii Îl uită prea repede pe Autorul mântuirii lor. Ei cred că îndură mult, când au de purtat și suferă doar puțin. Dumnezeu vrea să lucreze pentru pastori, dacă ei vor să-L lase să lucreze pentru ei. Dar dacă ei socotesc că stau bine în toate privințele și n-au nevoie de o convertire completă, dacă nu vor să se vadă pe ei înșiși și nu se ridică la măsurătoarea lui Dumnezeu, El se va lipsi de lucrarea lor.
Dumnezeu cere ca pastorii să se ridice până la Model, să se dovedească ca fiind aprobați de Dumnezeu, să fie muncitori care n-au de ce să le fie rușine. Dacă refuză această disciplină strictă, Dumnezeu îi va scuti de angajament și va alege bărbați care nu se vor odihni până nu vor fi complet înzestrați pentru orice lucrare bună. Inima noastră este din fire păcătoasă și leneșă în slujba lui Hristos; de aceea trebuie să fim continuu de veghe, altfel nu vom reuși să îndurăm asprimea ca buni ostași ai lui Hristos; și nu vom simți nevoia să dăm lovituri viguroase împotriva păcatelor care ne asaltează, ci vom fi gata să cedăm sugestiilor lui Satana și să înălțăm mai degrabă un steag al nostru decât să acceptăm steagul pe care l-a înălțat Dumnezeu pentru noi.
Am văzut că pastorii păzitori ai Sabatului, din Maine, n-au ajuns să devină cercetători ai Bibliei. Ei n-au simțit nevoia să studieze cu sârguință Cuvântul lui Dumnezeu pentru ei înșiși, ca să poată fi cu totul destoinici pentru orice lucrare bună; și n-au simțit nici necesitatea de a-i îndemna pe ascultătorii lor la o atentă cercetarea a Scripturilor. Dacă n-ar fi fost un pastor adventist de ziua a șaptea în Maine, care să se opună planului lui Dumnezeu, tot ceea ce s-a adus la îndeplinire putea fi făcut cu jumătate de efort decât a fost făcut, iar oamenii ar fi putut fi scoși din starea lor de tulburare și confuzie, aduși la rânduială, ca să fie acum destul de tari spre a se împotrivi influenței ostile. Multe câmpuri neîncepute până acum ar fi fost vizitate, s-ar fi lucrat cu succes, și mulți ar fi fost aduși la cunoștința adevărului.
O mare parte din lucrarea care a fost făcută în Maine a fost pentru pastorii adventiști de ziua a șaptea spre a-i aduce la poziția cea corectă. A fost nevoie de o muncă grea pentru a contracara influența exercitată în timpul opunerii față de planul lui Dumnezeu împotriva propriilor lor suflete și a așezării ei în calea păcătoșilor. Ei înșiși n-aveau să intre, și pe cei care voiau să intre, i-au împiedicat prin învățătură și exemplu. S-a făcut o greșeală prin intrarea în câmpuri unde sunt adventiști care, în general, nu simt nevoia să fie ajutați, ci cred că ei înșiși sunt într-o stare bună și în măsură să-i învețe pe alții. Lucrători sunt puțini, iar puterea lor trebuie cheltuită pentru cel mai mare avantaj posibil. Mult mai mult se poate face în statul Maine; în general, acolo unde nu există nici un adventist. Trebuie să se intre în câmpuri noi, iar timpul care a fost folosit până acum în muncă obositoare, pentru adventiștii care n-au nici o dorință să învețe, trebuie să fie devotat pentru aceste câmpuri noi, să se iasă la drumuri noi și la garduri și să se lucreze pentru convertirea necredincioșilor. Dacă adventiștii vin să asculte, lăsați-i să vină. Lăsați calea deschisă pentru ei, dacă aleg.
Date ale primei publicări
Toate „Mărturiile pentru Comunitate” din acest volum au fost publicate pentru prima dată în Battle Creek, apărând în următorii ani: Nr.15 — 1868; Nr.16 — 1868; Nr.17 — 1869; Nr.18 — 1870; Nr.19 — 1870; Nr.20 — 1871.