În 1872, când prima mărturie a volumului 3 era scrisă, întregul efort denominațional al adventiștilor de ziua a șaptea era concentrat în S. U. A., cu predilecție în statele centrale și de nord-est. Erau 86 de pastori calificați și hirotoniți care prezentau solia adventă și administrau lucrarea. Biserica deținea și superviza activitatea unei Case de editură și a unei instituții destul de mici de sănătate, ambele la Battle Creek, Michigan. Pentru un sfert de veac, Dumnezeu și-a condus poporul în ritmul în care ei au putut să înainteze în mod inteligent și în armonie; în primul rând, către o înțelegere clară a doctrinelor ancorate în Biblie, apoi către înțelegerea responsabilității pe care o au pentru publicarea soliei advente; a urmat apoi organizarea bisericii și descoperirea învățăturilor pentru o viețuire sănătoasă. Au fost experiențe noi și ocazii importante pentru dezvoltarea bisericii. Sfaturile cuprinse în volumul 3 pregătesc calea pentru aceasta.
De-a lungul celor 25 de ani precedenți, James White a fost conducătorul noii mișcări. El a pus bazele lucrării de publicare, a lucrat neobosit la organizarea bisericii, a contribuit la dezvoltarea lucrării medicale, conducând în același timp departamentul administrativ și cel editorial. El a fost deschizătorul de drumuri. Datorită spiritului său ascuțit de prevedere și a devotamentului său deplin pentru creșterea bisericii, el a fost recunoscut drept „conducătorul”. Datorită acestui fapt, unii au considerat că este normal să nu-și asume responsabilitatea pentru creșterea și consolidarea denominațiunii. Acest volum se deschide cu o discuție despre această problemă și cu un apel pentru a se oferi purtători de poveri dispuși să susțină lucrarea la nivel central, eliberându-l astfel pe James White, care era prăbușit sub povară. Iarăși și iarăși, de-a lungul volumului, sunt date instrucțiuni cu privire la extinderea lucrării, sporirea responsabilităților și nevoia de bărbați tineri care să ridice și să poarte poveri. A fost subliniată primejdia de a considera că un singur om poate să conducă eficient lucrarea.
Experiențele acestei perioade sunt asemănătoare cu aceea a vulturului care își învață puiul să zboare; mai întâi îl poartă pe spatele său, pentru ca apoi să-l lase să-și dezvolte puterile proprii, fiind însă suficient de aproape pentru a-i oferi ajutorul atunci când are nevoie de el. Sănătatea șubredă, convingerea că și alții trebuie să poarte poverile, precum și frecventele solicitări de a sluji în diferite locuri, toate acestea au avut tendința de a-l separa pe James White de aspectele administrative ale lucrării la Battle Creek. În timp ce fratele și sora White continuă să-și împartă timpul între activitatea de la editură și Institutul de Sănătate, îi găsim adesea implicați în lucrări la mare distanță de centrul administrativ al bisericii. În vara anilor 1872 și 1873, și-au luat un timp de răgaz petrecut în munți, în Colorado, după care au fost câteva luni în California. Au stat o perioadă mai lungă pe coasta de Vest, în 1874, timp în care James White a început publicarea revistei Semnele Timpului. În acest mod, alții au fost nevoiți să-și asume responsabilitățile conducerii la nivel central, lucrarea câștigând astfel tărie.
Aceasta a fost o perioadă critică, de asemenea, pentru că, în timp ce biserica își căuta drumul în privința organizării și a modului de conducere, unii erau înclinați să accentueze prea mult independența individuală, fiind în pericolul de a repeta experiența lui Core, Datan și Abiram, care s-au revoltat împotriva autorității deja recunoscute. În tot volumul 3 sunt răspândite sfaturi care se desprind din această experiență. Când și când, sunt enunțate, în afirmații magistrale, unele din cele mai importante principii ale organizării și conducerii.
Cei trei ani în care a fost scris acest volum au marcat, de asemenea, sfârșitul primei decade a prezentării și practicării reformei sănătății. Au fost date sfaturi pentru evitarea extremelor, dar și a indiferenței. Mereu și mereu, în articole generale și mărturii personale, Ellen White a subliniat importantele principii ale temperanței și viețuirii sănătoase, chemând poporul să avanseze în noua lor experiență privind reforma sănătății.
Toate acestea au pus pietrele de temelie pentru o mai largă răspândire a soliei advente. În această perioadă, credincioșii au început să înțeleagă că întreaga lume reprezintă câmpul lor de lucru. Era o perspectivă uluitoare, o adevărată provocare. Tot atunci, nu a fost înțeleasă importanța micuței școli de comunitate înființată la Battle Creek de Goodloe H. Bell, un profesor cu experiență, care a acceptat adventismul în timp ce era pacientul Institutului de Sănătate. El și-a demarat lucrarea la începutul verii lui 1872. Puțin mai târziu în acel an, s-au făcut planuri pentru o școală mai mare care să pregătească lucrători. În decembrie, când Mărturia 22 ajungea în mâinile adventiștilor, ei au observat că aceasta începea cu un apel pentru a fi înființată o astfel de școală, precum și instrucțiuni cu privire la modul ei de funcționare. „O educație corectă” este titlul articolului care prezintă concepția de bază referitoare la pregătirea tinerilor noștri. Cum vom putea răspândi în toată lumea mesajul nostru dacă nu vom avea pastori educați? Cum am putea avea pastori educați fără a avea o școală? Înțelegând și luând în considerare instrucțiunile și provocarea explicată atât de clar în acest volum (131-160 orig.), pionierii noștri au pus bazele unui sistem educațional începând cu colegiul din Battle Creek. Clădirea principală a acestuia a fost inaugurată la 4 ianuarie 1875.
Numai cu câteva luni înaintea acestei ocazii speciale, John N. Andrews, unul dintre pastorii proeminenți, a fost trimis în Elveția pentru a face pionierat în vestirea mesajului advent în Europa. În sfaturile date cu câteva luni mai devreme, Ellen White a scris despre nevoia de misionari „care să meargă la alte națiuni pentru a predica adevărul într-o manieră prudentă și plină de atenție.” (pag. 204 orig.) O dată cu plecarea lui J. Andrews, în toamna anului 1874, adventiștii de ziua a șaptea au început să-și îndrepte privirile și către alte țări.
Este interesantă sincronizarea instrucțiunilor și sfaturilor care au fost oferite de-a lungul anilor. Din 1859, adventiștii de ziua a șaptea au progresat în asumarea obligațiilor lor față de Dumnezeu, înțelegând și necesitatea credincioșiei lor în privința dăruirii sistematice; dar, la început, ei n-au înțeles pe deplin faptul de a oferi a zecea parte din venitul lor. Apoi, în două articole, în mijlocul volumului 3, principiul calculării obligației financiare a fost clarificat de solul lui Dumnezeu, care a scris despre „a zecea parte din venit” și despre „cele nouă părți care au rămas”. Până în 1879, acest concept cuprinzător al dăruirii sistematice nu a făcut parte din practica bisericii, dar un pas important care a însemnat așa de mult pentru asigurarea unui venit atât de necesar pentru înaintarea lucrării își are rădăcinile în sfaturile cuprinse în cele două capitole „Zecimi și daruri” și „Dăruirea sistematică”, publicate mai devreme, în 1875. Conceptul adevăratei isprăvnicii a fost înțeles pe deplin atunci când am fost conduși să vedem că îndemnurile la dărnicie erau promovate de Dumnezeu nu doar pentru a strânge bani, ci mai ales pentru dezvoltarea și perfecționarea caracterului dătătorului.
Așa cum era de așteptat, un program susținut de evanghelizare a generat conflicte cu alte grupări religioase, care deseori ne provocau la discuții aprinse și argumentări. Cu zece ani în urmă, Moses Hull, unul din pastorii noștri, a părăsit calea deoarece s-a așezat singur pe terenul vrăjmașului prin astfel de discuții. Acum, în repetate rânduri au fost prezentate sfaturi care au scos în evidență pericolele și rezultatele infime ale unor asemenea confruntări. Volumul 3 abundă în astfel de sfaturi.
Astfel, subiectele acestui volum sunt variate, cuprinzând de la sfaturi către fermierul bogat și soția sa neinstruită, până la instrucțiuni pentru pastori și administratori. Articolele generale acoperă, de asemenea, o mare parte a acestui volum. Din loc în loc se află mesaje personale, publicate pentru beneficiul tuturor, deoarece, așa cum scria Ellen White, mulți dintre ei vor avea de făcut experiențe „care în multe privințe sunt similare cu situația altora”.
Câteva viziuni remarcabile formează baza unei părți destul de extinse a acestui volum. În această perioadă, viziunile au fost mai puțin frecvente, dar mai cuprinzătoare. Mereu și mereu sunt făcute referiri la viziunile din 10 decembrie 1871 și 3 ianuarie 1875. Ultima este descrisă de James White într-o notă de subsol, la pagina 579 (orig.). Împrejurările în care a fost dată prima viziune vor fi descrise pe larg în continuare. Aceasta a fost primită la Bordoville, Vermont. Un raport al întâlnirii ținute în acest loc, la 9 și 10 decembrie, a fost trimis la Review de către A. C. Bourdeau, în casa căruia se desfășura aceasta. Din cuprinsul său înțelegem că Ellen White a trudit „în mod deosebit pentru biserică”. Într-una din seri, „mărturii speciale erau date celor prezenți; și pentru că acestea au fost primite de cei cărora le erau adresate, un simțământ de eliberare a pus stăpânire pe noi”. Duminică după-amiază, doi fii ai unui credincios și soția unuia dintre ei au venit să-și ia rămas bun de la Ellen White. Ei fuseseră într-o stare de apostazie. Apoi, A. C. Bourdeau redă o imagine vie a ceea ce a avut loc:
„În acel moment, Ellen White a simțit reala povară a cazurilor lor și o dorință specială pentru salvarea lor, oferindu-le învățături prețioase. Au îngenuncheat apoi împreună, rugându-se pentru ei cu o mare seriozitate, credință și tărie pentru ca să se întoarcă la Dumnezeu. Ei au cedat și s-au rugat, promițând că-I vor sluji lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu cobora tot mai aproape de ei. Ellen White trăia o stare de eliberare și, curând, pe neașteptate, a intrat în viziune. A rămas în această stare cincisprezece minute.”
„Vestea s-a răspândit și curând casa era supraaglomerată. Cei păcătoși tremurau, credincioșii plângeau, iar cei care se complăcuseră într-un mod de viață necorespunzător s-au întors la Dumnezeu. Lucrarea nu era limitată la cei care erau prezenți, așa cum crezuserăm noi. Cei care rămăseseră acasă erau cercetați și ei cu putere de Dumnezeu. S-au văzut așa cum nu au făcut-o niciodată mai înainte. Îngerul lui Dumnezeu zguduia locul acela. Scurtimea timpului, spaima și iminența judecăților care vor veni, timpul de strâmtorare, asemănarea cu lumea pe care biserica o manifesta, pierderea dragostei frățești, precum și starea lor de nepregătire pentru a-L întâlni pe Domnul au impresionat cu putere mintea tuturor.” — The Review and Herald, 26 decembrie, 1871.
Acesta a fost contextul în care a apărut volumul 3. Institutul pentru studiul scrierilor E. G. White.