Într-o viziune ce mi-a fost dată în Bordoville, Vermont, pe 10 decembrie 1871, mi s-a arătat că soțul meu a avut o poziție foarte dificilă. Grija și munca apăsau asupra lui. Frații săi de slujbă nu au avut de purtat aceste poveri și nu au apreciat munca sa. Apăsarea continuă la care a fost supus l-au extenuat intelectual și fizic. Mi s-a arătat că legătura sa cu poporul lui Dumnezeu era în unele privințe asemănătoare cu cea existentă între Moise și Israel. Existau cârtitori împotriva lui Moise, când împrejurările erau vitrege; și au fost cârtitori și împotriva soțului meu.
N-a existat nimeni în rândurile păzitorilor Sabatului care ar fi procedat ca soțul meu. El și-a pus aproape toate interesele în slujba zidirii cauzei lui Dumnezeu, făcând abstracție de interesele sale personale și cu prețul jertfirii clipelor de părtășie familială. În devotamentul său față de cauză, el și-a primejduit adesea sănătatea și viața. A fost atât de apăsat de povara acestei lucrări, încât nu a avut un timp adecvat pentru studiu, meditație și rugăciune. Dumnezeu nu i-a cerut să ajungă în această situație, nici măcar în interesul și spre înaintarea lucrării editoriale din Battle Creek. Există alte ramuri ale lucrării, alte interese ale cauzei care au fost neglijate din cauza implicării sale în aceasta. Dumnezeu ne-a încredințat amândurora o mărturie care să atingă inimile. El a deschis înaintea mea multe canale de lumină, nu numai spre folosul meu, ci spre binecuvântarea poporului Său în general. A dat, de asemenea, soțului meu o mare lumină privind subiecte biblice, nu numai pentru el, ci și pentru alții. Am văzut că aceste lucruri trebuie scrise și discutate în amănunt și că o nouă lumină avea să strălucească în continuare asupra Cuvântului.
Am văzut că am putea realiza de zece ori mai mult în zidirea cauzei, lucrând printre cei din poporul lui Dumnezeu, dând mărturii diverse pentru acoperirea nevoilor cauzei în diferite locuri și în împrejurări diferite, decât am putea da dacă am rămâne la Battle Creek. De darurile noastre este nevoie în același domeniu al scrisului și al predicării. În timp ce soțul meu este împovărat peste măsură, cum a tot fost până acum, cu un surplus de griji și probleme financiare, mintea sa nu poate fi tot atât de rodnică în cuvânt cum ar fi dacă lucrurile ar sta altfel. și este descoperit la atacurile vrăjmașului; căci el se găsește într-o poziție în care este supus unei presiuni constante, iar bărbații și femeile vor fi ispitiți, cum au fost și israeliții, să se plângă și să cârtească împotriva celui care se află în poziția cu cea mai mare răspundere în cauza și lucrarea lui Dumnezeu.
În timp ce se afla sub apăsarea acestor poveri pe care nimeni nu s-a aventurat să le preia, soțul meu a vorbit uneori, sub presiunea grijilor, fără o cuvenită deliberare și cu o aparentă severitate. I-a criticat uneori pe cei de la editură pentru că nu erau cu băgare se seamă. Iar când au apărut greșeli absolut gratuite, a simțit că indignarea sa pentru cauza lui Dumnezeu era de înțeles. Calea aceasta nu a avut întotdeauna urmările cele mai bune. Uneori a fost urmată chiar de neglijarea de către cei mustrați a lucrurilor pe care ar fi trebuit să le facă; căci se temeau că nu le vor înfăptui așa cum trebuie și apoi vor fi făcuți răspunzători pentru aceasta. În acele cazuri în care totul s-a întâmplat așa, rezultatul a fost că povara a apăsat și mai mult asupra soțului meu.
Un lucru mult mai bun ar fi fost ca el să petreacă mai mult timp în afara editurii, nu cum a făcut de fapt, și să lase lucrarea în seama altora. Iar dacă, după o încercare în spiritul dreptății și răbdării, s-ar fi dovedit necredincioși sau incompetenți pentru acea lucrare, ar fi fost îndepărtați din funcții și lăsați să se angajeze în ocupații în care greșelile și gafele lor grosolane să le afecteze interesele personale, nu cauza lui Dumnezeu.
Au existat dintre aceia care ocupau locurile de conducere în administrația Asociației Editoriale și care au fost, ca să nu spun decât atât, necredincioși. Iar dacă aceia, în special, care au fost asociați cu ei ca membri în consiliul de administrație ar fi fost vigilenți, cu ochii neacoperiți și cu simțurile neamorțite, acești oameni ar fi fost îndepărtați din lucrare cu mult timp înainte de data la care s-a întâmplat de fapt aceasta.
Când și-a revenit după lunga și greaua sa boală, soțul meu s-a apucat de lucrare, încurcată și suferind financiar, cum fusese lăsată de oameni necredincioși. El a muncit cu toată hotărârea și tăria intelectuală și trupească pe care le avea, pentru a ridica lucrarea și a o răscumpăra din cumplita încurcătură în care fusese adusă de către aceia care ținuseră mai mult la propriile lor interese și care nu simțeau că lucrarea în care s-au angajat este sacră. Mâna lui Dumnezeu s-a întins peste cei necredincioși pentru a turna judecata. Calea pe care au urmat-o și rezultatul pe care l-au obținut ar trebui să fie ca un avertisment, ca să nu facă și alții cum au făcut ei.
Experiența soțului meu în timpul în care a fost bolnav a fost nefericită pentru el. Lucrase pentru această cauză cu un interes și devotament cum nu mai muncise vreun alt om. El se avântase și ocupase poziții avansate, după cum fusese condus de providență, fără a ține seama de critici sau laude. Stătuse singur și se luptase sub apăsarea suferințelor fizice și mintale, fără a ține cont de propriile interese, în timp ce aceia pe care Dumnezeu îi hotărâse ca sprijin al său l-au părăsit când a avut mai multă nevoie de ajutorul lor. Nu numai că a fost lăsat să se lupte și să răzbată fără ajutorul și compasiunea lor, dar a mai întâmpinat și împotrivirea și cârtirea lor, cârtiri împotriva unuia care făcea de zece ori mai mult decât oricare dintre ei pentru a zidi cauza lui Dumnezeu. Toate aceste lucruri și-au lăsat amprenta; au modelat mintea în care odinioară nu exista suspiciune, care era încrezătoare, și l-au făcut să-și piardă încrederea în frații săi. Cei care au avut un rol în împlinirea acestei lucrări vor fi răspunzători într-o mare măsură de rezultate. Dumnezeu i-ar fi călăuzit dacă L-ar fi slujit cu sinceritate și devotament.
Mi s-a arătat că soțul meu le dăduse fraților săi dovezi de netăgăduit ale devotamentului și interesului pe care-l avea față de lucrarea lui Dumnezeu. După ce își petrecuse ani întregi din viață în lipsuri și muncă neîncetată pentru a pune interesele editoriale pe o temelie sigură, el a renunțat în favoarea poporului lui Dumnezeu la ceea ce era numai al lui și pe care l-ar fi putut păstra foarte bine, primind binefacerile din acest lucru, dacă ar fi ales să procedeze astfel. Prin aceasta, el a arătat poporului că nu caută avantajul propriu, ci promovarea cauzei lui Dumnezeu.
Când soțul meu s-a îmbolnăvit, mulți s-au purtat cu el în același mod lipsit de compasiune cum se purtau fariseii cu cei năpăstuiți și oprimați. Fariseii le spuneau celor aflați în suferință că nenorocirile veniseră asupra lor ca urmare a păcatelor lor și că judecata lui Dumnezeu este asupra lor. Făcând astfel, ei măreau povara suferințelor lor. Când soțul meu s-a prăbușit sub greutatea grijilor sale, au existat dintre aceia care s-au purtat fără milă.
Când a început să se simtă mai bine, astfel încât, în sărăcia și slăbiciunea sa, a prins să lucreze câte ceva, el le-a cerut celor care se aflau la conducerea editurii un rabat de patruzeci la sută pentru o comandă de cărți în valoare de o sută de dolari. Era dispus să plătească șaizeci de dolari pentru cărțile despre care știa că Asociația cheltuise numai cincizeci de dolari. El a cerut această reducere specială, având în vedere munca și sacrificiile sale din trecut în favoarea departamentului editorial; i s-a refuzat însă această mică favoare. I s-a spus cu răceală că nu i se putea oferi decât un rabat de douăzeci și cinci la sută. Soțul meu a considerat că acest lucru era foarte greu, dar a încercat totuși să rabde totul creștinește. Dumnezeu din cer a notat această decizie nedreaptă și a luat din acel moment cazul în mâinile Sale și a readus binecuvântările de care fusese lipsit, așa cum a procedat față de credinciosul Iov. Din momentul acelei hotărâri nemiloase, El a lucrat pentru slujitorul Său și l-a adus la o stare a sănătății trupești mai bună decât înainte, dându-i luciditate și puteri intelectuale superioare și libertate a spiritului. Iar de atunci, soțul meu a avut plăcerea de a pregăti fără bani, cu propriile sale mâini, publicații de-ale noastre, valorând mii de dolari. Dumnezeu nu-i va uita cu desăvârșire și nici nu-i va părăsi de-a pururi pe aceia care au fost credincioși, chiar dacă și ei fac uneori greșeli.
Soțul meu a fost zelos pentru Dumnezeu și pentru adevăr, iar uneori acest zel l-a adus la muncă în exces, în dauna tăriei fizice și mintale. Însă Domnul nu a privit acest lucru ca fiind un păcat tot atât de mare ca neglijența și necredincioșia slujitorilor Săi de a mustra nedreptățile. Cei care i-au lăudat pe cei necredincioși și i-au lingușit pe cei neconsacrați au fost părtași la păcatul neglijenței și necredincioșiei acestora.
Dumnezeu l-a ales pe soțul meu și i-a dat înzestrări deosebite, destoinicie naturală și o experiență în a conduce poporul spre înaintarea lucrării. Însă au existat cârtitori printre adventiștii păzitori ai Sabatului, așa cum au fost și între israeliții din vechime, iar acești oameni geloși și neîncrezători, prin sugestiile și insinuările lor, au dat ocazia vrăjmașilor credinței noastre să se îndoiască de cinstea soțului meu. Acești invidioși, care aveau aceeași credință, au pus lucrurile într-o lumină greșită înaintea celor necredincioși, iar impresiile astfel formate i-au împiedicat pe mulți să îmbrățișeze adevărul. Ei îl privesc pe soțul meu ca fiind un intrigant, un om egoist și avar și se tem de el și de adevărul pe care-l susținem ca popor.
Când pofta Israelului din vechime era îngrădită sau când era adusă vreo cerință strictă care apăsa asupra lor, ei începeau să gândească despre Moise că era arbitrar, că voia să stăpânească peste ei și să fie pur și simplu împărat peste ei, când acesta nu era decât o unealtă în mâna lui Dumnezeu pentru a-i aduce pe cei din poporul Său la ascultare și supunere față de vocea lui Dumnezeu.
Israelul modern a cârtit și a devenit invidios pe soțul meu pentru că el a susținut cauza lui Dumnezeu. El a încurajat dărnicia, i-a mustrat pe aceia care iubeau această lume și a criticat egoismul. A pledat pentru donații oferite spre susținerea cauzei lui Dumnezeu și, pentru a încuraja dărnicia la frații săi, a deschis calea, făcând el însuși daruri mărinimoase; însă mulți dintre cei invidioși și cârtitori au interpretat chiar și acest lucru ca fiind dorința de a beneficia personal de mijloacele fraților lui și că se îmbogățise pe seama cauzei lui Dumnezeu, când, de fapt, realitatea era că Dumnezeu încredințase mijloace materiale în mâinile lui pentru a-l ridica deasupra lipsurilor, astfel încât să nu ajungă la mâna unui popor schimbător, cârtitor și invidios. Pentru că noi nu am căutat cu egoism propriul nostru interes, ci am avut grijă de văduvă și de orfan, Dumnezeu, în providența Sa, a lucrat pentru noi și ne-a binecuvântat cu prosperitate și belșug.
Moise a sacrificat o împărăție care avea să fie în viitor a lui, o viață de cinstire lumească și de lux în curțile împărătești, alegând mai degrabă să sufere strâmtorarea alături de poporul lui Dumnezeu decât să se bucure pentru un timp de plăcerile păcatului, căci el a considerat că batjocura pentru Hristos reprezintă o bogăție mai mare decât toate comorile Egiptului. Dacă am fi ales o viață de tihnă și lipsită de munci și griji, am fi putut s-o avem. Dar nu aceasta a fost alegerea noastră. În locul unei vieți de lenevie, am ales lucrarea activă pentru cauza lui Dumnezeu, o viață de peregrini, cu toate vitregiile, privațiunile și expunerile ei la riscuri. Nu am trăit pentru noi înșine, pentru plăcerea noastră, ci am încercat să trăim pentru Dumnezeu, pentru plăcerea Sa și pentru a-L slăvi. Nu ne-am propus ca țel să trăim pentru bunuri; însă Dumnezeu și-a împlinit făgăduința, dându-ne însutit în această viață. El ne poate pune la încercare, îndepărtându-le de la noi. Dacă așa va voi, ne rugăm să fim supuși pentru a suporta cu umilință această probă.
Acum, când ne-a încredințat talanții banilor și influenței, vom încerca să-i investim în cauza Sa, pentru ca, în cazul în care focul îi va devora sau necazurile îi vor împuțina, să putem avea plăcerea de a ști că o parte din comoara noastră se află acolo unde flăcările nu o pot consuma, iar necazurile nu o vor spulbera. Cauza lui Dumnezeu este o bancă sigură, care nu poate da faliment niciodată, iar investirea în ea a timpului, interesului și mijloacelor noastre constituie o comoară în ceruri care nu piere.
Mi s-a arătat că soțul meu a avut griji de trei ori mai mari decât ar fi trebuit. El a simțit că este încercat prin faptul că frații R. și S. nu l-au ajutat să-și împlinească răspunderile și s-a simțit îndurerat că nu l-au ajutat în treburile legate de institut și de Asociația Editorială. A fost o înaintare continuă în lucrarea de publicare de când cei necredincioși fuseseră îndepărtați. și, lucrarea extinzându-se, ar fi fost nevoie de oameni care să-și împartă răspunderile; dar unii care ar fi putut să facă acest lucru nu aveau nici o dorință în această direcție, pentru că aceasta nu le-ar fi sporit bunurile în măsura în care ar fi făcut-o o altă afacere mai rentabilă.
La editura noastră nu există acea calitate a rezultatelor care ar trebui să fie. Lucrarea reclamă persoanele cele mai alese și mai selecte care să se angajeze în ea. În starea de lucruri actuală de la editură, soțul meu încă va simți apăsarea pe care a încercat-o și până acum, dar pe care nu ar trebui s-o mai suporte. Numai printr-un miracol al îndurării lui Dumnezeu a putut rezista atât de mult sub această povară. Acum însă există multe lucruri de luat în seamă. Prin grija și devotamentul său perseverent față de lucrare, el a arătat ce se poate face în departamentul editorial. Bărbați ale căror interese, lipsite de egoism, sunt unite cu o judecată sfințită pot încununa cu succes lucrarea de la editură. Soțul meu a dus atât de mult timp singur povara, încât aceasta i-a afectat îngrozitor puterile și este neapărat nevoie de o schimbare. El trebuie eliberat într-o mare măsură de griji, cu toate acestea, putând lucra în cauza lui Dumnezeu, vorbind și scriind.
Când ne-am întors din Kansas, în toamna anului 1870, ar fi trebuit să avem amândoi o perioadă de odihnă. Erau necesare săptămâni de libertate pentru a ne reface puterile secătuite. Când am găsit însă postul important din Battle Creek aproape părăsit, ne-am simțit constrânși să luăm în mâinile noastre lucrarea cu forțe îndoite și am muncit peste puterile noastre. Mi s-a arătat că soțul meu nu trebuia să mai rămână acolo, afară doar dacă existau bărbați care să simtă lipsurile cauzei și să poarte poverile lucrării, în timp ce el avea să fie doar pe postul de consilier. El trebuie să-și lase jos povara, căci Dumnezeu are pentru el o lucrare importantă, aceea de a scrie și de a predica adevărul. Influența pe care o avem, lucrând în câmpuri largi, va fi mai eficientă pentru zidirea cauzei lui Dumnezeu. Există în multe minți un mare număr de prejudecăți. Declarații false ne-au așezat într-o lumină greșită înaintea poporului și acest lucru stă în calea multora, împiedicându-i să îmbrățișeze adevărul. Dacă sunt făcuți să creadă că aceia care ocupă poziții de răspundere în lucrarea din Battle Creek sunt intriganți și fanatici, ei trag concluzia că lucrarea întreagă este greșită și că modul în care privim noi adevărul Bibliei trebuie să fie incorect și se tem să cerceteze și să primească adevărul. Dar noi nu trebuie să chemăm poporul să privească înspre noi; în general, nu trebuie să vorbim despre noi înșine și să ne apărăm caracterele, ci să vorbim despre adevăr și să înălțăm adevărul, să vorbim despre Isus și să-L înălțăm pe Isus, și acest lucru, însoțit de puterea lui Dumnezeu, va îndepărta prejudecățile și-i va dezarma pe împotrivitori.
Fraților R. și S. le place mult să scrie; și soțului meu, de asemenea. Iar Dumnezeu a lăsat ca lumina Sa să strălucească asupra Cuvântului Său și l-a călăuzit într-un câmp plin de gânduri bogate, care ar fi o binecuvântare pentru cea mai mare parte a poporului lui Dumnezeu. În timp ce el purta o povară triplă, unii dintre frații săi slujbași au lăsat ca responsabilitatea să cadă cu putere asupra lui, consolându-se la gândul că Dumnezeu îl pusese pe fratele White la conducerea lucrării și îl calificase pentru ea și că Domnul nu-i pregătise pe ei pentru această poziție; prin urmare, ei nu și-au asumat răspunderea și nu au purtat poverile pe care le-ar fi putut duce.
Ar trebui să existe bărbați care să simtă același interes pe care l-a simțit soțul meu. Nu a existat niciodată o perioadă mai importantă în istoria adventiștilor de ziua a șaptea ca aceea de acum. În loc ca lucrarea de publicare să scadă, cererea publicațiilor noastre a crescut mult. Vor fi mai multe de făcut, nu mai puține. Împotriva soțului meu s-a cârtit atât de mult, el s-a luptat cu invidia și neadevărul atâta timp și a văzut în oameni atât de puțină credincioșie, încât a devenit suspicios aproape față de oricine, până și față de frații săi din lucrare. Frații angajați în lucrare au simțit acest lucru și, de teamă să nu facă mișcări neînțelepte, nu s-au mișcat deloc în multe situații. Însă, a venit timpul ca acești bărbați să muncească împreună pentru a ridica poverile. Fraților din lucrare le lipsește credința în Dumnezeu. Ei cred adevărul și, în temere de Dumnezeu, ar trebui să-și unească eforturile și să ducă poverile acestei lucrări pe care Dumnezeu le-a încredințat-o.
Dacă, după ce unul a făcut tot ce-a crezut că este mai bine, după judecata sa, un altul crede că poate vedea unde ar fi putut aduce îmbunătățiri în acea chestiune, ar trebui, cu blândețe și răbdare, să ofere fratelui său binefacerile aduse prin raționamentul său, dar nu ar trebui să-l critice sau să pună la îndoială buna credință a scopului acestuia, așa cum nu ar dori el însuși să fie suspectat sau criticat pe nedrept. Dacă fratele, care are pe inimă cauza lui Dumnezeu, vede că, în eforturile sale serioase de a lucra, a comis o greșeală, va simți că este depășit de situație; atunci, el va avea înclinația de a manifesta rezerve față de sine însuși și de a-și pierde încrederea în propria sa judecată. Nimic nu-i va slăbi într-o asemenea măsură curajul și bărbăția sa în Dumnezeu decât faptul de a-și da seama de greșelile făcute în lucrarea pe care Dumnezeu i-a dat-o de făcut, o lucrare pe care o iubește mai mult decât propria-i viață. și atunci, cât de nedrept este din partea fraților săi care-i descoperă greșelile, să împingă ghimpele tot mai adânc și mai adânc în inima lui, să-l facă să resimtă durerea și mai intens, când cu fiecare împunsătură îi slăbesc credința, curajul și încrederea în sine de a lucra cu succes în zidirea cauzei lui Dumnezeu.
În mod frecvent, celor greșiți trebuie să li se spună fără ocoliș adevărul și faptele, pentru a-i face să vadă și să-și înțeleagă greșeala, pentru a se putea schimba. Însă acest lucru trebuie făcut întotdeauna cu o iubire plină de compătimire, nu cu duritate sau severitate, ci luând în considerație propria slăbiciune, pentru a nu fi el însuși ispitit. Când cel greșit își vede și își recunoaște greșeala, atunci, în loc să-l îndurerăm și să căutăm să-i adâncim remușcările, ar trebui să-i oferim mângâiere. În Predica de pe Munte a lui Hristos, El a spus: „Nu judecați ca să nu fiți judecați; căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați. Și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura.” Mântuitorul nostru a mustrat judecățile aspre. „De ce vezi tu paiul care este în ochiul fratelui tău și nu vezi bârna în ochiul tău?” Astfel, se întâmplă adesea ca, în timp ce o persoană vede cu repeziciune greșelile fraților săi, ea să aibă defecte mai mari, dar să fie oarbă față de ele.
Toți urmașii lui Hristos ar trebui să se poarte unul cu celălalt exact așa cum dorim ca Domnul să ne trateze în greșelile și slăbiciunile noastre, căci toți greșim și avem nevoie de mila și iertarea Sa. Isus a consimțit să ia asupra Lui natura umană pentru a putea ști cum să-i compătimească și cum să intervină la Tatăl Său în favoarea muritorilor păcătoși, supuși greșelii. El S-a oferit să devină apărătorul omului și S-a umilit pentru a cunoaște personal ispitele de care era asaltat omul, pentru a veni în ajutorul celor ispitiți și pentru a fi un mare preot iubitor și credincios.
Adesea, este necesar să mustrăm în mod lămurit păcatul și să dezaprobăm nedreptatea. Însă pastorii care lucrează pentru salvarea semenilor lor nu ar trebui să fie lipsiți de milă față de greșelile acestora unul față de celălalt și nici să scoată în evidență defectele din organizațiile lor. Ei nu ar trebui să facă publice sau să critice slăbiciunile lor. Ei ar trebui să-și pună întrebarea dacă un asemenea procedeu, folosit de un altul față de ei, ar produce efectul dorit, făcând ca dragostea și încrederea lor să crească față de cel care a scos astfel în evidență greșelile lor? În mod special, greșelile pastorilor care sunt angajați în lucrarea lui Dumnezeu ar trebui păstrate într-un cerc cât mai restrâns posibil, căci există mulți dintre aceia slabi care ar profita dacă și-ar da seama că aceia care slujesc în cuvânt și în învățătură au slăbiciuni ca și alți oameni. și este o cruzime nespus de mare ca greșelile unui pastor să fie descoperite în fața celor necredincioși, dacă acel pastor este considerat vrednic ca, pe viitor, să lucreze pentru salvarea de suflete. Nimic bun, ci numai răul poate surveni în urma unei asemenea dezvăluiri. Domnul Se încruntă la vederea acestui mod de a proceda, căci el subminează încrederea poporului în aceia pe care El îi acceptă să ducă mai departe lucrarea Sa. Caracterul fiecărui tovarăș de slujbă ar trebui apărat cu gelozie de frații săi pastori. Dumnezeu a zis: „Nu vă atingeți de unșii Mei și nu faceți nici un rău proorocilor Mei”. Ar trebui cultivate iubirea și încrederea. Lipsa acestei iubiri și încrederi din partea unui pastor față de un altul nu duce la creșterea fericirii celui căruia îi lipsește așa ceva, ci, făcându-l nefericit pe fratele său, el însuși este nefericit. În iubire există mai multă putere decât s-a descoperit vreodată în critică. Iubirea își va croi o cale, îndepărtând barierele, în timp ce critica va închide orice drum către suflet.
Soțul meu trebuie să aibă parte de o schimbare. Pot fi suferite pierderi la editură prin lipsa experienței sale îndelungate, însă pierderea banilor nu poate suporta comparație cu sănătatea și viața slujitorului lui Dumnezeu. Venitul ar putea fi mai mic din lipsă de manageri economici, însă, dacă soțul meu va cădea iarăși, aceasta îi va descuraja pe frații săi și le va slăbi mâinile. Mijloacele materiale nu pot constitui o valoare de echivalare.
Sunt multe de făcut. Ar trebui ca în câmp să fie misionari care să fie dispuși, dacă este absolută nevoie, să meargă în alte țări pentru a prezenta adevărul înaintea acelora care stau în întuneric. Însă printre tineri există prea puțină bunăvoință de a se consacra lui Dumnezeu și de a-și pune talentele în slujba Sa. Sunt prea ușor înclinați să ocolească răspunderile și poverile. Ei nu obțin experiența de a purta poveri sau acea cunoaștere a Scripturilor pe care ar trebui s-o aibă pentru a fi pregătiți pentru lucrarea pe care ar accepta-o Dumnezeu din mâinile lor. Este datoria tuturor să vadă cât pot face pentru Stăpânul lor, care a murit pentru ei. Mulți caută să facă însă cât mai puțin posibil și întrețin slaba speranță de a intra în ceruri la sfârșit. Este privilegiul lor de a avea stele în cunună pentru sufletele salvate prin mijlocirea lor. Dar, vai! delăsarea și lenevia spirituală domnesc pretutindeni. Egoismul și mândria ocupă mult loc în inimile lor și nu rămâne decât puțin spațiu pentru lucrurile cerești.
În rugăciunea pe care Hristos i-a învățat pe ucenicii Săi era și cererea: „Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri.” Nu putem repeta această rugăciune din inimă și îndrăzni să fim neiertători, căci Îl rugăm pe Domnul să ne ierte greșelile făcute împotriva Lui în același fel în care îi iertăm pe cei ce greșesc împotriva noastră. Însă puțini își dau seama de adevărata semnificație a acestei rugăciuni. Dacă aceia care sunt neiertători ar înțelege profunzimea sensului său, nu ar îndrăzni s-o repete și să-I ceară lui Dumnezeu să Se poarte cu ei după cum ei înșiși se poartă cu semenii lor muritori. și cu toate acestea, spiritul de duritate și neîndurare există într-o măsură înfricoșător de mare chiar și printre frați. Fratele merge la judecată împotriva fratelui său.
Încercări deosebite
Poziția pe care a ocupat-o soțul meu atâta timp în cauza și lucrarea lui Dumnezeu a fost marcată de încercări deosebite. Puterea sa de adaptare la chestiunile de afaceri ale lucrării și claritatea previziunilor sale i-au făcut pe frații lui de slujbă să arunce asupra sa răspunderile pe care ar fi trebuit să le poarte ei. Lucrul acesta a făcut ca poverile sale să fie foarte mari. Și în tot acest timp în care frații săi nu și-au luat partea de poveri, ei au pierdut o experiență valoroasă, pe care era privilegiul lor să o obțină dacă și-ar fi exersat mintea în direcția asumării de sarcini, cercetării și înțelegerii a ceea ce trebuie făcut pentru zidirea cauzei.
Mari încercări au fost aduse asupra soțului meu de către frații săi de slujbă prin faptul că nu au stat alături de el când a avut cea mai mare nevoie de ajutorul lor. Dezamăgirea pe care a simțit-o în mod repetat când aceia de care depindea l-au părăsit când avea nevoie mai mare aproape că i-a secătuit puterea de a crede și nădăjdui în consecvența fraților săi de slujire. Moralul său a avut atât de mult de suferit, încât a crezut că este îndreptățit să se simtă jignit și a lăsat ca mintea sa să se ocupe cu motive de descurajare. Dumnezeu dorește ca el să închidă acest canal al întunecimii, căci se află în primejdia de a eșua în acest punct. Când ajunge să fie deprimat, este firesc să-și rememoreze și să se ocupe de suferințele din trecut, iar sufletul său ajunge să fie neîmpăcat cu faptul că Dumnezeu a îngăduit să fie așa de apăsat de încercări, aduse în mod inutil asupra lui.
Duhul lui Dumnezeu a fost întristat pentru că el nu a încredințat întru totul căile sale lui Dumnezeu și nu s-a lăsat cu desăvârșire în mâinile Sale, neîngăduind ca mintea lui să curgă pe făgașul îndoielii și necredinței în ce privește integritatea fraților săi. Vorbind despre îndoieli și descurajări, el nu a îndreptat răul, ci și-a slăbit propriile puteri și i-a dat lui Satana avantaj, lăsându-l să-l tulbure și să-l aducă la disperare. A greșit vorbind despre descurajările lui și ocupându-se de aspectele neplăcute ale experienței sale. Vorbind în felul acesta, el împrăștie întuneric, nu lumină. Când și când a pus asupra fraților săi greutatea descurajării, lucru care nu i-a adus nici cel mai mic ajutor și n-a făcut decât să-i slăbească mâinile. Ar trebui să-și stabilească drept regulă să nu vorbească cu neîncredere sau despre descurajări sau să se ocupe de supărările lui. În general, frații lui au avut iubire și compasiune față de el și l-au scuzat pentru această purtare, cunoscând presiunea pe care o exercitau grijile asupra sa și devotamentul său față de cauza lui Dumnezeu.
Soțul meu a muncit neobosit pentru a aduce lucrarea de publicare la starea ei actuală de prosperitate. Am văzut că avusese parte de mai multă iubire și simpatie din partea fraților săi decât crezuse el. Ei cercetaseră publicația pentru a descoperi ceva venit de la el. Dacă există un ton de optimism în ceea ce a scris, dacă el vorbește încurajator, inimile lor sunt luminate și unii plâng chiar, mișcați de un sentiment de bucurie izvorât din iubire. Dacă sunt exprimate însă tristețea și amărăciunea, fețele fraților și surorilor se întunecă, iar spiritul care îi caracterizează scrierile se reflectă asupra lor.
Domnul caută să-l învețe pe soțul meu să aibă un spirit iertător și să treacă peste părțile întunecate din experiența sa. Amintirea trecutului neplăcut nu face decât să amărască prezentul, iar el retrăiește momentele dezagreabile din istoria vieții lui. Făcând astfel, el se agață de întuneric și își împinge ghimpele și mai adânc în suflet. Aceasta este slăbiciunea de caracter a soțului meu și este neplăcută lui Dumnezeu. Ea nu aduce lumină, ci întuneric. El poate simți o ușurare aparentă pe moment, dându-și pe față sentimentele; însă aceasta face și mai acut simțământul că suferințele și încercările sale au fost mari, până când totul este umflat de imaginația sa, iar greșelile fraților săi, care au ajutat la aducerea acestor încercări asupra lui, par atât de grave, încât neregulile lor ajung de neîndurat.
Soțul meu a nutrit această întunecime, retrăind trecutul nefericit, încât nu mai are decât puțină putere pentru a-și controla mintea când se ocupă cu aceste lucruri. Împrejurările și întâmplările pe care nu le-ar fi luat în seamă altă dată se transformă în ochii lui în nedreptăți uriașe din partea fraților săi. A devenit atât de sensibil la nedreptăți, din pricina cărora a suferit, încât este necesar să se afle cât de puțin posibil în vecinătatea Battle Creek-ului, acolo unde s-au desfășurat multe lucruri neplăcute. Dumnezeu va vindeca duhul său rănit, dacă va fi lăsat să o facă. Dacă va accepta însă, el va trebui să îngroape trecutul. Ar trebui să nu vorbească și să nu scrie despre aceasta.
Pentru Dumnezeu este extrem de neplăcut când soțul meu își evocă dificultățile și suferințele deosebite din trecut. Dacă el ar fi privit asupra acestor lucruri ca nefiindu-i făcute personal, ci Domnului, a cărui unealtă este, atunci ar fi primit o mare răsplată. Însă el a luat cârtelile fraților săi ca fiind împotriva sa și a simțit că are datoria să-i facă pe toți să înțeleagă cât de nedrept și rău este să îndrepte nemulțumirea către el, când el nu merită criticile și insultele lor.
Dacă soțul meu ar fi considerat că ar putea lăsa această chestiune cu totul în seama Domnului, iar nu împotriva servului aflat în slujba Stăpânului, nu s-ar fi simțit atât de ofensat și acest lucru nu l-ar fi îndurerat. El ar fi trebuit să lase aceasta în seama Domnului al cărui slujitor este, pentru ca El să ducă luptele în locul lui și să-și apere cauza. În acest caz, el ar fi primit în cele din urmă o răsplată prețioasă pentru toate suferințele lui, îndurate pentru Hristos.
Am văzut că soțul meu nu ar trebui să-și ocupe mintea cu lucrurile dureroase din experiența noastră. și nu ar trebui nici să scrie despre motivele de nemulțumire, ci să se ferească de acestea cât de mult poate. Domnul va vindeca rănile trecutului dacă soțul meu își va îndepărta atenția de la acestea. „Căci întristările noastre ușoare și de o clipă lucrează pentru noi, mai presus de orice măsură, o greutate veșnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd sunt veșnice”. Când frații săi greșiți îi fac mărturisiri, el ar trebui să le accepte și să caute să-i încurajeze cu generozitate și noblețe pe aceia care au fost amăgiți de vrăjmaș. Ar trebui să cultive un spirit iertător și să nu se ocupe de greșelile altora, căci, făcând astfel, el nu numai că își slăbește propriul suflet, dar torturează și mintea fraților săi care au greșit, când ei poate că au făcut tot ce au putut prin mărturisire, pentru a îndrepta greșelile din trecut. Dacă Dumnezeu consideră necesar ca vreo parte din calea urmată de ei să le fie pusă înainte pentru a putea înțelege cum să evite erorile în viitor, El va face această lucrare, dar soțul meu nu ar trebui să se încreadă în sine însuși pentru a o înfăptui, căci acest lucru trezește amintirea scenelor de suferință pe care Domnul dorește ca el să le uite.