Oaia pierdută
Am fost condusă către pilda oii pierdute. Cele nouăzeci și nouă de oi sunt lăsate în pustie și se hotărăște căutarea celei care s-a rătăcit. Când oaia pierdută este găsită, păstorul o ridică pe umăr și se întoarce cu bucurie. El nu vine bombănind și certând biata oaie pierdută pentru că i-a provocat atâtea necazuri; în schimb, întoarcerea sa cu povara oii se face cu bucurie.
Și este cerută o manifestare încă mai mare a bucuriei. Prietenii și vecinii sunt chemați să se bucure alături de cel care a găsit-o, „căci mi-am găsit oaia care a fost pierdută”. Găsirea a fost subiectul bucuriei; rătăcirea nu a fost pusă în discuție; căci bucuria regăsirii a fost mai mare decât întristarea pricinuită de pierderea, grija, încurcăturile și primejdiile suferite de pe urma căutării oii pierdute și readucerii ei în siguranță. „Tot așa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni neprihăniți care n-au nevoie de pocăință”.
Banul de argint care s-a pierdut
Piesa de argint pierdută este menită să-l reprezinte pe păcătosul greșit, rătăcit. Grija femeii de a găsi banul de argint care s-a pierdut are scopul de a-i învăța pe urmașii lui Hristos o lecție în ce privește datoria lor față de cei greșiți, care se rătăcesc de la cărarea dreptății. Femeia a aprins candela pentru a-și spori lumina, apoi a măturat casa și a căutat cu sârguință până l-a găsit.
Aici este definită cu claritate datoria creștinilor față de aceia care au nevoie de ajutor din pricină că s-au rătăcit de Dumnezeu. Cei greșiți nu trebuie lăsați în întuneric și confuzie, ci trebuie folosit orice mijloc disponibil pentru a-i aduce iarăși la lumină. Este aprinsă candela și, cu rugăciune serioasă pentru ca lumina cerească să rezolve cazurile celor învăluiți în întuneric și necredință, Cuvântul lui Dumnezeu este cercetat pentru descoperirea unor puncte clare ale adevărului, în scopul de a-i întări în așa măsură pe creștini cu argumente din Cuvântul lui Dumnezeu, cu mustrările, amenințările și încurajările sale, încât să se poată ajunge la inima celor greșiți. Indiferența sau neglijența vor provoca încruntarea lui Dumnezeu.
Când a găsit banul de argint, și-a chemat prietenii și vecinii laolaltă, zicând: „Bucurați-vă împreună cu mine, căci am găsit drahma pe care o pierdusem. Tot așa se spune că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăiește.” Dacă îngerii lui Dumnezeu se bucură pentru cei greșiți, care își văd relele și le mărturisesc, întorcându-se la tovărășia fraților lor, cu cât mai mult ar trebui urmașii lui Hristos, care greșesc și ei și care au nevoie în fiecare zi de iertarea lui Dumnezeu și a fraților lor, să simtă bucurie la întoarcerea unui frate sau a unei surori care a fost înșelată de sofismele lui Satana și care a urmat o cale greșită și a suferit din pricina aceasta.
În loc să-i țină la distanță pe cei greșiți, frații lor ar trebui să-i întâmpine pe terenul pe care se află aceștia. În loc de a le găsi vină pentru că sunt în întuneric, ei ar trebui să-și aprindă propria lor candelă și să capete astfel mai mult har divin și o cunoaștere mai clară a Scripturilor, pentru a putea risipi întunericul celor greșiți, prin lumina pe care le-o aduc. și când reușesc, iar cei greșiți își simt păcatul și se învoiesc să urmeze lumina, ar trebui primiți cu bucurie, și nu cu un spirit împotrivitor sau făcând un efort de a le dovedi marea lor păcătoșenie, care a necesitat deja multă epuizare, neliniște și muncă obositoare. Dacă îngerii curați ai lui Dumnezeu întâmpină evenimentul cu bucurie, cu cât mai mult ar trebui să se bucure frații lor, care au avut și ei, la rândul lor, nevoie de compasiune, iubire și ajutor când au greșit și, în întunericul în care s-au aflat, n-au știut cum să se ajute singuri.
Fiul risipitor
Mi-a fost îndreptată atenția asupra pildei fiului risipitor. El i-a cerut tatălui său să-i dea partea sa de avere. Dorea să separe interesele sale de cele ale tatălui său și să-și folosească partea conform înclinațiilor sale. Tatăl său s-a supus cererii sale și fiul, cu egoism, s-a îndepărtat de tatăl lui pentru a nu fi tulburat de sfaturile sau reproșurile acestuia.
Fiul a crezut că va fi fericit când își va putea folosi partea după propria-i plăcere, fără a fi supărat de sfaturi sau restricții. El nu dorea să fie deranjat de obligații mutuale. Dacă se bucura de averea tatălui, acesta avea pretenții de la el ca fiu. Dar el nu simțea că are vreo obligație față de generosul său părinte și și-a nutrit spiritul egoist și răzvrătit cu gândul că o parte din proprietatea tatălui său îi aparținea lui. El și-a cerut partea, când, de drept, nu putea pretinde nimic și nu ar fi trebuit să obțină nimic.
După ce inima sa egoistă primise comoara de care era atât de nedemn, s-a dus în drumul său, departe de tatăl său, pentru a uita chiar că are un tată. El a disprețuit restricțiile și era foarte hotărât să-și satisfacă plăcerile pe orice cale și în orice mod ar fi poftit. După ce cheltuise, prin îngăduințele sale păcătoase, tot ce îi dăduse tatăl său, în țara aceea a venit o foamete și el a fost lovit de o sărăcie lucie. Atunci a început să regrete calea sa păcătoasă, a plăcerii extravagante, căci era nevoiaș și avea nevoie de mijloacele pe care le risipise. A fost obligat să coboare de la viața sa plină de îngăduințe păcătoase la ocupația ingrată de a hrăni porcii.
După ce ajunsese atât de jos, el s-a gândit la bunătatea și iubirea tatălui său. Atunci a simțit nevoia de a avea un tată. El singur își crease situația în care se afla, lipsit de prieteni și de mijloace. Propria sa neascultare și propriul său păcat îl aduseseră la despărțirea de tatăl său. El s-a gândit la privilegiile și cadourile generoase de care se bucurau din plin slujitorii tocmiți din casa tatălui său, în timp ce el, care se înstrăinase de casa tatălui lui, pierea de foame. Smerit prin soarta potrivnică, el a hotărât să se întoarcă la tatăl său cu o mărturisire plină de umilință. Era un cerșetor, lipsit de îmbrăcăminte confortabilă sau chiar decentă. Arăta jalnic din pricina lipsurilor și era secătuit de foame.
Pe când era încă departe de casă, tatăl l-a văzut pe rătăcitor și primul lui gând i l-a adus înainte pe fiul răzvrătit care îl părăsise cu ani înainte pentru a urma o cale a păcatului neîngrădit. Au fost trezite însă sentimentele părintești. În pofida tuturor semnelor degradării, tatăl a descoperit propriul său chip. Nu a așteptat ca fiul său să străbată tot drumul până la el, ci s-a grăbit să-l întâmpine. Nu l-a mustrat, ci, cu cea mai adâncă și iubitoare compasiune pentru că își adusese atâta suferință din pricina urmării propriei lui căi păcătoase, s-a grăbit să-i arate iubirea și iertarea sa.
Deși fiul era secătuit și înfățișarea sa arăta clar viața de libertinaj pe care o dusese, deși era îmbrăcat cu zdrențe de cerșetor și picioarele sale goale erau murdare de praful de pe drum, mila plină de duioșie a tatălui a fost aprinsă când fiul a căzut zdrobit în umilință înaintea sa. Nu s-a ascuns în spatele demnității sale, nu l-a pus la punct; nu i-a înșiruit toate relele și păcatele pe care le făcuse înainte, pentru a-l determina să simtă cât de jos se coborâse. L-a ridicat și l-a sărutat. L-a luat pe fiul său răzvrătit la piept și a pus însăși haina lui bogată peste umbra aproape dezbrăcată. El l-a luat lângă inima sa cu atâta căldură și a manifestat o asemenea milă, încât, dacă fiul s-ar fi îndoit vreodată de bunătatea și iubirea tatălui său, acum n-o mai putea face. Dacă atunci când s-a hotărât să se întoarcă la casa tatălui său avusese simțământul păcatului său, acum, când a fost primit în acest fel, a înțeles mult mai profund nerecunoștința sa. Inima sa, înmuiată mai înainte, era acum zdrobită pentru că îndurerase acea iubire a tatălui.
Fiul pocăit, tremurător, care se temuse mult că avea să fie dezmoștenit, era nepregătit pentru o asemenea primire. știa că nu o merită și și-a recunoscut astfel păcatul de a-l fi părăsit pe tatăl său: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.” El s-a rugat numai ca să fie socotit slugă. Tatăl însă le-a cerut slujitorilor săi să-i dea acestuia dovezi speciale de respect și să-l înveșmânteze ca și cum ar fi fost dintotdeauna fiul său ascultător.
Tatăl a făcut din întoarcerea fiului său o ocazie deosebită de bucurie. Fiul mai mare, aflat la câmp, nu știa că fratele său se întorsese, însă a auzit manifestările generale de bucurie și i-a întrebat pe slujitori ce înseamnă toate acestea. I s-a explicat că fratele său, pe care toți îl crezuseră mort, se întorsese și că tatăl său tăiase vițelul îngrășat pentru el, pentru că îl primise iarăși, ca venit dintre cei morți.
Atunci fratele s-a mâniat și n-a vrut să intre și să-l primească pe fratele său. Indignarea sa a fost stârnită de motivul că fratele său necredincios, care își părăsise tatăl și aruncase greaua răspundere asupra lui, când ar fi trebuit să fie dusă de amândoi, trebuia să fie primit acum cu atâta onoare. Acest frate urmase calea cheltuielilor nebunești, ticăloase, risipind mijloacele pe care i le dăduse tatăl său, până când ajunsese la sărăcie lucie, în timp ce fratele său de acasă își împlinise cu credincioșie îndatoririle de fiu; și acum, acest destrăbălat vine în casa tatălui și este primit cu respect și cinste, mai presus de orice primise el însuși vreodată.
Tatăl și-a îndemnat fiul mai mare să meargă și să-și primească fratele cu bucurie, căci fusese pierdut și a fost găsit; a fost mort în păcat și nelegiuire, dar este viu iarăși; și-a redobândit facultățile morale și privește cu scârbă la calea sa păcătoasă. Dar fiul său mai mare argumentează: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat vreo poruncă; și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când a venit acest fiul al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat!”
Tatăl și-a asigurat fiul că acesta a fost întotdeauna cu el și că tot ceea ce avea era al său, dar că era drept ca ei să dea pe față această bucurie, căci „fratele tău era mort și a înviat, era pierdut și a fost găsit”. Faptul că a fost găsit cel ce era pierdut și că trăiește cel ce era mort cântărește pentru tatăl mai mult decât orice alt considerent.
Hristos a dat această pildă pentru a arăta modul în care Tatăl nostru ceresc îi primește pe cei greșiți și pocăiți. Tatăl este cel împotriva căruia s-a păcătuit; totuși, el, în iubirea sufletului său plin de milă și iertare, îl întâmpină pe cel risipitor și își arată marea bucurie că fiul său, pe care l-a crezut mort față de orice sentiment filial, a devenit sensibil față de marele său păcat și marea sa nelegiuire și s-a întors la tatăl său, apreciind iubirea sa și recunoscând cererile sale. El știe că fiul care a urmat calea păcatului și care se pocăiește acum are nevoie de mila și iubirea sa. Acest fiu a suferit; el și-a simțit nevoia și vine la tatăl ca la singurul om care îi poate satisface marea sa nevoie.
Întoarcerea fiului risipitor a fost izvorul celei mai mari bucurii. Plângerile fratelui mai mare erau firești, dar nu erau corecte. și totuși, aceasta este atitudinea frecventă a fratelui față de frate. Este depus un efort prea mare pentru a-i face pe cei greșiți să vadă unde au greșit și de a le tot aminti erorile pe care le-au făcut. Cei ce au greșit au nevoie de milă, au nevoie de ajutor, au nevoie de compasiune. Ei suferă în duhul lor și sunt adesea descurajați, disperați. Mai presus de orice, au nevoie de iertare fără rețineri.