La 10 decembrie 1871, mi s-a arătat că Dumnezeu dorește să facă o mare lucrare prin adevăr, dacă bărbați devotați, caracterizați de principiul jertfirii de sine, s-ar preda fără rezerve în lucrarea de a-l prezenta celor aflați în întuneric. Cei care cunosc adevărul cel prețios și care sunt consacrați lui Dumnezeu ar trebui să se folosească de fiecare ocazie, acolo unde se arată o deschidere prin care poate fi răspândit adevărul. Îngeri ai lui Dumnezeu lucrează la inimile și conștiințele oamenilor din alte națiuni și suflete cinstite sunt tulburate când văd semnele timpurilor împlinite în starea de agitație a națiunilor. În inimile lor se ridică întrebarea: „Care va fi sfârșitul tuturor acestor lucruri?” În timp ce Dumnezeu și îngerii sunt la lucru pentru a impresiona inimile, slujitorii lui Hristos par să fie adormiți. Numai puțini lucrează cot la cot cu trimișii cerești. Toți bărbații și femeile care sunt creștini în orice sens al cuvântului, ar trebui să fie lucrători în via Domnului. Ei ar trebui să fie treji de-a binelea, lucrând zeloși pentru salvarea semenilor lor, și să imite exemplul pe care li l-a dat Mântuitorul lumii prin viața Sa de tăgăduire de sine, sacrificiu și lucrare plină de seriozitate și credincioșie.
Între adventiștii păzitori ai Sabatului a domnit în mică măsură spiritul misionar. Dacă pastorii și poporul ar fi îndeajuns de conștienți de acest lucru, ei nu ar mai sta atât de indiferenți în timp ce Dumnezeu i-a onorat, făcându-i depozitarii Legii Sale, întipărind-o în mintea și scriind-o în inima lor. Aceste adevăruri de importanță vitală au menirea de a pune lumea la probă; și cu toate acestea, există chiar în țara noastră orașe mari, orașe mici și sate care nu au auzit niciodată solia de avertizare. Tineri care au fost mișcați de apelurile pentru ajutor care au fost făcute, ajutor pentru această mare lucrare de înaintare a cauzei lui Dumnezeu, au făcut niște pași înainte, însă nu iau într-adevăr povara asupra lor, încât să împlinească tot ce ar putea cu adevărat. Ei sunt dispuși să facă o mică lucrare, o lucrare care să nu reclame un efort deosebit. Prin urmare, ei nu învață să devină complet dependenți de Dumnezeu și, printr-o credință vie, să bea apă de la marele Izvor și Sursă de lumină și tărie pentru ca eforturile lor să poată fi pe deplin încununate de succes.
Cei care cred că au de făcut o lucrare pentru Stăpân nu ar trebui să-și înceapă eforturile printre comunități; ei ar trebui să iasă în câmpuri noi și să-și pună la încercare darurile. În acest fel, ei se pot pune singuri la probă și pot vedea, spre propria lor satisfacție, dacă Dumnezeu i-a ales cu adevărat pentru această lucrare. Ei vor simți necesitatea de a studia Cuvântul lui Dumnezeu și a se ruga cu seriozitate, pentru a primi înțelepciune și ajutor divin. Confruntându-se cu împotrivitori care aduc obiecțiuni față de punctele importante ale credinței noastre, ei vor ajunge în punctul în care vor căpăta o experiență extrem de prețioasă. Își vor simți slăbiciunea și vor fi aduși la Cuvântul lui Dumnezeu și la rugăciune. Exercitându-și astfel darurile, ei vor învăța, vor progresa, vor câștiga încredere, curaj și credință, iar în cele din urmă vor dobândi o experiență valoroasă.
Frații H. au început bine această lucrare. În eforturile lor, ei nu au mers prin comunități, ci au ieșit în câmpuri noi. Au început cu umilință. Erau neînsemnați în propriii lor ochi și au simțit necesitatea de a-și pune întreaga încredere în Dumnezeu. Acești frați, mai cu seamă A. H., se află acum în mare primejdie de a deveni independenți. Când a discutat cu împotrivitori, adevărul a câștigat victoria, iar el a început să se simtă puternic prin el însuși. Când se înalță deasupra simplității lucrării, munca lui nu va ajuta prețioasei cauze a lui Dumnezeu. El nu ar trebui să nutrească iubirea față de discuții contradictorii, ci să le evite ori de câte ori poate. Aceste întreceri cu puterile întunericului se soldează rareori cu rezultatele cele mai bune pentru înaintarea adevărului prezent.
Dacă tinerii care încep să lucreze pentru această cauză ar avea spiritul misionar, ei ar dovedi că Dumnezeu i-a chemat cu adevărat în lucrare. Însă când ei nu ies în teritorii noi, ci sunt mulțumiți să meargă din comunitate în comunitate, dau dovadă că povara lucrării nu este asupra lor. Ideile tinerilor noștri predicatori nu sunt suficient de largi. Zelul lor este prea firav. Dacă tinerii ar fi treji și devotați Domnului, ei ar fi sârguincioși în orice clipă și ar căuta să se califice pentru a deveni lucrători în câmpul misionar mai degrabă decât să devină apărători înfocați în discuții contradictorii.
Tinerii ar trebui să capete o pregătire, devenind cunoscători ai altor limbi, pentru ca Dumnezeu să-i poată folosi ca unelte prin mijlocirea cărora să comunice adevărul Său mântuitor și celor din alte națiuni. Acești tineri pot obține o cunoaștere a altor limbi chiar și în timpul în care sunt angajați în lucrarea pentru cei păcătoși. Dacă își folosesc timpul cu economie, își pot cultiva mintea și se pot pregăti pentru a fi încă și mai utili. Dacă tinerele care nu au purtat decât răspunderi mărunte s-ar consacra lui Dumnezeu, ele s-ar putea califica pentru o mai mare utilitate, studiind și deprinzând alte limbi. S-ar putea dărui lucrării de traducere.
Publicațiile noastre ar trebui tipărite și în alte limbi, pentru a putea fi atinse și alte națiuni. Multe se pot realiza prin intermediul presei, însă chiar mai mult se poate împlini dacă influenței lucrării predicatorului înzestrat i s-ar alătura publicațiile noastre. Este nevoie ca misionarii să meargă la alte națiuni pentru a predica adevărul într-un mod foarte atent, prevăzător. Cauza adevărului prezent poate fi mult extinsă prin eforturi personale. Contactul dintre o minte și alta în mod nemijlocit va face mai mult pentru înlăturarea prejudecăților, dacă lucrarea este discretă, decât ar putea-o face doar publicațiile. Cei ce se angajează în această lucrare nu ar trebui să ia în considerație comoditatea sau înclinația lor; și nici să aibă o iubire pentru popularitate sau etalare.
Când comunitățile vor vedea cum tinerii sunt împinși de zelul de a se pregăti pentru a-și extinde lucrarea în orașe, orășele sau sate care n-au fost niciodată mișcate de adevăr și cum misionarii se oferă să meargă la alte națiuni pentru a le duce adevărul, aceste biserici vor fi încurajate și întărite cu mult mai mult decât dacă ar beneficia doar ele de lucrarea primită din partea unor tineri neexperimentați. Când văd că inimile pastorilor lor luminează de atâta zel și dragoste de adevăr și de dorința de a salva suflete, comunitățile se vor trezi. Acestea au în general în ele însele darurile și puterea de a se întări singure și de a se binecuvânta, de a strânge în turmă oile și mieii. Ele au nevoie să fie puse în situația de a depinde de propriile resurse, pentru ca toate darurile care stau în latență să poată fi astfel trezite pentru slujire activă.
Când se formează comunități, trebuie pus înainte faptul că din mijlocul lor chiar trebuie luați bărbați care să ducă altora adevărul și să înalțe noi comunități; din acest motiv, ei trebuie să lucreze cu toții, să cultive la maximum talanții pe care i i-a încredințat Dumnezeu și să-și educe mintea pentru a intra în slujba Stăpânului lor. Dacă acești mesageri au o inimă și o viață curată, dacă exemplul lor este ceea ce ar trebui să fie, lucrarea lor va avea un mare succes; căci ei au un adevăr extrem de puternic, unul care este lămurit și coerent, care are argumente convingătoare în favoarea sa. Ei Îl au pe Dumnezeu de partea lor și pe îngerii lui Dumnezeu care să li se alăture în eforturile lor.
Motivul pentru care cei ce predică adevărul au atât de puține realizări nu se datorează în întregime faptului că adevărul pe care îl susțin este nepopular, ci pentru că bărbații care duc această solie nu sunt sfințiți prin adevărul pe care îl predică. Mântuitorul Își retrage aprobarea, iar inspirația Duhului Său nu se află asupra lor. Prezența și puterea lui Dumnezeu de a-l convinge pe păcătos și de a-l curăța de orice nelegiuire nu se fac simțite. Asupra poporului plutește nimicirea iminentă, dar, cu toate acestea, nu sunt alarmați peste măsură. Pastori neconsacrați fac așa încât lucrarea să fie foarte grea pentru cei ce vin după ei și care au asupra lor povara și spiritul lucrării.
Domnul a mișcat oameni de alte limbi și i-a adus sub influența adevărului, pentru ca aceștia să fie pregătiți să lucreze pentru cauza Sa. El i-a adus în raza de acțiune a instituției editurii, pentru ca managerii acesteia să se poată folosi de serviciile lor în cazul că erau conștienți de nevoile cauzei. Este nevoie de publicații în alte limbi pentru a trezi interesul și un spirit de cercetare printre alte națiuni.
Într-o manieră cu totul remarcabilă a lucrat Domnul asupra inimii lui Marcus Lichtenstein și a făcut ca pașii acestui tânăr să-l poarte către Battle Creek, pentru a putea fi adus acolo sub influența adevărului, iar apoi să fie convertit, pentru a putea obține o experiență și a intra în slujba editurii. Educația pe care a primit-o în religia iudaică l-ar fi calificat să pregătească publicații. Cunoștințele sale de ebraică ar fi fost de folos la editură pentru pregătirea publicațiilor prin care se putea accede la o categorie de oameni, care altfel nu ar fi putut fi atinsă. Prin Marcus, Dumnezeu nu a oferit nicidecum editurii un dar inferior. Comportamentul și conștiinciozitatea sa erau conforme cu principiile minunatelor adevăruri pe care începea să le înțeleagă și să le aprecieze.
Însă atitudinea unora de la editură l-a mâhnit și descurajat pe Marcus. Acei tineri care nu l-au prețuit așa cum merita și a căror viețuire creștină le contrazicea mărturisirea de credință au fost mijloacele pe care le-a folosit Satana pentru a îndepărta de la editură darul pe care i-l oferise Dumnezeu. El a plecat tulburat, îndurerat, descurajat. Cei care avuseseră parte de ani de experiență și care ar fi trebuit să aibă în inimile lor iubirea lui Hristos erau în așa măsură despărțiți de Dumnezeu prin egoism, mândrie și prin propria lor nebunie, încât nu au putut să vadă lucrarea deosebită a lui Dumnezeu când l-a adus pe Marcus la editură.
Dacă lucrătorii de la editură ar fi fost treji, și nu paralizați ca spiritualitate, fratele I. ar fi lucrat de mult pentru editură și ar fi putut fi de acum pregătit pentru a înfăptui o lucrare bună, o lucrare de care este atât de multă nevoie. El ar fi trebuit să fie angajat în instruirea tinerilor și tinerelor care ar fi fost de acum gata să devină lucrători în câmpurile misionare.
Cei angajați în lucrare au fost morți în proporție de două treimi, pentru că au cedat influențelor rele. Ei s-au aflat în locul în care Dumnezeu nu putea să-i impresioneze prin Duhul Sfânt. Ah, și cum mă doare inima când văd că a trecut atât de mult timp și că marea lucrarea ce ar fi putut fi înfăptuită a rămas nefăcută pentru că persoanele aflate în poziții importante nu au umblat în lumină! Satana a stat gata să-i compătimească pe cei ce ocupau o slujbă sfântă și să le spună că Dumnezeu nu pretinde de la ei atât de mult zel și un interes lipsit de egoism și plin de devotament, așa cum așteaptă fratele White; și ei se lasă pe spate cu nepăsare în fotoliul confortabil al lui Satana, iar vrăjmașul perseverent și veșnic treaz îi leagă cu lanțurile întunericului, în timp ce ei consideră că totul este în regulă. Satana lucrează și în dreapta, și în stânga, și peste tot în jurul lor; iar ei nu știu aceasta. Ei numesc lumina întuneric și întunericul lumină.
Dacă cei de la editură sunt cu adevărat angajați în lucrarea sacră de a da lumii ultima solie solemnă de avertizare, câtă grijă ar trebui ei să aibă pentru a împlini în viețile lor principiile adevărului de care se ocupă. Ei ar trebui să aibă inimi curate și mâini neîntinate.
Cei din poporul nostru care lucrează la editură nu au vegheat pentru a se folosi de privilegiile pe care le-au avut la îndemână și pentru a nu pierde nici un talant sau influență pe care li le-a dat Dumnezeu. Aproape toți cei de la editură n-au reușit nici pe departe să înțeleagă importanța și sfințenia lucrării. Mândria și egoismul sunt prezente într-o foarte mare măsură, iar îngerii lui Dumnezeu nu sunt atrași de editură, cum ar fi dacă inimile celor de acolo ar fi curate și în părtășie cu Dumnezeu. Cei care lucrează la editură nu au avut sentimentul clar că adevărurile de care se ocupau sunt de obârșie cerească, menite să împlinească o anumită lucrare specială, asemenea predicării lui Noe înainte de potop. Așa cum propovăduirea lui Noe i-a avertizat, i-a pus la probă și i-a verificat pe cei ce populau lumea înainte ca revărsarea de ape să-i nimicească de pe fața pământului, în același fel adevărul lui Dumnezeu pentru aceste ultime zile înfăptuiește o lucrare similară de avertizare, punere la probă și verificare a lumii. Publicațiile care ies de la editură poartă sigiliul Celui veșnic. Ele sunt răspândite pretutindeni în țară și hotărăsc destinul sufletelor. Este o mare nevoie acum de bărbați care să traducă și să pregătească publicațiile noastre în alte limbi, astfel încât solia de avertizare să poată merge la toate națiunile și să le încerce prin lumina adevărului, pentru ca bărbații și femeile, văzând lumina, să se poată întoarce de la nelegiuire la supunerea față de Legea lui Dumnezeu.
Ar trebui folosită fiecare ocazie pentru a duce adevărul și altor națiuni. Acest lucru va fi însoțit de cheltuieli considerabile, însă cheltuiala nu ar trebui în nici un caz să împiedice împlinirea acestei lucrări. Mijloacele materiale sunt valoroase numai în cazul în care sunt folosite pentru înaintarea intereselor Împărăției lui Dumnezeu. Domnul le-a împrumutat oamenilor mijloace materiale tocmai în acest scop, ca să le folosească pentru a trimite adevărul către semenii lor. Există un surplus apreciabil de mijloace în rândurile adventiștilor de ziua a șaptea. Iar oprirea lor egoistă de la slujirea cauzei lui Dumnezeu face ca ochii lor să devină orbi față de importanța lucrării lui Dumnezeu, aducându-i în imposibilitatea de a-și da seama de solemnitatea timpurilor în care trăim sau de valoarea bogățiilor veșnice. Ei nu privesc Calvarul într-o lumină corectă și, prin urmare, nu pot aprecia valoarea sufletului pentru care Hristos a plătit un preț atât de mare.
Oamenii vor investi mijloacele lor în ceea ce prețuiesc cel mai mult, despre care cred că le va aduce cele mai mari profituri. Când oamenii își asumă riscuri mari și investesc mult în proiecte lumești, dar nu sunt dispuși să se aventureze sau să investească mult în cauza lui Dumnezeu, trimițând adevărul către semenii lor, ei dovedesc că prețuiesc comoara lor pământească cu atât mai mult decât cea din ceruri, cu cât o arată faptele lor.
Dacă oamenii ar vrea să-și așeze comoara pământească pe altarul lui Dumnezeu și să lucreze la fel de zeloși pentru a-și pune deoparte comori cerești, după cum au făcut-o pentru a le câștiga pe cele pământești, ei ar investi mijloace materiale cu voioșie și de bunăvoie oriunde ar putea vedea o ocazie de a face bine și de a ajuta cauza Stăpânului lor. Hristos le-a dăruit dovezi de netăgăduit ale iubirii și atașamentului Său față de ei și le-a încredințat mijloace pentru a-i pune la probă și a le dovedi fidelitatea față de El. El a părăsit cerul, bogățiile și slava Sa și a devenit sărac de dragul lor, pentru ca prin sărăcia Sa ei să devină bogați. După dovada bunăvoinței Sale de a mântui pe om, Hristos nu cere mai puține de la acesta, decât tăgăduirea de sine și folosirea mijloacelor, pe care i le-a împrumutat, pentru salvarea semenilor săi și, procedând astfel, să dea dovadă de iubire față de Răscumpărătorul său și să arate că pune preț pe mântuirea ce i-a fost adusă prin acea jertfă infinită.
Acum este timpul de a folosi mijloace materiale pentru Dumnezeu. Acum este timpul să fim bogați în fapte bune, strângând pentru noi ceea ce va fi o bună temelie pentru vremurile potrivnice care vor veni, pentru a ne putea prinde de viața veșnică. Un singur suflet mântuit în Împărăția lui Dumnezeu este mai prețios decât toate bogățiile pământești. Suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele celor cu care suntem aduși în contact și cu cât sunt mai strânse legăturile cu semenii noștri, cu atât este mai mare răspunderea pe care o avem. Facem parte dintr-o frăție și bunăstarea semenilor noștri ar trebui să constituie cel mai mare interes al nostru. Nu avem nici o clipă de pierdut. Dacă am fost neglijenți în această privință, acum este momentul să răscumpărăm timpul pierdut, pentru ca sângele sufletelor să nu fie găsit pe veșmintele noastre. Fiind copii ai lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu este scutit de a lua parte la marea lucrare a lui Hristos de mântuire a semenilor noștri.
Va fi o lucrare dificilă aceea de a învinge prejudecățile și de a convinge pe cei necredincioși că eforturile noastre de a-i ajuta sunt dezinteresate. Însă acest lucru nu ar trebui să împiedice lucrarea noastră. Nu există nici un precept în Cuvântul lui Dumnezeu care să ne spună să facem bine numai celor care apreciază și răspund pozitiv la eforturile noastre și să-i binecuvântăm numai pe aceia care ne vor mulțumi pentru aceasta. Dumnezeu ne-a trimis să lucrăm în via Sa. Este de datoria noastră să facem tot ce ne stă în putere. „Dimineața seamănă-ți sămânța și până seara nu lăsa mâna să ți se odihnească, fiindcă nu știi ce va reuși, aceasta sau aceea sau dacă amândouă sunt deopotrivă de bune.” Avem prea puțină credință. Îl silim să lucreze puțin pe Sfântul lui Israel. Ar trebui să fim recunoscători că Dumnezeu este binevoitor să folosească pe fiecare dintre noi ca unealtă a Sa. Pentru fiecare rugăciune fierbinte înălțată cu credință vor fi înapoiate răspunsuri. S-ar putea ca acestea să nu vină așa cum ne așteptam noi; însă vor veni, poate nu după cum am plănuit noi, însă cu siguranță chiar în momentul în care avem cea mai mare nevoie de ele. Însă, vai, cât de păcătoasă este necredința noastră! „Dacă rămâneți în Mine și rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea și vi se va da”.
Tinerii care sunt angajați în această lucrare nu ar trebui să se încreadă prea mult în propriile lor calități. Ei sunt neexperimentați și ar trebui să caute să deprindă înțelepciunea de la cei care au avut o experiență îndelungată în lucrare și care au avut ocazii să studieze caracterul.
În loc ca frații noștri predicatori să lucreze printre comunități, Dumnezeu intenționează să ne răspândim în lumea întreagă, iar lucrarea noastră misionară să se extindă în oricât de multe teritorii am putea ocupa în mod avantajos, mergând în toate direcțiile, pentru a înălța noi adunări. Ar trebui să imprimăm mereu în mintea noilor discipoli importanța misiunii noastre. Când oameni capabili sunt convertiți la adevăr, nu ar trebui să pretindă lucrători care să le țină în viață credința ofilită, ci ar trebui ca acestor bărbați să li se imprime necesitatea de a lucra în vie. Atâta vreme cât comunitățile se bizuie pe lucrători din alte părți să le întărească și să le încurajeze în credință, ele nu vor deveni puternice în sine. Ar trebui să fie instruite că tăria lor va crește direct proporțional cu eforturile lor personale. Cu cât este urmat mai îndeaproape planul nou-testamentar în lucrarea misionară, cu atât vor avea un succes mai mare eforturile depuse. Ar trebui să lucrăm așa cum a făcut-o Învățătorul nostru divin, semănând semințele adevărului cu grijă, frământare și tăgăduire de sine. Ar trebui să avem gândul care era în Hristos, dacă nu vrem să obosim în facerea de bine. Viața Sa a fost o jertfă necurmată pentru binele altora. Trebuie să urmăm exemplul Său. Trebuie să semănăm sămânța adevărului și să ne punem încrederea în Dumnezeu pentru aducerea acesteia la viață. Sămânța prețioasă ar putea rămâne în adormire câtva timp, până când harul lui Dumnezeu va putea convinge inima, apoi sămânța să fie trezită la viață, să se înalțe și să aducă roadă pentru slava lui Dumnezeu. În această mare lucrare este nevoie de misionari care să lucreze fără egoism, cu devotament și perseverență, ca împreună lucrători cu Hristos și îngerii noștri cerești, pentru salvarea semenilor lor.
Mai ales predicatorii noștri ar trebui să se ferească de indolență și mândrie, defecte care au tendința să se dezvolte din impresia că noi avem un adevăr și argumente puternice cărora împotrivitorii noștri nu le pot face față; și, în vreme ce este real faptul că adevărurile pe care le folosim sunt suficient de puternice pentru a rupe legăturile puterilor întunericului, există primejdia neglijării evlaviei personale, curățeniei inimii și consacrării depline față de Dumnezeu. Există pericolul să creadă că s-au îmbogățit și nu duc lipsă de nimic, în timp ce le lipsesc virtuțile creștine esențiale. Ei pot fi ticăloși, vrednici de plâns, săraci, orbi și goi. Aceștia nu simt necesitatea de a trăi în supunere față de Dumnezeu zi de zi și ceas de ceas. Mândria spirituală nimicește esența religiei. Pentru a ne păstra umilința, ar fi bine să ne reamintim cum arătăm în fața unui Dumnezeu sfânt, care citește fiecare secret al sufletului, și cum ar fi să apărem înaintea semenilor noștri, dacă ne-ar cunoaște cu toții la fel de bine ca Dumnezeu. Din acest motiv, pentru a ne smeri, suntem îndemnați să ne mărturisim greșelile și să ne folosim de acest prilej pentru a ne reprima mândria.
Pastorii nu ar trebui să neglijeze exercițiul fizic. Ei ar trebui să caute să se facă de folos și să fie de ajutor acolo unde depind de ospitalitatea altora. N-ar trebui să îngăduie altora să-i servească, ci să ușureze mai degrabă poverile acelora care, având un respect atât de mare pentru lucrarea de evanghelizare, s-ar deranja să facă pentru ei ceea ce ar trebui să facă ei înșiși. Sănătatea proastă a unora dintre predicatorii noștri se datorează neglijenței lor de a face exercițiu fizic prin muncă folositoare.
În urma situației care a survenit, mi s-a arătat că ar fi fost mai bine dacă frații J. ar fi făcut totul pentru a pregăti broșuri care să circule printre francezi. Dacă nu au existat lucrări pregătite în mod desăvârșit, ar fi mai bine să circule broșurile, pentru ca poporul francez să poată avea ocazia să cerceteze argumentele credinței noastre. Întârzierea comportă riscuri mari. Francezii ar fi trebuit să aibă cărți care să prezinte motivele credinței noastre. Frații J. nu au fost pregătiți să „facă dreptate” acestor lucrări; ci aveau nevoie să fie mai întâi luminați și spiritualizați ei înșiși, căci altfel cărțile pregătite aveau să poarte amprenta minții lor. Ei aveau nevoie să fie îndreptați, pentru ca scrierile și predicarea lor să nu fie anoste. Aveau nevoie să se autoeduce să treacă imediat la subiect și să pună cu claritate în evidență înaintea poporului trăsăturile esențiale ale credinței noastre. Lucrarea a fost împiedicată de către Satana și s-a pierdut mult din cauză că aceste lucrări nu au fost gata atunci când a trebuit. Acești frați pot face mult bine dacă sunt pe deplin devotați lucrării și dacă vor umbla în lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu.