Solia către biserica laodiceenilor este o acuzație înspăimântătoare și se aplică poporului lui Dumnezeu din timpul de acum. „Îngerul Bisericii din Laodicea scrie-i: știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic», și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.”
Domnul ne arată că solia care trebuie dusă poporului Său prin servii pe care i-a chemat pentru a-i avertiza urmașii nu este o solie de pace și siguranță. Nu este un mesaj pur teoretic, ci practic în orice aspect. Cei din poporul lui Dumnezeu sunt reprezentați în solia către laodiceeni ca aflându-se într-o poziție de siguranță firească. Ei sunt liniștiți, crezându-se într-o stare înălțată de mari realizări spirituale. „Pentru că zici: «Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic», și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.”
Ce amăgire mai mare poate veni asupra minții oamenilor decât încrederea că sunt în regulă, când ei sunt total greșiți! Solia Martorului Credincios îi găsește pe cei din poporul lui Dumnezeu într-o jalnică amăgire, și, cu toate acestea, sinceri în amăgirea lor. Ei nu știu că starea lor este deplorabilă în ochii lui Dumnezeu. În timp ce laodiceenii se înșeală singuri că se află într-o stare spirituală înălțată, solia Martorului Credincios le spulberă siguranța prin denunțare înfricoșătoare a adevăratei lor condiții de orbire spirituală, sărăcie și nevrednicie. Mărturia, așa severă și usturătoare cum este, nu poate fi o greșeală, căci Martorul Credincios este Acela care vorbește, iar mărturia Sa trebuie să fie corectă.
Este greu pentru cei ce stau liniștiți la umbra calităților lor, și care se consideră bogați în ce privește cunoașterea spirituală, să primească solia care declară că sunt înșelați și au nevoie de toate înzestrările duhovnicești. Inima nesfințită este „nespus de înșelătoare și de deznădăjduit de rea”. Mi s-a arătat că mulți se amăgesc că sunt buni creștini, dar n-au făcut de fapt nici o lucrare profundă și serioasă de smerire a eului înaintea lui Dumnezeu, înainte de a putea simți necesitatea reală de a dobândi virtuțile prețioase ale Duhului.
Dumnezeu Își conduce poporul pas cu pas. Viața creștină este un marș și o bătălie continuă. Nu există nici un răgaz în afara acestui război. Nu rămânem biruitori asupra ispitelor lui Satana decât printr-un efort constant, neîncetat. Ca popor, noi triumfăm în tăria și limpezimea adevărului. Suntem pe deplin sprijiniți pe pozițiile noastre printr-un volum copleșitor de mărturii clare ale Scripturii. Lăsăm însă mult de dorit din punctul de vedere al umilinței biblice, răbdării, credinței, iubirii, tăgăduirii de sine, spiritului de veghere și de sacrificiu. Avem nevoie să cultivăm sfințenia biblică. Păcatul este larg răspândit în poporul lui Dumnezeu. Mesajul clar de mustrare către laodiceeni nu este acceptat. Mulți rămân lipiți de îndoielile și de păcatele lor dragi în timp ce se află într-o amăgire atât de mare, încât să vorbească și să aibă sentimentul că nu duc lipsă de nimic. Ei cred că mărturia usturătoare a Duhului lui Dumnezeu este inoportună sau că nu îi vizează pe ei. Asemenea persoane au cea mai mare nevoie de harul lui Dumnezeu și de discernământ spiritual pentru a-și putea descoperi lacunele în ce privește cunoașterea spirituală. Le lipsește aproape orice destoinicie de a-și desăvârși un caracter creștin. Ei nu au o cunoaștere practică a adevărului biblic, cunoașterea care duce la o viață umilă și la conformarea voinței lor cu voința lui Hristos. Ei nu trăiesc în supunere față de toate cerințele lui Dumnezeu.
Nu este suficient doar să mărturisești credința în adevăr. Toți salvații crucii lui Hristos se obligă practic să se angajeze în cruciada împotriva vrăjmașului sufletelor, să condamne răul și să susțină dreptatea. Însă mesajul Martorului Credincios scoate la iveală faptul că poporul nostru se află într-o îngrozitoare amăgire, care Îl silește să vină la ei cu avertizări pentru a le întrerupe somnul spiritual și a-i face să treacă la acțiune hotărâtă.
În ultima mea viziune, mi s-a arătat că nici această solie fermă a Martorului Credincios nu împlinise lucrarea lui Dumnezeu. Poporul doarme mai departe în păcatele sale. Ei continuă să se declare bogați și că nu duc lipsă de nimic. Mulți întreabă: „De ce sunt date aceste mustrări? De ce ne acuză neîncetat Mărturiile de apostazie și păcate îngrozitoare? Noi iubim adevărul; ne îmbogățim; nu avem nevoie de aceste mărturii pline de mustrări și avertizări.” Acești cârtitori să-și cerceteze însă inimile și să-și compare viețile cu învățăturile practice ale Bibliei, să-și smerească sufletele înaintea lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu să lumineze în întuneric, iar solzii vor cădea de pe ochii lor și își vor da seama de adevărata lor sărăcie spirituală și nevrednicie. Vor simți nevoia de a cumpăra aur, care este credința curată și iubirea; haine albe, care reprezintă un caracter fără pată, curățit în sângele dragului lor Răscumpărător; și alifie pentru ochi, care este harul lui Dumnezeu, dătător al discernământului clar în lucrurile spirituale și dezvăluitor al păcatului. Aceste calități sunt mai prețioase decât aurul din Ofir.
Mi s-a arătat că motivul de căpetenie pentru care cei din poporul lui Dumnezeu se află acum în această stare de orbire spirituală este că nu vor să accepte reproșurile. Mulți au disprețuit mustrările și avertizările ce le-au fost aduse. Martorul Credincios condamnă starea de încropeală a poporului lui Dumnezeu, postura lor dându-i lui Satana o mare putere asupra lor în acest timp de așteptare, de veghere. Cei egoiști, cei mândri și cei ce iubesc păcatul sunt mereu asaltați de îndoieli. Satana are capacitatea de a sugera îndoieli și de a inventa obiecțiuni la adresa mărturiei critice pe care o trimite Dumnezeu, iar mulți cred că este o calitate, un semn al inteligenței faptul că sunt necredincioși, combat și despică firul în patru. Cei ce doresc să se îndoiască vor avea din plin posibilitatea s-o facă. Dumnezeu nu Se oferă să îndepărteze toate ocaziile care ar putea aduce necredința. El aduce dovezi, care trebuie cercetate cu grijă, cu o minte smerită și cu dispoziția de a ne lăsa învățați și toți ar trebui să hotărască conform ponderii acestor dovezi.
Viața veșnică are o valoare infinită și ne va costa tot ce avem. Mi s-a arătat că nu punem prețul care se cuvine pe lucrurile veșnice. Tot ceea ce merită să ai, chiar și în lumea aceasta, trebuie căpătat prin efort și uneori prin cele mai dureroase sacrificii. Și aceasta numai pentru a obține o comoară pieritoare. Să fim mai puțin dispuși să îndurăm truda și stările de conflict, mai puțin doritori să facem eforturi serioase și mari sacrificii pentru a obține o comoară de o valoare infinită și o viață care se măsoară cu zilele Celui Nesfârșit? Ne poate costa Cerul prea mult?
Credința și iubirea sunt comori de aur, elemente care lipsesc într-o mare măsură în poporul lui Dumnezeu. Mi s-a arătat că necredința în mărturiile de avertizare, încurajare și mustrare îndepărtează lumina de la poporul lui Dumnezeu. Neîncrederea le închide ochii, astfel încât ei nu cunosc starea reală în care se află. Martorul Credincios descrie astfel orbirea lor: „Și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol.”
Credința în apropiata revenire a lui Hristos se ofilește. „Domnul meu întârzie să vină” nu este spus doar în inimă, ci exprimat și în cuvinte, și încă mai hotărât prin fapte. În acest timp de veghere, stupiditatea amorțește simțurile celor din poporul lui Dumnezeu în ce privește semnele timpurilor. Nelegiuirea îngrozitoare care abundă reclamă cea mai mare sârguință și o mărturie vie pentru a ține păcatul în afara bisericii. Credința a scăzut într-o măsură înfricoșătoare și nu va putea crește decât prin exercițiu.
La începutul vestirii soliei celui de-al treilea înger, cei care s-au angajat în lucrarea lui Dumnezeu au avut ceva de riscat; au avut sacrificii de făcut. Au început această lucrare în sărăcie și au suferit cele mai mari lipsuri și critici. Au întâmpinat o împotrivire hotărâtă, care i-a împins către Dumnezeu în nevoia lor și le-a ținut trează credința. Planul nostru actual de dăruire sistematică îi sprijină cu prisosință pe pastorii noștri și nu există nici o lipsă și nici un motiv de exersare a credinței în ce privește întreținerea materială. Cei care încep acum să predice adevărul nu au în ce să se aventureze. Nu au de întâmpinat nici un risc, nici sacrificii de făcut. Sistemul adevărului este pus de-a gata în mâna lor, iar publicațiile le stau la dispoziție, sprijinind adevărurile pe care le susțin ei.
Unii tineri încep fără să-și dea cu adevărat seama de caracterul înălțat al lucrării. Ei nu au de întâmpinat privațiuni, greutăți sau conflicte serioase care ar duce la exercitarea credinței. Ei nu cultivă tăgăduirea de sine activă și nu întrețin un spirit de sacrificiu. Unii devin mândri și sunt plini de sine și nu simt povara reală a lucrării care apasă asupra lor. Martorul le spune acestor slujitori: „Fii plin de râvnă dar și pocăiește-te.” Unii dintre ei sunt atât de înfumurați în mândria lor, încât reprezintă cu adevărat o piedică și un blestem pentru cauza prețioasă a lui Dumnezeu. Ei nu exercită o influență mântuitoare asupra altora. Acești bărbați au ei înșiși nevoie să fie total convertiți la Dumnezeu și sfințiți prin adevărurile pe care le prezintă.
Mărturii directe în biserică
Foarte mulți sunt refractari și se simt jigniți pentru faptul că sunt adesea tulburați cu atenționări și mustrări care țin înaintea lor păcatele pe care le fac. Martorul Credincios spune: „știu faptele tale”. Motivațiile, scopurile, necredința, suspiciunile și invidia pot fi ascunse față de oameni, dar nu față de Hristos. Martorul Credincios vine ca sfetnic: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățit prin foc, ca să te îmbogățești, și haine albe, ca să fii îmbrăcat și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale, și alifie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi. Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc; deci fii plin de râvnă și pocăiește-te. Iată, Eu stau la ușă și bat; dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, Eu voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și M-am așezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie.”
Cei care sunt mustrați de Duhul lui Dumnezeu ar trebui să nu se ridice împotriva uneltei umile. Nu un muritor supus greșelii, ci Dumnezeu este Cel care a vorbit pentru a-i salva de la ruină. Cei ce disprețuiesc avertizarea vor fi lăsați în orbire, pentru a se amăgi singuri. Cei care iau însă aminte la ea și se țin de lucrarea de despărțire de păcatele lor, pentru a căpăta calitățile de care au nevoie, își vor deschide ușa inimii pentru ca dragul lor Mântuitor să poată intra și locui cu ei. Pe cei din această categorie îi veți afla întotdeauna într-o perfectă armonie cu mărturia Spiritului lui Dumnezeu.
Pastorii care propovăduiesc adevărul prezent nu ar trebui să neglijeze mesajul solemn către laodiceeni. Mărturia Martorului Credincios nu este o solie liniștitoare. Domnul nu le spune: Sunteți destul de corecți; ați suportat pedepse și reproșuri pe care nu le-ați meritat niciodată; ați fost descurajați în mod inutil prin severitate; nu sunteți vinovați de relele și păcatele pentru care ați fost mustrați.
Martorul Credincios declară că, atunci când crezi că te afli cu adevărat într-o stare de prosperitate, nu ai nici de unele. Nu este de ajuns ca pastorii să prezinte subiecte teoretice; ei ar trebui să prezinte și subiectele practice. Ei au nevoie să studieze lecțiile practice pe care le-a dat Hristos ucenicilor Săi și să le transforme în aplicații concrete pentru propriile lor suflete și pentru popor. Să presupunem că Hristos nu are o iubire plină de gingășie pentru poporul Său din cauză că dă această mărturie mustrătoare? O, nu! El, care a murit pentru a răscumpăra pe om de la moarte, iubește cu o iubire divină; și pe aceia pe care îi iubește îi mustră. „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care îi iubesc.” Însă mulți nu vor primi solia pe care Cerul, în îndurarea Sa, le-o trimite. Ei nu pot suporta să li se spună despre faptul că își neglijează datoria, despre nedreptățile, egoismul, mândria și dragostea lor de lume.
Mi s-a arătat că Dumnezeu a pus asupra mea și a soțului meu o lucrare deosebită, de a da o mărturie fără ocol poporului Său și de a striga cu voce tare și de a nu cruța, de a arăta poporului fărădelegile lui și casei lui Israel păcatele Sale. Există însă o categorie de oameni care nu va primi solia de mustrare; ei își ridică mâinile pentru a-i feri pe cei pe care Dumnezeu vrea să-i mustre și să-i îndrepte. Aceștia sunt mereu văzuți luând partea celor pe care Dumnezeu vrea să-i facă să-și simtă adevărata sărăcie.
Cuvântul lui Dumnezeu, venit prin servii Săi, este primit de către mulți cu întrebări și temeri. Și mulți alții își vor amâna supunerea față de avertizările și mustrările date, așteptând ca orice umbră de nesiguranță să fie îndepărtată din mintea lor. Necredința care pretinde cunoașterea desăvârșită nu se va pleca niciodată în fața dovezilor pe care Dumnezeu binevoiește să le dea. El cere poporului Său credința care se întemeiază pe greutatea dovezilor, nu pe o cunoaștere totală. Acești urmași ai lui Hristos, dacă acceptă lumina pe care le-o oferă Dumnezeu, trebuie să se supună vocii lui Dumnezeu care li se adresează în timp ce există multe alte voci care strigă împotriva ei. Este nevoie de discernământ pentru a distinge vocea lui Dumnezeu.
Cei care nu acționează când îi cheamă Domnul, ci așteaptă dovezi mult mai sigure și ocazii mult mai favorabile, vor umbla în întuneric, căci lumina va fi retrasă. Este posibil ca, o dată respinse dovezile date, într-o zi să nu mai fie repetate niciodată.
Mulți sunt ispitiți în ce privește lucrarea noastră și o pun sub semnul întrebării. Unii, în starea de amăgire în care sunt, pun dificultățile și încurcăturile poporului lui Dumnezeu pe seama mărturiilor mustrătoare pe care li le-am dat. Ei gândesc că problema este a celor care poartă solia de avertizare, care scot la iveală păcatele poporului și le îndreaptă greșelile. Mulți sunt înșelați de vrăjmașul sufletelor. Ei cred că lucrările fratelui și sorei White ar fi de acceptat dacă n-ar condamna neîncetat răul și n-ar mustra păcatul. Mi s-a arătat că Dumnezeu a pus această lucrare asupra noastră și că, atunci când suntem împiedicați să ne întâlnim cu poporul Său, ca să ne dăm mărturia pentru a zădărnici prejudecățile și invidia celor neconsacrați, Satana își impune ispitele cu o foarte mare putere. Cei care au fost întotdeauna înclinați către împotrivire și îndoială nu au rețineri să-și exprime îndoielile și să-și strecoare cu dibăcie necredința. Unii au îndoieli fățarnice, aparent izvorâte din conștiință și foarte evlavioase, pe care le aduc cu prevedere, ca din întâmplare, în discuție, îndoieli care au însă o putere de zece ori mai mare de a-i întări în păcat pe cei greșiți, de a ne restrânge influența și a slăbi încrederea poporului lui Dumnezeu în lucrarea noastră decât dacă s-ar împotrivi mai deschis. Am văzut că aceste biete suflete erau amăgite de Satana. Se măgulesc că sunt în regulă, că sunt aprobați de Dumnezeu și că sunt bogați ca discernământ spiritual, când ei sunt vrednici de plâns, săraci și orbi. Ei fac lucrarea lui Satana, dar gândesc că sunt plini de râvnă pentru Dumnezeu.
Unii nu vor primi mărturia pe care le-a încredințat-o Dumnezeu, amăgindu-se că s-ar putea ca noi să fim cei înșelați, iar ei să aibă dreptate. Ei cred că poporul lui Dumnezeu nu are nevoie de mustrări și de declarații fățișe, de bună-credință, ci că Dumnezeu este cu ei. Acești oameni amăgiți, ale căror suflete s-au aflat întotdeauna în război cu credincioasa mustrare a păcatului, strigă: Vorbiți-ne lucruri plăcute! Cum vor interpreta ei solia Martorului Credincios către Laodicea? Aici nu poate fi nici o neînțelegere. Această solie trebuie dusă de servii lui Dumnezeu unei biserici încropite. Ea trebuie să-i scoată pe cei din poporul Său din siguranța și amăgirea periculoasă cu privire la modul real în care se înfățișează înaintea lui Dumnezeu. Dacă ar fi primită, această mărturie i-ar împinge pe oameni la acțiune și i-ar conduce la umilință și mărturisirea păcatelor. Martorul Credincios spune: „Știu faptele tale, că nu ești nici rece, nici în clocot.” Și iarăși: „Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc; fii plin de râvnă dar, și pocăiește-te.” Apoi vine făgăduința: „Iată, Eu stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și deschide ușa, voi intra la el, voi cina cu el și el cu Mine. Celui ce va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și M-am așezat cu Tatăl Meu pe scaunul Său de domnie.”
Poporul lui Dumnezeu trebuie să-și vadă păcatele și să fie plini de râvnă pentru pocăință, îndepărtând acele păcate care i-au adus într-o asemenea stare deplorabilă de sărăcie, orbire, nevrednicie și cruntă amăgire. Mi s-a arătat că mărturia directă trebuie să trăiască în biserică. Numai aceasta va constitui un răspuns pentru solia către laodiceeni. Fărădelegile trebuie mustrate, păcatului trebuie să i se spună păcat, iar încumetarea să fie înfruntată prompt și hotărât și îndepărtată din mijlocul nostru ca popor.
A lupta împotriva Duhului lui Dumnezeu
Aceia care au un spirit de împotrivire față de lucrarea pe care Duhul lui Dumnezeu ne-a determinat s-o facem de douăzeci și șase de ani și care au vrut să ne stingă mărturia nu luptă împotriva noastră, ci împotriva lui Dumnezeu, care a pus asupra noastră povara unei lucrări pe care nu a încredințat-o altcuiva. Cei care combat și despică firul în patru, care cred că este o calitate să te îndoiești și care se descurajează; cei care au fost uneltele prin care ni s-a îngreunat lucrul și prin care ni s-a slăbit credința, nădejdea și curajul au fost cei care au făcut supoziții despre un rău imaginar, care au răspândit acuzații de neîncredere și care au așteptat cu invidie o ocazie pe care s-o folosească împotriva noastră. Ei consideră un lucru de la sine înțeles că, din moment ce avem slăbiciuni omenești, au prin aceasta dovada clară că noi suntem cei greșiți și ei sunt cei ce au dreptate. Dacă pot găsi o aparență oarecare de care se pot sluji pentru a ne face rău, ei fac acest lucru cu un spirit de triumf și sunt gata să combată lucrarea noastră de mustrare a răului și de condamnare a păcatului ca fiind un spirit aspru, dictatorial.
Însă, deși nu le acceptăm versiunea, și anume că starea în care ne aflăm este motivul suferințelor noastre; deși susținem că Dumnezeu ne-a încredințat o lucrare mult mai dificilă decât le-a încredințat altora, recunoaștem cu sufletul smerit și cu pocăință că ne-au fost puse la grea încercare credința și curajul și că nu am reușit uneori să ne încredem pe deplin în Acela care ne-a dat de împlinit această lucrare. Când prindem din nou curaj, după încercări și dezamăgiri amare, regretăm profund că ne-am îndoit vreodată de Dumnezeu, că am cedat slăbiciunilor omenești și am lăsat ca descurajarea să arunce o umbră peste credința noastră și să ne slăbească încrederea în Dumnezeu. Mi s-a arătat că slujitorii lui Dumnezeu din vechime au suferit dezamăgiri și descurajări la fel ca și noi, bieți muritori. Am fost pe mâini bune; totuși, acest lucru nu este o scuză pentru noi.
Când soțul meu a stat lângă mine pentru a mă susține în lucrarea mea și a dat o mărturie lămurită, în perfect acord cu lucrarea Duhului lui Dumnezeu, mulți au avut simțământul că el personal le făcea rău, când de fapt Domnul a fost Acela care a pus asupra lui povara și care, prin slujitorul Său, i-a mustrat și a căutat să-i aducă acolo unde aveau să se pocăiască de relele lor și să intre în grația lui Dumnezeu.
Cei pe care Dumnezeu i-a ales pentru o lucrare importantă au fost întotdeauna priviți cu neîncredere și suspiciune. În vremurile străvechi, când Ilie a fost trimis de Dumnezeu cu o solie către popor, ei nu au luat în seamă avertismentul. L-au considerat nepotrivit de sever. Au gândit chiar că poate își pierduse mințile, pentru că îi declarase pe ei, poporul lui Dumnezeu, ca fiind păcătoși și de asemenea că păcatele lor ajunseseră atât de grave, încât judecățile lui Dumnezeu aveau să se abată asupra lor. Satana și oștile sale au fost dintotdeauna în război cu cei care duc solia de avertizare și care mustră păcatele. Cei neconsacrați vor fi de asemenea aliați cu vrăjmașul sufletelor, pentru a face ca lucrarea slujitorilor credincioși ai lui Dumnezeu să fie cât mai grea posibil.
Dacă soțul meu a fost împins dincolo de limită și a ajuns descurajat și disperat; dacă amândoi am ajuns uneori să nu mai vedem nimic îmbietor în viață care să ne facă s-o dorim, nu este nimic ciudat sau nou. Ilie, unul dintre marii și puternicii profeți ai lui Dumnezeu, alergând să-și scape viața de mânia Izabelei, fugar, obosit și zdrobit de atâta mers, și-a dorit mai degrabă moartea decât viața. Dezamăgirea sa cruntă, provocată de necredincioșia lui Israel, îi spulberase moralul și simțea că nu mai putea să-și pună încrederea în om. În ziua nenorocirii și întunecimii, Iov rostește aceste cuvinte: „Să piară ziua în care m-am născut”.
Cei care nu sunt obișnuiți să simtă în toată profunzimea, care n-au fost sub poveri asemenea unui car apăsat de greutatea snopilor și care nu și-au unit interesul atât de intim cu cauza și lucrarea lui Dumnezeu, încât să le pară o parte din propria ființă și mai scumpă decât viața, aceștia nu pot înțelege simțămintele soțului meu, tot așa cum Israel nu putea înțelege simțămintele lui Ilie. Regretăm că ne-am descurajat, oricare vor fi fost împrejurările.
Cazul lui Ahab ca avertisment
Sub conducerea nelegiuită a lui Ahab, Israel s-a despărțit de Dumnezeu și și-a stricat căile înaintea Lui. „Ahab, fiul lui Omri, a făcut ce este rău înaintea Domnului, mai mult decât toți cei care fuseseră înaintea lui. Și, ca și cum ar fi fost puțin lucru pentru el să umble în păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de soție și pe Izabela, fiica lui Etbaal, împăratul sidoniților, și a slujit lui Baal și s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal în templul lui Baal, pe care l-a construit la Samaria, și a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toți împărații lui Israel care fuseseră înaintea lui, ca să provoace la mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel.”
Ahab era slab în ce privește tăria morală. Nu avea un simț înalt al lucrurilor sacre; era egoist și lipsit de principii. Unirea sa prin căsătorie cu o femeie care avea o fire hotărâtă și un temperament nervos și care era devotată idolatriei i-a făcut pe amândoi unelte speciale ale lui Satana, pentru a duce poporul lui Dumnezeu în idolatrie și apostazie îngrozitoare. Spiritul hotărât al Izabelei a modelat caracterul lui Ahab. Firea lui egoistă era incapabilă să aprecieze îndurările lui Dumnezeu față de poporul Său și obligația lui față de Dumnezeu, aceea de păzitor și conducător al lui Israel. Frica de Dumnezeu slăbea zilnic în Israel. Dovezile de blasfemie ale idolatriei lor oarbe se putea zări în mijlocul Israelului lui Dumnezeu. Nu exista nimeni care să îndrăznească să-și dea pe față viețile, stând în mod deschis în opoziție cu idolatria blasfemitoare generală. Altarele lui Baal și preoții lui, care jertfeau soarelui, lunii și stelelor, erau la vedere pretutindeni. Ei consacraseră temple și dumbrăvi, în care lucrarea mâinilor omului era așezată spre închinare. Binecuvântările pe care Dumnezeu le dăduse poporului Său nu treziseră nici o urmă de recunoștință față de Dătător. Toate darurile Cerului — râurile șerpuitoare, șuvoaiele de ape vii, roua delicată, aversele de ploaie, care înviorau pământul și făceau ca pășunile lor să rodească din belșug, toate acestea erau atribuite bunăvoinței dumnezeilor lor.
Sufletul credincios al lui Ilie era îndurerat. Indignarea lui fusese stârnită și era gelos pentru slava lui Dumnezeu. El a văzut că Israel se aruncase într-o apostazie înfricoșătoare. Iar când și-a readus în minte lucrurile mari pe care Dumnezeu le făcuse pentru ei, a fost copleșit de durere și uimire. Însă toate acestea fuseseră uitate de majoritatea poporului. A mers înaintea Domnului și, cu sufletul sfâșiat de suferință, a intervenit pentru salvarea poporului, dacă era necesar, chiar prin judecăți. S-a rugat lui Dumnezeu să nu dea rouă și ploaie poporului Său nerecunoscător, comorile cerului, pentru ca Israelul apostaziat să poată privi către dumnezeii lui, către idolii de aur, de lemn și de piatră, către soare, lună și stele, așteptând în zadar ca acestea să ude și să îmbogățească pământul, făcându-l să rodească din belșug. Domnul i-a spus lui Ilie că i-a auzit rugăciunea și că va opri ploaia și roua de la poporul Său până când aveau să se întoarcă la El cu pocăință.
Păcatul și pedeapsa lui Acan
Dumnezeu Își păzise în mod deosebit poporul de amestecul cu națiunile idolatre din jurul lor, pentru ca inimile să nu le fie amăgite de chipurile cioplite și capelele atrăgătoare, de templele și altarele care erau dispuse cu multă cheltuială și în modul cel mai ademenitor pentru a perverti simțurile și pentru ca Dumnezeu să fie înlocuit din mintea oamenilor.
Cetatea Ierihonului era consacrată idolatriei celei mai extravagante. Locuitorii ei erau foarte bogați; însă ei socoteau că toate bogățiile pe care li le dăduse Dumnezeu erau daruri venite din partea dumnezeilor lor. Aveau din plin aur și argint; însă, asemenea oamenilor dinainte de potop, erau stricați și hulitori și Îl insultaseră și provocaseră pe Dumnezeul cerurilor prin faptele lor nelegiuite. Judecățile lui Dumnezeu au fost stârnite împotriva Ierihonului. Aceasta era o fortăreață. Însă chiar Căpetenia Domnului oștirilor a venit din cer pentru a conduce armatele cerului într-un atac împotriva cetății. Îngeri ai lui Dumnezeu s-au prins de zidurile masive și le-au prăbușit la pământ. Dumnezeu hotărâse ca cetatea Ierihonului să fie blestemată și că toți trebuia să piară, în afară de Rahav și cei din casa ei. Aceștia trebuia să fie salvați din pricina atitudinii binevoitoare pe care o avusese Rahav față de trimișii Domnului. Cuvântul Domnului pentru popor a fost: „Feriți-vă numai de ceea ce va fi dat spre nimicire; căci dacă veți lua ceva din ceea ce va fi dat spre nimicire, veți face ca tabăra lui Israel să fie dată spre nimicire și o veți nenoroci.” „Atunci Iosua a jurat și a zis: «Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească cetatea aceasta a Ierihonului! Cu prețul întâiului născut îi va pune temelia și cu prețul celui mai tânăr fiu al lui îi va așeza porțile!»”
Dumnezeu a fost foarte strict în privința Ierihonului, pentru ca poporul să nu fie fermecat de lucrurile la care se închinaseră locuitorii lui, iar inimile lor să nu se întoarcă de la Dumnezeu. El și-a păzit poporul prin poruncile cele mai categorice; totuși, în ciuda poruncii solemne a lui Dumnezeu, rostite prin gura lui Iosua, Acan a îndrăznit s-o calce. Lăcomia l-a făcut să ia din comorile pe care Dumnezeu îi interzisese să le atingă, deoarece blestemul Lui se afla asupra lor. Și, din pricina păcatului acestui om, Israelul lui Dumnezeu a fost neputincios ca apa înaintea vrăjmașilor săi.
Iosua și bătrânii lui Israel se aflau în mare suferință. Ei s-au așezat înaintea chivotului lui Dumnezeu într-o umilință vrednică de plâns, pentru că Domnul era mânios pe poporul Său. Ei s-au rugat și au plâns înaintea lui Dumnezeu. Domnul i-a vorbit lui Iosua: „Scoală-te! Pentru ce stai culcat astfel pe fața ta? Israel a păcătuit; au călcat legământul Meu care li l-am poruncit, au luat din lucrurile date spre nimicire, le-au furat și au mințit și le-au ascuns printre lucrurile lor. De aceea fiii lui Israel nu pot să reziste vrăjmașilor lor, ci au devenit blestemați; Eu nu voi mai fi cu voi dacă nu nimiciți lucrurile blestemate din mijlocul vostru”.
Datoria de a mustra păcatul
Mi s-a arătat că Dumnezeu ilustrează aici cum privește El păcatul aflat printre cei care mărturisesc că sunt poporul Său, păzitor al poruncilor. Cei pe care i-a onorat într-un mod deosebit prin faptul că au fost martori ai unor extraordinare etalări ale puterii Sale, și care chiar și atunci se aventuraseră să nesocotească îndrumările Sale lămurite, vor constitui obiectul mâniei Lui. Dumnezeu dorește să-și învețe poporul că neascultarea și păcatul sunt peste măsură de jignitoare pentru El și că nu trebuie privite cu ușurătate. El ne arată că, atunci când cei din poporul Său sunt găsiți în păcat, ar trebui să ia de îndată măsuri hotărâte pentru a scoate din mijlocul lor acel păcat, pentru ca mânia Sa să nu fie îndreptată asupra tuturor. Dacă însă păcatele poporului sunt trecute cu vederea de către aceia aflați în poziții de răspundere, dezaprobarea Sa se va afla asupra lor, iar poporul lui Dumnezeu, ca întreg, va fi considerat răspunzător pentru acele păcate. Prin metodele folosite cu poporul Său din trecut, Domnul arată necesitatea curățirii de rele a bisericii. Un singur păcătos poate răspândi atât întuneric, încât să alunge lumina lui Dumnezeu din întreaga adunare. Când poporul își dă seama că întunericul se așterne asupra lor și nu știu cauza, ar trebui să-L caute cu sinceritate pe Dumnezeu, cu multă umilință și văzându-și propria nevrednicie, până când relele care Îl întristează pe Duhul lui Dumnezeu sunt descoperite și îndepărtate.
Prejudecățile care s-au ridicat împotriva noastră pentru că am mustrat nedreptățile a căror existență mi-a fost arătată de Dumnezeu și strigătul care s-a ridicat, condamnându-ne că am fost aspri și severi, nu sunt corecte. Dumnezeu ne poruncește să vorbim, iar noi nu vom tăcea. Dacă nelegiuirile sunt evidente în mijlocul poporului Său și dacă servii lui Dumnezeu trec mai departe indiferenți față de acestea, ei îl susțin și îl îndreptățesc practic pe păcătos, fiind tot atât de vinovați, și vor primi tot atât de sigur neplăcerea lui Dumnezeu; căci vor fi făcuți răspunzători pentru păcatele celor vinovați. În viziune, mi-au fost arătate multe situații în care neplăcerea lui Dumnezeu a fost provocată de neglijența servilor Săi de a se ocupa de relele și păcatele care existau în mijlocul lor. Poporul a considerat că aceia care au scuzat aceste rele sunt foarte buni la suflet și cu o fire cuceritoare, pur și simplu pentru că au evitat să se achite de o clară datorie scripturistică. Sarcina nu era plăcută pentru simțămintele lor; prin urmare, s-au ferit de ea.
Spiritul de ură pe care l-au avut unii din pricina mustrării relelor din poporul lui Dumnezeu a adus orbire și o amăgire înfricoșătoare asupra propriilor lor suflete, aducându-i în imposibilitatea de a putea discerne între bine și rău. Și-au stins propria percepție spirituală. Ei pot fi martori la nelegiuiri, dar fără să simtă cum a simțit Iosua și fără să se umilească pentru că simt primejdia în care se află sufletele.
Adevăratul popor al lui Dumnezeu, care are pe inimă spiritul lucrării Domnului și mântuirea sufletelor, va privi întotdeauna păcatul în lumina caracterului său adevărat, păcătos. Ei vor fi întotdeauna pentru înfruntarea credincioasă și fără ocol a păcatelor care mânjesc atât de ușor poporul lui Dumnezeu. Vor simți cu cea mai mare profunzime nelegiuirile celor care mărturisesc că fac parte din poporul lui Dumnezeu, mai ales către închiderea lucrării pentru biserică, în timpul de sigilare a celor o sută patruzeci și patru de mii care urmează să stea fără vină înaintea tronului lui Dumnezeu. Acest lucru este pus în evidență cu putere de către profet prin ilustrația ultimei lucrări, reprezentate prin imaginea care îi înfățișa pe bărbații ce purtau fiecare în mână o unealtă de nimicire. Unul, aflat în mijlocul lor, era îmbrăcat într-o haină de in și purta la brâu o călimară. „Domnul i-a zis: «Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se înfăptuiesc acolo».”
Cine sunt cei ce stau în sfatul lui Dumnezeu în acest timp? Să fie oare aceia care scuză efectiv relele din mijlocul poporului declarat al lui Dumnezeu și care cârtesc în inimile lor, dacă nu chiar pe față, împotriva celor ce mustră păcatul? Să fie oare aceia care iau poziție împotriva lor și simpatizează cu cei ce comit nelegiuirea? Cu siguranță, nu! Dacă nu se pocăiesc și nu părăsesc lucrarea lui Satana, aceea de a oprima pe cei ce au povara lucrării și de a sprijini mâinile ridicate ale păcătoșilor din Sion, ei nu vor primi niciodată semnul sigiliului aprobării lui Dumnezeu. Se vor prăbuși în distrugerea generală a celor răi, reprezentată de lucrarea celor cinci bărbați care poartă unelte de nimicire. Observați punctul acesta cu atenție: cei care primesc semnul curat al adevărului lucrat în ei prin puterea Duhului Sfânt, reprezentat printr-un însemn făcut de bărbatul îmbrăcat în haina de in, sunt cei „care suspină și gem din cauza tuturor urâciunilor care se înfăptuiesc” în biserică. Dragostea lor pentru puritate, pentru onoarea și slava lui Dumnezeu este atât de mare și au, în ce privește păcatul, o percepție așa de clară despre caracterul său peste măsură de păcătos, încât sunt reprezentați ca fiind în agonie, suspinând și plângând chiar. Citiți capitolul 9 din Ezechiel.
Însă nimicirea generală a celor care nu văd în același fel contrastul cel mare dintre păcat și neprihănire și nu simt același lucru cu cei care stau în sfatul lui Dumnezeu și primesc semnul este arătată în ordinul dat celor cinci oameni care poartă uneltele de nimicire: „Treceți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă și să nu vă îndurerați! Ucideți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei; dar să nu vă atingeți de nici unul dintre cei care au semnul pe frunte. Începeți însă cu locașul Meu cel sfânt.”
În cazul păcatului lui Acan, Dumnezeu i-a spus lui Iosua: „Eu nu voi mai fi cu voi dacă nu nimiciți lucrurile blestemate din mijlocul vostru.” Cum se compară exemplul acesta cu calea urmată de aceia care nu vor să-și ridice glasul împotriva păcatului și nedreptății, dar a căror simpatie se îndreaptă întotdeauna înspre aceia care tulbură tabăra lui Israel cu păcatele lor? Dumnezeu i-a spus lui Iosua: „Nu vei putea să reziști vrăjmașilor tăi până nu veți scoate lucrul blestemat din mijlocul vostru.” El a rostit pedeapsa care avea să urmeze călcării legământului Său.
Iosua a început atunci să caute cu stăruință pentru a-l afla pe cel vinovat. El a luat pe Israel după semințiile lui, apoi după familii și după aceea individual; și Acan a fost găsit vinovat. Însă ca problema să fie clară pentru întregul Israel, și anume că nu ar trebui să li se dea nici o ocazie de a murmura și de a spune că au fost făcuți să sufere cei nevinovați, Iosua a folosit o tactică. El știa că Acan era cel ce călcase porunca și că își ascunsese păcatul, întorcându-L pe Dumnezeu împotriva poporului Său. Iosua l-a convins cu mult tact pe Acan să-și mărturisească păcatul, pentru ca onoarea și dreptatea lui Dumnezeu să poată fi apărate înaintea lui Israel. „Și Iosua a zis lui Acan: «Fiul meu, te rog, dă slavă Domnului, Dumnezeului lui Israel, mărturisește și spune-mi ce-ai făcut, nu-mi ascunde nimic».”
„Acan a răspuns lui Iosua și a zis: «Este adevărat că am păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului lui Israel, și iată ce am făcut: am văzut în pradă o manta frumoasă de șinear, două sute de sicli de argint și o bară de argint și o bară de aur în greutate de cincizeci de sicli; le-am poftit și le-am luat; iată, sunt ascunse în pământ, în mijlocul cortului meu, iar argintul este sub ele». Iosua a trimis soli, care au alergat la cort; și iată, lucrurile erau ascunse în cortul lui Acan și argintul era sub ele. Le-au luat din mijlocul cortului, le-au adus lui Iosua și tuturor fiilor lui Israel și le-au pus înaintea Domnului. Iosua și tot Israelul împreună cu el au luat pe Acan, fiul lui Zerah, argintul, mantaua, bara de aur, pe fiii și fiicele lui Acan, boii lui, măgarii, oile, cortul lui și tot ce era al lui; și i-au suit în valea Acor. Iosua a zis: «Pentru ce ne-ai nenorocit? Și pe tine te va nenoroci Domnul azi». Și tot Israelul i-a ucis cu pietre și i-au dat foc după ce i-au ucis cu pietre.”
Domnul i-a spus lui Iosua că Acan nu numai că luase lucrurile pe care El interzisese categoric să și le însușească pentru a nu fi blestemați, dar furase, ba încă și ascunsese. Domnul a poruncit ca Ierihonul și toate prăzile luate din el să fie arse, cu excepția aurului și argintului, care urmau să fie păstrate pentru vistieria Domnului. Biruința cuceririi Ierihonului nu a fost obținută prin război sau prin punerea în pericol a poporului. Căpetenia oștirii Domnului condusese armatele cerului. Bătălia a fost a Domnului; El a fost Acela care a dus lupta. Copiii lui Israel n-au lovit nici măcar o singură dată. Victoria și slava erau ale Domnului și de asemenea prăzile. El a dispus să fie ars totul, în afară de aur și argint, pe care le păstrase pentru vistieria Sa. Acan a înțeles bine dispozițiile date și faptul că bogățiile de aur și argint pe care le poftise erau ale Domnului. El a furat din vistieria lui Dumnezeu pentru propriul lui folos.
Lăcomia în poporul lui Dumnezeu
Am văzut că mulți dintre cei ce mărturisesc că păzesc poruncile lui Dumnezeu își însușesc spre propria lor folosință mijloacele pe care li le-a încredințat Domnul și care ar trebui să intre în vistieria Sa. Ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu de zecimi și daruri. Ei ascund și rețin mijloace spre răul lor. Aduc slăbiciunea și sărăcia asupra propriilor persoane și întunericul asupra bisericii, din cauza lăcomiei lor, prefăcătoriei și faptului că Îl jefuiesc pe Dumnezeu de zecimi și daruri.
Am văzut că multe suflete se vor cufunda în întuneric din pricina lăcomiei lor. Mărturia clară și fără ocolișuri trebuie să lucreze în biserică sau blestemul lui Dumnezeu va rămâne asupra poporului tot atât de sigur cum a rămas asupra vechiului Israel din cauza păcatelor sale. Dumnezeu Își trage la răspundere poporul, ca întreg, pentru păcatele care există în indivizii din mijlocul lui. Dacă aceia care conduc biserica neglijează să caute cu stăruință păcatele care aduc neplăcerea lui Dumnezeu asupra acesteia, ei devin răspunzători pentru aceste păcate. Însă a ne ocupa de mintea oamenilor este lucrarea cea mai frumoasă în care s-a angajat vreodată cineva. Nu toți sunt potriviți să-i corecteze pe cei greșiți. Nu au toți înțelepciunea de a lucra cu dreptate și de a iubi îndurarea în același timp. Nu au dispoziția să vadă necesitatea de a împleti iubirea și compasiunea gingașă cu mustrările pline de credincioșie. Unii au tot timpul o severitate inutilă și nu simt necesitatea respectării poruncii apostolului: „Aveți milă de cei care nu sunt de acord; iar pe alții scăpați-i cu frică, smulgându-i din foc”.
Sunt mulți care nu au înțelepciunea lui Iosua și nici vreo datorie specială de a scoate la iveală relele și de a lua imediat măsuri cu privire la păcatele existente în mijlocul poporului. Astfel de persoane să nu-i împiedice pe aceia care au asupra lor povara acestei lucrări; să nu stea în calea celor care au de împlinit această îndatorire. Unii își fac obiceiul de a ridica semne de întrebare, de a se îndoi și de a căuta vină pentru că alții fac lucrarea pe care Domnul nu le-a dat-o lor. Aceștia stau chiar în cale, pentru a-i împiedica pe cei asupra cărora Dumnezeu a pus povara mustrării și îndreptării păcatelor nebiruite, pentru ca dezaprobarea Lui să poată fi îndepărtată de la poporul Său. Dacă ar exista printre noi un caz asemănător cu al lui Acan, s-ar găsi mulți care să-i acuze pe cei care ar juca rolul lui Iosua, acela de a-l descoperi pe cel greșit, că au un spirit răutăcios și defăimător. Cu Dumnezeu nu te poți juca, iar avertismentele Sale nu pot fi nesocotite cu nerușinare de către un popor stricat.
Mi s-a arătat că modul de mărturisire folosit de Acan este similar cu mărturisirile pe care le fac și le vor face unii dintre noi. Ei își ascund nelegiuirile și refuză să facă de bunăvoie o mărturisire, până când îi descoperă Dumnezeu; abia atunci își recunosc păcatele. Câțiva continuă să meargă pe o cale greșită până când se împietresc. S-ar putea chiar ca ei să știe că biserica este împovărată, așa cum Acan știa că Israel era slăbit în fața dușmanilor săi din pricina vinovăției lui. Cu toate acestea, nu-i mustră conștiința. Ei nu vor dori să ușureze biserica, smerindu-și inimile mândre și răzvrătite înaintea lui Dumnezeu și îndepărtând de la ei nelegiuirile. Neplăcerea Lui este asupra poporului Său, iar El nu-și face simțită puterea în mijlocul lor atâta vreme cât există păcate între ei și sunt apărate de cei aflați în poziții de răspundere.
Cei care lucrează în teama de Dumnezeu pentru a scăpa biserica de piedici și pentru a repara nedreptăți mari, în scopul ca poporul lui Dumnezeu să vadă necesitatea de a se scârbi de păcat și să poată propăși în curăție și, de asemenea, ca Numele lui Dumnezeu să fie slăvit, aceștia vor întâmpina mereu un curent de împotrivire din partea celor neconsacrați. Țefania descrie astfel starea adevărată a acestei categorii și judecățile îngrozitoare care vor veni asupra lor:
„În timpul acela, voi scormoni Ierusalimul cu felinare și voi pedepsi pe toți oamenii care stau liniștiți pe drojdiile lor și zic în inima lor: «Domnul nu va face nici bine, nici rău!» Ziua cea mare a Domnului este aproape, este aproape și vine în graba mare! Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului și viteazul țipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz și de suferință, o zi de ruină și de nimicire, o zi de întuneric și negură, o zi de nori și de întunecime, o zi în care va răsuna trâmbița și strigătele de război împotriva cetăților întărite și a turnurilor înalte. Atunci voi pune pe oameni la strâmtorare și vor bâjbâi ca niște orbi pentru că au păcătuit împotriva Domnului; de aceea le voi vărsa sângele ca praful și carnea ca gunoiul! Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i scape în ziua mâniei Domnului, ci toată țara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toți locuitorii țării.”
Mărturisiri făcute prea târziu
Când va veni în cele din urmă o criză, căci este sigur că așa va fi, și Dumnezeu va vorbi pentru poporul Său, cei care au păcătuit, cei care au fost un nor de întuneric și au stat direct în calea lui Dumnezeu, care lucra pentru poporul Său, s-ar putea să se alarmeze văzând cât de mult timp au continuat să cârtească și să pună piedici cauzei; și, asemenea lui Acan, îngrozindu-se, s-ar putea să recunoască faptul că au păcătuit. Însă mărturisirile lor sunt tardive și nu sunt din cele care le pot aduce vreun folos, chiar dacă acestea pot veni în favoarea cauzei lui Dumnezeu. Astfel de oameni nu fac mărturisiri pentru că au înțeles adevărata lor stare și își dau seama cât de neplăcută a fost calea lor înaintea lui Dumnezeu. Dumnezeu ar putea să-i pună pe cei din această categorie la o nouă încercare și să-i lase să arate că nu sunt nicidecum mai bine pregătiți să nu se lase influențați de răzvrătire și păcat, în comparație cu timpul anterior mărturisirii. Ei au înclinația de a fi întotdeauna de partea răului. Iar când aceia care vor să fie de partea Domnului sunt chemați să ia în mod hotărât atitudine pentru apărarea a ceea ce este drept, ei își vor arăta adevărata poziție. Aceia care s-au aflat aproape toată viața lor sub stăpânirea unui spirit tot atât de străin de Spiritul lui Dumnezeu ca și acela care l-a controlat pe Acan vor fi total pasivi când vine timpul ca toți să treacă hotărât la acțiune. Ei nu vor pretinde că se află de o parte sau de alta. Puterea lui Satana i-a stăpânit atât de mult timp, încât par orbiți și nu au dispoziția de a sta în apărarea dreptății. Dacă nu iau o poziție hotărâtă de partea răului, aceasta nu este din cauză că au o înțelegere clară a ceea ce este drept, ci pentru că nu îndrăznesc.
Cu Dumnezeu nu se poate glumi. Numai în timp de conflict se vor arăta adevăratele însemne de pe drapelul care flutură în vânt. Atunci este nevoie ca stegarii să fie neclintiți și să facă publică adevărata lor poziție. Atunci este testată destoinicia fiecărui soldat adevărat care se află în slujba binelui. Cei ce stau deoparte nu pot purta niciodată laurii victoriei. Cei ce sunt sinceri și loiali nu vor ascunde acest fapt, ci se vor angaja trup și suflet în lucrare și vor risca în bătălie tot ceea ce au, indiferent care ar fi rezultatul luptei. Dumnezeu este un Dumnezeu care urăște păcatul. Și pe aceia care îl încurajează pe păcătos, spunând „Ești în regulă”, Dumnezeu îl va blestema.
Mărturisirea la timp a păcatelor, pentru a despovăra poporul lui Dumnezeu, va fi acceptată de El. Însă există printre noi și unii care, asemenea lui Acan, vor face mărturisiri prea târziu pentru a se mai putea salva. Dumnezeu i-ar putea proba, trecându-i printr-o altă încercare, doar pentru a arăta poporului că aceștia nu vor rezista nici unui test, nici unei probe venite de la Dumnezeu. Ei nu sunt în armonie cu dreptatea. Resping mărturia care vine fără ocolișuri, atingând inima, și s-ar bucura să-i vadă reduși la tăcere pe toți cei ce fac mustrări.
Ilie mustră pe Ahab
Poporul Israel își pierduse treptat frica și respectul față de Dumnezeu, până acolo încât cuvântul Său venit prin Iosua nu mai avea nici o greutate pentru ei. „În zilele lui Ahab, Hiel din Betel a zidit iarăși Ierihonul; i-a pus temeliile cu prețul lui Abiram, întâiul lui născut, și i-a pus porțile cu prețul lui Segug, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun.”
În timp ce Israel aluneca în apostazie, Ilie a rămas profetul lui Dumnezeu, sincer și devotat Lui. Sufletul lui credincios era nespus de întristat când vedea că necredința și lipsa de loialitate îi despărțeau cu repeziciune de Dumnezeu pe copiii lui Israel și s-a rugat ca Dumnezeu să-și salveze poporul. El a mijlocit fierbinte ca Domnul să nu-și lepede de tot poporul păcătos, ci să-i aducă la pocăință, chiar și prin judecăți, dacă era necesar, și să nu-i lase să meargă încă și mai departe în păcat, forțându-L astfel să-i lichideze ca națiune.
Solia Domnului a venit la Ilie cu îndemnul ca acesta să meargă la Ahab pentru a vesti judecățile Sale, provocate de păcatele lui Israel. Ilie a călătorit zi și noapte până a ajuns la palatul lui Ahab. El nu a cerut permisiunea de a intra și nu a așteptat să fie anunțat după protocol. Fără ca Ahab să se aștepte la aceasta, Ilie se arată înaintea împăratului uimit al Samariei, în veșmintele aspre purtate îndeobște de către profeți. El nu se scuză deloc pentru apariția sa neașteptată, fără invitație, ci, ridicându-și mâinile spre cer, anunță, în Numele viului Dumnezeu care a făcut cerurile și pământul, judecățile ce vor veni asupra lui Israel: „În anii aceștia nu va fi nici rouă, nici ploaie decât la cuvântul meu”.
Acest anunț tulburător privind judecățile lui Dumnezeu provocate de păcatele lui Israel a căzut ca un trăsnet asupra împăratului apostat. El părea paralizat de uimire și groază; și, înainte să-și revină din uluirea sa, Ilie,fără să aștepte să vadă efectul soliei lui, a dispărut la fel de brusc cum venise. Lucrarea lui era de a vesti cuvântul de nenorocire de la Dumnezeu, după care s-a retras imediat. Cuvântul lui zăvorâse comorile cerului, și cuvântul lui era singura cheie care le putea descuia iarăși.
Domnul știa că servul Său nu era în siguranță printre copiii lui Israel. El nu avea încredere să-l lase în Israelul apostaziat, ci l-a trimis să-și găsească adăpost într-o națiune păgână. L-a îndreptat către o femeie care era văduvă și într-o asemenea stare de sărăcie, încât abia își putea ține zilele cu puțina mâncare pe care o avea. O femeie păgână, trăind în puțina lumină pe care o avusese, se afla într-o stare mult mai bună înaintea lui Dumnezeu decât văduvele lui Israel, care fuseseră binecuvântate cu privilegii deosebite și o mare lumină și cu toate acestea nu trăiau după lumina pe care le-o dăduse Dumnezeu. Cum iudeii respinseseră lumina, fuseseră lăsați în întuneric, iar Dumnezeu nu avea încredere să-și lase slujitorul în mijlocul poporului Său, care Îi stârnise mânia divină.
Iată acum o bună ocazie pentru Ahab și Izabela cea păgână să pună la încercare puterea zeilor lor și să dovedească neadevărat cuvântul lui Ilie. Profeții Izabelei erau în număr de sute. Împotriva tuturor acestora Ilie stă singur. Cuvântul lui a zăvorât cerul. Dacă Baal poate da rouă și ploaie și poate face ca vegetația să crească, dacă poate face ca izvoarele și pâraiele să curgă mai departe, ca de obicei, independent de comorile cerului, ploile cele bogate, atunci împăratul Israelului să i se închine și poporul să spună că el este Dumnezeu.
Ilie era un om supus acelorași pasiuni pe care le avem și noi. Misiunea cu care s-a dus înaintea lui Ahab și declarația lui îngrozitoare privind judecățile lui Dumnezeu cereau curaj și credință. În drumul său către Samaria, izvoarele ce curgeau neîncetat, dealurile acoperite de vegetație, pădurile pline de copaci falnici, înfloritori, tot ceea ce se oferea privirilor sale, strălucind de frumusețe și slavă, hrăneau, în mod firesc, necredința. Cum ar putea să sece aceste șuvoaie care udă țara și despre care nimeni nu știe să se fi oprit vreodată? Însă Ilie nu cultiva necredința. El a mers în misiune cu prețul vieții sale. Credea fără rezerve că Dumnezeu avea să-și smerească poporul apostaziat și că, prin căderea acestor judecăți, avea să-i aducă la umilință și pocăință. El a riscat totul în misiunea care stătea înaintea lui.
Când Ahab își revine întrucâtva din uimirea provocată de cuvintele lui Ilie, profetul nu mai este. Întreabă stăruitor de el, dar nimeni nu l-a văzut și nimeni nu-i poate da vreo informație despre el. Ahab îi spune Izabelei despre cuvântul prevestitor de nenorocire rostit de Ilie în prezența lui și ea își varsă ura pe care o are față de profet înaintea preoților lui Baal. Aceștia se unesc cu ea pentru a-l osândi și blestema pe proorocul lui Iehova. știrea declarațiilor făcute de profet se răspândi în toată țara, stârnind frica unora și mânia multor altora.
După câteva luni, pământul, neîmprospătat de rouă sau ploaie, se usucă, iar vegetația se veștejește. Râurile, ale căror unde nimeni nu știe să se fi oprit vreodată, scad și pâraiele se sting. Profeții Izabelei aduc jertfe zeilor și îi cheamă zi și noapte să împrospăteze pământul cu rouă și ploaie. Dar incantațiile și păcălelile practicate de ei înainte, pentru a amăgi poporul, nu-i mai ajută acum să-și atingă scopul. Preoții au făcut totul pentru a potoli mânia zeilor lor; cu o perseverență și un zel vrednice de o cauză mai bună, ei au stat și-au tot stat pe lângă altarele lor păgâne, în timp ce flăcările jertfelor se ridică pe toate locurile înalte, iar strigătele înfricoșătoare și implorările preoților lui Baal se aud noapte de noapte prin Samaria cea osândită. Dar nu se ivesc pe cer norii care să oprească razele arzătoare ale soarelui. Cuvântul lui Ilie rămâne neclintit și nimic din ceea ce pot face preoții lui Baal nu-l vor schimba.
Trece un an întreg și începe un altul, și tot nu e ploaie. Pământul este ars de parcă a trecut un foc peste el. Câmpiile înfloritoare sunt asemenea unui deșert învăpăiat. Aerul devine uscat și sufocant, iar furtuna cu praf te orbește și aproape că îți oprește respirația. Dumbrăvile lui Baal nu mai au frunze și copacii pădurii nu aruncă nici o umbră, arătând ca niște schelete. Foametea și setea provoacă și omului, și dobitoacelor o moarte înfricoșătoare.
Toate aceste dovezi ale dreptății și judecății lui Dumnezeu nu îl trezesc pe Israel la pocăință. Izabela este plină de o furie nebună. Ea nu vrea să se apropie sau să cedeze înaintea Dumnezeului Cerului. Profeții lui Baal, Ahab, Izabela și aproape tot Israelul pun nenorocirea lor pe seama lui Ilie. Ahab a trimis soli la fiecare împărăție și popor în căutarea acestui prooroc ciudat și a cerut fiecărui regat și seminție a lui Israel să jure că nu știu nimic în legătură cu el. Ilie încuiase cerul cu cuvântul său, luase cheia cu el și nu putea fi găsit.
Izabela decide apoi că, din moment ce nu-l poate face pe Ilie să simtă puterea ei criminală, va fi răzbunată dacă-i va nimici pe profeții lui Dumnezeu în Israel. Nici unul dintre cei ce au mărturisit că sunt profeți ai lui Dumnezeu nu ar trebui să trăiască. Această femeie hotărâtă, furioasă, își împlinește lucrarea nebunească, ucigându-i pe profeții lui Dumnezeu. Preoții lui Baal și aproape întregul Israel sunt amăgiți într-o atât de mare măsură, încât gândesc că, dacă ar fi uciși profeții lui Dumnezeu, catastrofa care le provoacă suferința ar fi îndepărtată.
Însă trece și al doilea an și cerurile nemiloase nu dau nici o picătură de ploaie. Setea și foametea își împlinesc trista lor lucrare și, cu toate acestea, israeliții apostaziați nu-și smeresc inimile mândre și păcătoase înaintea lui Dumnezeu, ci murmură și se plâng împotriva profetului lui Dumnezeu care a adus asupra lor această stare îngrozitoare de lucruri. Tați și mame își văd copiii pierind, fără a putea să le vină în ajutor. Și totuși, oamenii se află într-un întuneric atât de teribil, încât nu pot vedea că dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut împotriva lor din pricina păcatelor lor și că această îngrozitoare calamitate este trimisă din milă asupra lor pentru a-i salva, oprindu-i să-L tăgăduiască și să-L părăsească total pe Dumnezeul părinților lor.
Multă durere și suferință l-au costat pe Israel pentru a fi adus la acea pocăință necesară pentru redobândirea credinței pierdute și a unui simțământ clar al responsabilității față de Dumnezeu. Apostazia lor era mai îngrozitoare decât seceta sau foametea. Ilie a așteptat și în anii lungi de secetă și foamete s-a rugat cu credință ca, prin nenorocirea lor, inima israeliților să poată fi întoarsă de la idolatrie la loialitate față de Dumnezeu. Însă, în ciuda tuturor suferințelor lor, ei stăteau neclintiți în idolatrie și priveau la profetul lui Dumnezeu ca fiind cauza dezastrului lor. Iar dacă l-ar fi putut vedea pe Ilie în puterea lor, l-ar fi predat Izabelei, pentru ca aceasta să-și poată satisface setea de răzbunare, luându-i viața. Pentru că Ilie a îndrăznit să rostească cuvântul care prevestea nenorocirea, el s-a făcut obiectul urii lor. Din cauza păcatelor nu puteau vedea mâna lui Dumnezeu în judecățile pe care le sufereau, ei punându-le pe socoteala omului Ilie. Nu urau păcatele care îi aduseseră sub nuiaua certării, ci pe profetul cel credincios, unealta folosită de Dumnezeu pentru a denunța păcatele și nenorocirea lor.
„Au trecut multe zile și cuvântul Domnului a venit la Ilie în al treilea an, spunând: «Du-te și arată-te înaintea lui Ahab; și voi da ploaie pe fața pământului».” Ilie nu ezită să pornească în această călătorie primejdioasă. Timp de trei ani a fost urât și vânat dintr-o cetate într-alta din porunca împăratului și întreaga națiune jurase că nu este de găsit. Iar acum, după cuvântul lui Dumnezeu, avea să se prezinte înaintea lui Ahab.
În timpul apostaziei întregului Israel și în timp ce stăpânul său era un închinător al lui Baal, mai marele casei lui Ahab s-a arătat credincios lui Dumnezeu. Cu riscul propriei vieți, el i-a salvat pe profeții lui Dumnezeu, ascunzându-i câte cincizeci într-o peșteră și hrănindu-i. În vreme ce slujitorul lui Ahab caută prin împărăție izvoare de apă și pâraie, i se arată înainte Ilie. Obadia avea respect pentru profetul lui Dumnezeu, dar când Ilie îl trimite cu o solie către împărat, este de-a dreptul îngrozit. El vedea primejdie și moarte atât pentru sine, cât și pentru Ilie. Se roagă stăruitor să nu-i fie sacrificată viața; însă Ilie îl asigură prin jurământ că îl va vedea pe Ahab în ziua aceea. Profetul nu vrea să se ducă la Ahab altfel decât ca un sol al lui Dumnezeu, pentru a impune respect, și trimite un mesaj prin Obadia: „Iată, a venit Ilie!” Dacă Ahab dorește să-l vadă pe Ilie, are acum ocazia să vină la el. Ilie nu se va duce la Ahab.
Cu uimire amestecată cu groază, împăratul aude solia că Ilie, de care se teme și pe care îl urăște, vine pentru a se întâlni cu el. L-a căutat mult timp pe profet pentru a-l nimici și știe că Ilie nu și-ar fi periclitat viața venind la el dacă n-ar fi păzit sau nu ar aduce vreo prevestire îngrozitoare. El își amintește de brațul uscat al lui Ieroboam și decide că nu este un lucru cuminte să-și ridice mâna împotriva trimisului lui Dumnezeu. Și, înfricoșat și tremurând, cu o mare suită și o etalare impozantă de armate, se grăbește să-l întâmpine pe Ilie. Iar când se întâlnește față în față cu omul pe care l-a căutat atât de mult, nu îndrăznește să-i facă rău. Împăratul atât de pătimaș și plin de ură împotriva lui Ilie pare să fie neputincios și lipsit de curaj în prezența lui. Când îl întâlnește pe profet, nu se poate abține să nu se exprime în limbajul inimii sale: „Tu ești acela care tulburi pe Israel?” Ilie, indignat și gelos pentru slava și onoarea lui Dumnezeu, răspunde cu îndrăzneală la atacul lui Ahab: „Nu eu am tulburat pe Israel; ci tu și casa tatălui tău, fiindcă ați părăsit poruncile Domnului.”
Profetul, ca mesager al lui Dumnezeu, condamnase păcatele poporului, vestind asupra lor judecățile lui Dumnezeu, venite din pricina răutății lor. Iar acum, stând singur, conștient de nevinovăția sa, cu aceeași integritate neclintită, înconjurat de suita de oameni înarmați, el nu se arată deloc intimidat și nici nu manifestă o curtoazie cât de mică față de împărat. Omul căruia Dumnezeu i-a vorbit și care înțelege clar modul în care Dumnezeu îl privește pe om în decăderea lui păcătoasă nu are ce scuze să-i prezinte lui Ahab și nici onoruri. Ca trimis al lui Dumnezeu, Ilie poruncește acum, iar Ahab se supune îndată, ca și cum Ilie ar fi monarhul, iar el vasalul.
Jertfa de pe muntele Carmel
Ilie cere ca tot Israelul să fie strâns la Carmel și, de asemenea, toți profeții lui Baal. Solemnitatea impunătoare a înfățișării profetului îi dă acestuia ținuta unuia care stă în prezența Domnului Dumnezeului lui Israel. Starea de apostazie în care se află Israel cere un comportament ferm, o vorbire severă și o autoritate poruncitoare. Dumnezeu pregătește solia potrivită pentru timpul și situația potrivită. Uneori, El Își pune Duhul asupra trimișilor Săi pentru ca aceștia să sune alarma zi și noapte, așa cum a făcut solul său Ioan: „Pregătiți calea Domnului”. Apoi, iarăși, este nevoie de bărbați activi, care nu se vor lăsa întorși de la datoria lor, ci a căror energie să electrizeze și să întrebe: „Cine este de partea Domnului? Să vină cu noi!” Dumnezeu va avea un mesaj potrivit care să vină în întâmpinarea poporului Său, pentru diferitele stări în care s-ar putea afla.
Soli rapizi sunt trimiși în toată împărăția cu mesajul de la Ilie. Sunt trimiși reprezentanți ai orașelor, orășelelor, satelor și familiilor. Toți par grăbiți să răspundă chemării, ca și cum se așteaptă împlinirea unei minuni nemaivăzute. Conform poruncii lui Ilie, Ahab îi strânge pe proorocii lui Baal la Carmel. Inima conducătorului apostat al lui Israel este copleșită de spaimă, iar el, tremurător, urmează dispoziția teribilului profet al lui Dumnezeu.
Poporul se strângea la muntele Carmel, un loc al frumuseții, pe când ploaia și roua cădeau asupra lui, făcându-l înfloritor. Acum însă, frumusețea lui se stinge sub blestemul lui Dumnezeu. Pe acest munte, pe care se aflau cele mai minunate flori și dumbrăvi, profeții lui Baal ridicaseră altare pentru închinarea lor păgână. Acest munte se vedea de departe; de la înălțimea sa puteai privi țările aflate în jurul său și era vizibil pentru o mare parte din împărăție. Întrucât Dumnezeu fusese dezonorat în mod învederat prin închinarea idolatră înfăptuită aici, Ilie a ales muntele acesta ca fiind locul cel mai deschis privirilor pentru etalarea puterii lui Dumnezeu și apărarea onoarei Sale.
Profeții Izabelei, opt sute cincizeci la număr, asemenea unui regiment pregătit pentru luptă, mărșăluiesc în formație, însoțiți de muzică instrumentală și cu mare pompă. Însă inimile lor tremură când se gândesc că, la cuvântul acestui profet al lui Iehova, ținutul Israelului a fost lipsit timp de trei ani de ploaie și rouă. Ei simt că au înainte o criză înfricoșătoare. Se încrezuseră în zeii lor, dar nu puteau să șteargă cuvintele lui Ilie și să le dovedească neadevărate. Dumnezeii lor erau nepăsători față de strigătele lor înnebunite, față de rugăciunile și jertfele lor.
Dis-de-dimineață, Ilie stă pe muntele Carmel, înconjurat de Israelul apostaziat și de profeții lui Baal. Singur în acea mare mulțime, el este neînfricat. Omul asupra căruia întreaga împărăție și-a pus povara nenorocirii ei este înaintea lor neînspăimântat și neînsoțit de oștiri vizibile și etalare ostentativă. Stă neclintit, îmbrăcat în veșmintele sale aspre, cu acea înfățișare solemnă înfricoșătoare, deplin conștient de însărcinarea lui sfântă, ca serv al lui Dumnezeu, pentru a împlini poruncile Sale. Ilie își oprește privirile asupra crestei celei mai înalte, unde se înălțase altarul lui Iehova pe când muntele era acoperit cu flori și copaci plini de sevă. Blestemul lui Dumnezeu stă acum asupra lui; toată nenorocirea lui Israel se regăsește în priveliștea altarului neglijat, dărâmat al lui Iehova; în zare se mai văd și altarele lui Baal. Ahab stă în fruntea preoților lui Baal și cu toții așteaptă înfricoșați cuvintele lui Ilie.
În plin soare arzător, înconjurat de mii de oameni — bărbați de război, profeți ai lui Baal și monarhul Israelului — stă Ilie, bărbatul lipsit de apărare, aparent singur, și totuși nefiind singur. Cea mai puternică oștire cerească îl înconjoară. Îngeri care excelează în putere au venit din cer pentru a-l ocroti pe proorocul cel credincios și neprihănit. Cu o voce puternică și impunătoare, Ilie strigă: „Până când vreți să șchiopătați de amândouă picioarele. Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeți după El; iar dacă este Baal, mergeți după Baal! Poporul nu i-a răspuns nimic.” Nici unul din acea adunare enormă nu a îndrăznit să scoată o vorbă pentru Dumnezeu și să-și arate loialitatea față de Iehova.
Ce amăgire uimitoare și ce orbire înfricoșătoare acoperiseră Israelul, asemenea unui nor întunecat! Orbirea aceasta și apostazia nu au căzut asupra lor dintr-o dată; s-au așezat peste ei treptat, pe măsură ce refuzaseră să ia aminte la cuvântul de mustrare și avertizare pe care li-l trimisese Domnul, din pricina mândriei și păcatelor lor. Iar acum, în această criză înfricoșătoare, în prezența preoților idolatri și a împăratului apostat, ei au rămas neutri. Dacă Domnul este scârbit de un păcat mai mult decât de altele de care se fac vinovați cei din poporul Său, atunci acela este păcatul de a nu face nimic într-un caz de urgență. Indiferența și neutralitatea într-o criză religioasă este privită de Dumnezeu ca fiind o crimă îngrozitoare și echivalentă cu gradul cel mai înalt de ostilitate față de Dumnezeu.
Tot Israelul este cufundat în tăcere. Din nou se face auzită vocea lui Ilie, care li se adresează: „Eu, numai eu am rămas prooroc al Domnului, pe când proorocii lui Baal sunt patru sute cincizeci. Să ni se dea doi boi. Ei să își aleagă un bou pe care să-l taie în bucăți și să-l pună pe lemne, fără să pună foc. Și eu voi pregăti celălalt bou și-l voi pune pe lemne, fără să pun foc. Apoi voi să chemați numele dumnezeului vostru, și eu voi chema Numele Domnului. Dumnezeul care va răspunde prin foc, acela să fie adevăratul Dumnezeu. Și tot poporul a răspuns și a zis: «Cuvântul acesta este bun». Și Ilie a zis proorocilor lui Baal: «Alegeți-vă un bou dintre cei doi, pregătiți-l voi întâi, căci sunteți mai mulți, și chemați numele dumnezeului nostru; dar să nu puneți foc». Ei au luat boul pe care li l-au dat și l-au pregătit. Și au chemat numele lui Baal, de dimineață până la amiază, zicând: «Baale, răspunde-ne!» dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns. Și săreau împrejurul altarului pe care-l făcuseră”.
Propunerea lui Ilie este rezonabilă. Poporul nu îndrăznește să o evite și își găsește curaj să răspundă: „Cuvântul acesta este bun”. Profeții lui Baal nu îndrăznesc să nu fie de acord sau să ocolească această chestiune. Dumnezeu a aranjat această încercare, aducând panică printre autorii idolatri și un triumf răsunător pentru Numele Său. Preoții lui Baal nu cutează să facă altceva decât să accepte condițiile. Cu groază și vinovăție în inimile lor, iar pe dinafară cutezători și sfidători, ei își ridică altarul, pun lemnele și victima și își încep incantațiile, descântecele și zbieretele, caracteristice închinării păgâne. Țipetele lor stridente își regăsesc ecoul în munți și păduri: „Baale, răspunde-ne”. Preoții se adună într-o oștire împrejurul altarului lor și, sărind și chircindu-se, țipând și tropăind, gesticulând nefiresc și smulgându-și părul din cap, își manifestă aparenta lor sinceritate.
Dimineața trece, este miezul zilei și totuși nu se face simțită nici o mișcare din partea dumnezeilor lor în semn de îndurare față de preoții lui Baal, amăgiții închinători la idoli. Nici o voce nu se aude ca răspuns la strigătele lor înnebunite. Preoții se tot gândesc cum ar putea ca, prin înșelăciune, să aprindă un foc pe altarul lor și să dea slava lui Baal. Însă ochiul neobosit al lui Ilie este atent la fiecare mișcare. Cele opt sute de voci ajung răgușite. Veșmintele lor sunt acoperite cu sânge și cu toate acestea agitația lor frenetică nu contenește. Rugămințile lor sunt amestecate cu blesteme adresate zeului-soare al lor, pentru că acesta nu trimite foc pentru altarul lor. Ilie stă deoparte, așteptând, veghind cu ochi de vultur, pentru ca nici o înșelăciune să nu își găsească împlinirea, căci el știe că, dacă, prin vreun mijloc oarecare, ei ar putea să aprindă focul de pe altarul lor, ar fi sfâșiat pe loc în bucăți. El dorește să arate poporului nebunia lor de a se îndoi și de a ezita între două păreri, când au în sprijinul lor lucrările minunate ale puterii înălțătoare a lui Dumnezeu și dovezile nenumărate ale infinitei Sale îndurări și bunătăți pline de iubire față de ei.
„La amiază, Ilie și-a bătut joc de ei și a zis: «Strigați tare, fiindcă este dumnezeu; se gândește la ceva sau are treabă; sau este în călătorie; sau poate că doarme și se va trezi». Ei au strigat tare și, după obiceiul lor, și-au făcut tăieturi cu săbiile și cu sulițele până ce a curs sânge pe ei. Când a trecut amiaza, au aiurat până în clipa când se aducea jertfa de seară. Dar nu s-a auzit nici glas, nici răspuns, nici semn de luare aminte.”
Cât de bucuros ar veni Satana, care a căzut ca un fulger din cer, în ajutorul celor pe care i-a amăgit, ale căror minți le-a stăpânit și care sunt pe deplin devotați în slujba lui. Bucuros ar trimite el fulgerul și le-ar aprinde jertfele; însă Iehova i-a hotărât limitele lui Satana. El i-a restrâns puterea și toate tertipurile lui nu pot aduce o scânteie pe altarele lui Baal. Seara se apropie. Proorocii lui Baal sunt obosiți, leșinați și amețiți. Unul sugerează ceva, altul altceva, până când își încetează eforturile. țipetele și blestemele lor nu mai răsună pe muntele Carmel. Cuprinși de slăbiciune și disperare, se retrag din dispută.
Poporul a fost martor la demonstrațiile teribile ale preoților iraționali și deliranți. Toți priviseră cum săreau pe altar ca și cum voiau să prindă razele arzătoare din soare pentru a sluji altarului lor. Ei obosiseră de reprezentațiile de demonism, de idolatrie păgână; iar în acest moment, vor sinceri și nerăbdători să audă ce va spune Ilie.
A venit acum rândul lui Ilie. „Ilie a zis atunci întregului popor: «Apropiați-vă de mine!» Tot poporul s-a apropiat de el. Și el a reparat altarul Domnului, care fusese sfărâmat. Și Ilie a luat douăsprezece pietre, după numărul semințiilor fiilor lui Iacov, căruia Domnul îi zisese: «Israel îți va fi numele», și a zidit cu pietrele acestea un altar în Numele Domnului. A făcut împrejurul altarului un șanț în care încăpeau două măsuri de sămânță. A așezat apoi lemnele, a tăiat boul în bucăți și l-a pus pe lemne. Apoi a zis: «Umpleți patru vedre cu apă și vărsați-le pe arderea de tot și pe lemne». Apoi a zis: «Mai faceți lucrul acesta a doua oară». Și l-au făcut încă o dată. Apoi a zis: «Mai faceți-l și a treia oară». Și l-au făcut și a treia oară. Apa curgea în jurul altarului și au umplut cu apă și șanțul. În clipa când se aducea jertfa de seară, proorocul Ilie s-a apropiat și a zis: «Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov! Fă să se știe astăzi că Tu ești Dumnezeu în Israel, că eu sunt slujitorul Tău, și că toate aceste lucruri le-am făcut la cuvântul Tău. Răspunde-mi, Doamne, răspunde-mi, ca să cunoască poporul acesta că Tu, Doamne, ești Dumnezeu și să le întorci astfel inima spre bine!» Atunci a căzut foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot, lemnele, pietrele și pământul și a supt și apa care era în șanț. Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu fața la pământ și au zis: «Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul, este adevăratul Dumnezeu!»”
În ceasul jertfei de seară, Ilie repară altarul lui Dumnezeu, pe care preoții lui Baal l-au năruit prin îngăduința venită din apostazia lui Israel. El nu cheamă pe nimeni din popor ca să-l ajute în lucrarea sa obositoare. Altarele lui Baal sunt toate pregătite; însă el se întoarce către altarul sfărâmat al lui Dumnezeu, care, pentru el, este mai sfânt și mai prețios decât altarele magnifice ale lui Baal, chiar și în starea de ruină deplorabilă în care se găsește acum.
Ilie respectă legământul făcut de Domnul cu poporul Său, deși aceștia au apostaziat. Cu calm și solemnitate, el repară altarul distrus, folosind douăsprezece pietre, după numărul celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Preoții dezamăgiți ai lui Baal, obosiți de eforturile lor frenetice și deșarte, stau în picioare sau întinși, nemișcați pe pământ, așteptând să vadă ce va face Ilie. Ei sunt plini de frică și ură față de profet pentru că a propus un test care a dezvăluit slăbiciunea lor și ineficiența dumnezeilor lor.
Cei din poporul lui Israel stau ca vrăjiți, palizi, tulburați și aproape lipsiți de suflare din cauza unei frici pline de respect, când Ilie face apel la Iehova, Creatorul cerurilor și al pământului. Poporul a fost martor la frenezia fanatică și irațională a profeților lui Baal. În contrast cu aceasta, ei au acum privilegiul să observe comportamentul calm, care inspiră o teamă sfântă, al lui Ilie. El le reamintește israeliților decăderea lor, care a trezit mânia lui Dumnezeu împotriva lor, și apoi le cere să-și smerească inimile și să se întoarcă la Dumnezeul părinților lor, pentru ca blestemul Său să poată fi îndepărtat de la ei. Ahab și preoții lui idolatri se uită cu uimire, amestecată cu spaimă. Ei așteaptă rezultatul într-o liniște solemnă.
După ce victima este așezată pe altar, el poruncește poporului să toarne din belșug apă asupra jertfei și altarului și să umple și șanțul care înconjoară altarul. Apoi se pleacă într-o atitudine de profund respect înaintea Dumnezeului celui nevăzut, își ridică mâinile către cer și înalță cu calm o rugăciune simplă, care nu este însoțită de gesturi violente sau de contorsiuni ale corpului. Nici un strigăt nu răsună de pe înălțimile Carmelului. O tăcere solemnă, care este îngrozitoare pentru preoții lui Baal, se așterne asupra tuturor. În rugăciunile lui, Ilie nu se folosește de expresii extravagante. El se roagă lui Iehova ca și cum El este aproape, martor la întreaga scenă, auzind rugăciunea lui sinceră, fierbinte și cu toate acestea simplă. Preoții lui Baal au țipat, au spumegat, au sărit și s-au rugat foarte mult timp, de dimineața până aproape seara. Rugăciunea lui Ilie este foarte scurtă, serioasă, respectuoasă și sinceră. De îndată ce este rostită acea rugăciune, limbi de foc coboară din cer într-un mod aparte, asemenea unui fulger strălucitor, aprinzând lemnul pentru jertfă și mistuind victima, făcând să dispară apa din șanț și arzând chiar și pietrele altarului. Strălucirea acestei străfulgerări luminează muntele și este dureroasă pentru ochii mulțimii. Oamenii din împărăția lui Israel care nu se află în adunarea de pe munte îi privesc cu interes pe cei strânși acolo. Când focul coboară, ei sunt martori la acest lucru și sunt uimiți de această priveliște. Pare a fi stâlpul de foc de la Marea Roșie, stâlp care i-a despărțit noaptea pe copiii lui Israel de oștirea egipteană.
Poporul de pe munte se prosternează cu groază și respect profund înaintea Dumnezeului celui nevăzut. Ei nu pot privi focul mistuitor și strălucitor trimis din cer. Se tem că, în apostazia și păcatele lor, vor fi mistuiți și strigă toți într-un glas, care răsună peste munți și ajunge, în ecou, peste câmpiile de mai jos cu o teribilă claritate: „Domnul este adevăratul Dumnezeu! Domnul este adevăratul Dumnezeu!” Israelul este în sfârșit trezit și neamăgit. Ei își văd păcatul și cât de mult L-au dezonorat pe Dumnezeu. Mânia lor se aprinde împotriva profeților lui Baal. Îngroziți, Ahab și preoții lui Baal sunt martorii minunatei desfășurări a puterii lui Iehova. Se aude din nou vocea lui Ilie, poruncind poporului un lucru înspăimântător: „Puneți mâna pe proorocii lui Baal; nici unul să nu scape”. Poporul este gata să se supună cuvântului său. Ei îi prind pe profeții falși care i-au amăgit și îi aduc la pârâul Chișonului, iar acolo, cu propria lui mână, Ilie îi înjunghie pe acești preoți idolatri.
O dată împlinite judecățile lui Dumnezeu asupra preoților falși, o dată ce poporul și-a mărturisit păcatele și L-a recunoscut pe Dumnezeul părinților lui, urmează acum ca blestemul pustiitor al lui Dumnezeu să fie retras, iar El să-și reînnoiască binecuvântările pentru poporul Său și să reîmprospăteze pământul cu rouă și ploaie.
Ilie i se adresează lui Ahab: „Suie-te de mănâncă și bea; căci se aude vuiet de ploaie.” În timp ce Ahab s-a dus să se ospăteze, Ilie a urcat de la locul jertfei celei înfricoșătoare pe vârful muntelui Carmel, pentru a se ruga. Lucrarea sa de a-i înjunghia pe preoții păgâni nu-l descalificase pentru înălțarea solemnă a rugăciunii. El împlinise voia lui Dumnezeu. După ce făcuse, ca unealtă a lui Dumnezeu, tot ceea ce fusese în stare pentru a îndepărta cauza apostaziei lui Israel, înjunghiindu-i pe preoții idolatri, nu mai putea face nimic. Atunci el mijlocește pentru Israelul păcătos, apostaziat. În poziția cea mai dureroasă, cu fața plecată între genunchi, Îl imploră cu cea mai mare stăruință pe Dumnezeu ca să trimită ploaie. De șase ori la rând își trimite slujitorul pentru a vedea dacă există vreun semn că Dumnezeu a auzit rugăciunea sa. El nu devine nerăbdător și credința nu îl părăsește pentru că Domnul nu-i dă imediat dovada că rugăciunea i-a fost ascultată. Continuă în rugăciune serioasă, trimițându-și slujitorul de șapte ori ca să vadă dacă Dumnezeu a binevoit să-i dea un semn. Slujitorul se întoarce a șasea oară, după ce a scrutat marea, aducând înștiințarea descurajantă că nu există nici urmă de nor care să se formeze pe cerul arămiu. A șaptea oară, el îi spune lui Ilie că se poate vedea un norișor, cam cât o palmă de om. Acest lucru este de ajuns pentru a nutri credința lui Ilie. El nu așteaptă ca cerul să se întunece ca să fie sigur. În acest norișor care se înfiripă, credința sa aude sunetul ploii abundente. Faptele lui sunt după credința sa. El îi trimite o solie lui Ahab, prin slujitorul său: „Înhamă și coboară-te, ca să nu te oprească ploaia.”
Umilința lui Ilie
În acest punct, Ilie a acționat după credința sa. Nu a așteptat să vadă. „Peste câteva clipe, cerul s-a înnegrit de nori, a început vântul și a venit o ploaie mare. Ahab s-a suit în car și a plecat la Izreel. și mâna Domnului era peste Ilie, care și-a încins mijlocul și a alergat înaintea lui Ahab, până la intrarea în Izreel.”
Ilie trecuse în ziua aceea printr-o surescitare și o muncă grea; însă Duhul Domnului a venit asupra lui pentru că fusese ascultător și împlinise voia Sa, executându-i pe preoții idolatri. Unii se vor grăbi să spună: Ce om dur și crud trebuie să fi fost Ilie! Oricine apără onoarea lui Dumnezeu cu orice risc își va aduce critica și condamnarea asupra lui din partea multora.
Ploaia începu să cadă. Era noapte și ploaia orbitoare îl împiedica pe Ahab să vadă pe unde merge. Ilie, întărit de Duhul și puterea lui Dumnezeu, și-a strâns veșmântul aspru în jurul corpului și a alergat înaintea carului lui Ahab, călăuzindu-l până la intrarea în cetate. Profetul lui Dumnezeu îl umilise pe Ahab, înaintea poporului său. Îi înjunghiase preoții idolatri, iar acum dorea să-i arate lui Israel că îl recunoaște pe Ahab ca împărat al său. Ca act de cinste deosebită, el i-a călăuzit carul, alergând înaintea acestuia până la poarta cetății.
Aici este o lecție pentru tinerii care mărturisesc că sunt servi ai lui Dumnezeu, că duc solia Sa, dar care, după părerea lor, se cred înălțați. Ei nu pot găsi în experiența lor nimic vrednic de remarcat, așa cum putea găsi Ilie, și se simt, cu toate acestea, deasupra împlinirii îndatoririlor care par pentru ei înjositoare. Ei nu se pot coborî de la demnitatea lor pastorală pentru o slujire folositoare, temându-se că vor face lucrarea unui rob. Toți aceștia ar trebui să învețe din exemplul lui Ilie. Cuvântul său a zăvorât comorile cerului, roua și ploaia, pământul fiind lipsit de ele timp de trei ani. Numai cuvântul lui era cheia care putea descuia cerul și aduce căderile de ploaie. El a fost onorat de Dumnezeu când și-a înălțat rugăciunea simplă în prezența împăratului și a miilor lui Israel, răspunzând la aceasta prin flăcările care au străfulgerat din cer și au aprins focul de pe altarul de jertfă. Mâna sa a împlinit judecata lui Dumnezeu, înjunghiind opt sute cincizeci de preoți ai lui Baal; și totuși, după munca istovitoare și triumful răsunător al zilei, el, care putea aduce norii și coborî ploaia și focul din cer, era dispus să împlinească slujba unui simplu serv și să alerge înaintea carului lui Ahab, în întuneric, pe ploaie și vânt, pentru a-i sluji suveranului pe care nu se temuse să-l mustre în față pentru păcatele și crimele lui. Împăratul trecu de porți. Ilie se înfășură în mantia sa și se așeză pe pământul gol.
Ilie cuprins de disperare
După ce Ilie arătase un curaj neștirbit într-o controversă pe viață și pe moarte, după ce triumfase împotriva împăratului, preoților și poporului, am fi înclinați în mod firesc să presupunem că nu s-ar fi lăsat nicicând pradă deznădejdii sau intimidării.
După prima lui înfățișare înaintea lui Ahab, când i-a proorocit despre judecățile lui Dumnezeu din pricina apostaziei sale și a lui Israel, Dumnezeu i-a purtat pașii departe de puterea Izabelei, într-un loc sigur, în munți, lângă pârâul Cherit. Acolo, El l-a onorat pe Ilie, trimițându-i hrană dimineața și seara printr-un înger din cer. Apoi, când pârâul a secat, l-a trimis la văduva din Sarepta și a făcut câte o minune în fiecare zi, pentru ca familia văduvei și Ilie să aibă ce mânca. După ce fusese binecuvântat cu dovezile unei asemenea iubiri și griji din partea lui Dumnezeu, am fi înclinați să presupunem că Ilie nu avea să mai arate vreodată lipsă de încredere în El. Însă apostolul ne spune că el era un om cu pasiuni ca ale noastre și supus ispitei ca și noi.
Ahab i-a relatat soției sale evenimentele minunate ale zilei și descoperirile extraordinare ale puterii lui Dumnezeu, arătând că Iehova, Creatorul cerului și al pământului, era Dumnezeu; și de asemenea că Ilie îi înjunghiase pe profeții lui Baal. La aceasta, Izabela, care era împietrită în păcat, s-a înfuriat. Cutezătoare, sfidătoare și hotărâtă în idolatria ei, i-a declarat lui Ahab că Ilie nu trebuie să trăiască.
În noaptea aceea, un sol l-a trezit pe profetul obosit și i-a transmis cuvântul Izabelei, dat în numele zeilor ei păgâni, că, în prezența Israelului, îi va face lui Ilie ce le făcuse el preoților lui Baal. Ilie ar fi trebuit să înfrunte această amenințare și acest jurământ al Izabelei, făcând un apel pentru protecție la Dumnezeul cerului, care îl însărcinase să împlinească lucrarea pe care o săvârșise. Ar fi trebuit să-i spună solului că Dumnezeul în care se încrezuse va fi protectorul său împotriva urii și amenințărilor Izabelei. Însă credința și curajul lui Ilie par să-l părăsească. Se trezește din somn uluit. Ploaia cade din ceruri și întunericul îl înconjoară din toate părțile. Îl pierde din vedere pe Dumnezeu și fuge să-și scape viața, ca și cum răzbunătoarea sângelui vărsat ar fi chiar în spatele lui. Îl lasă pe slujitorul său în urmă, pe drum, iar în zori se află singur, departe de locuințele oamenilor, într-un pustiu dezolant.
„Când a văzut lucrul acesta, s-a sculat și a plecat, ca să-și scape viața. A ajuns la Beer-șeba, care ține de Iuda, și și-a lăsat slujitorul acolo. El însuși s-a dus în pustie, unde, după un drum de o zi, a șezut sub un ienupăr și dorea să moară, zicând: «Destul! Acum, Doamne, ia-mi sufletul, căci nu sunt mai bun decât părinții mei. „S-a culcat și a adormit sub acel ienupăr. Și iată, un înger l-a atins și i-a zis: «Scoală-te, și mănâncă». El s-a uitat, și la căpătâiul lui era o turtă coaptă pe niște pietre încălzite și un ulcior cu apă. A mâncat și a băut, apoi s-a culcat din nou. Îngerul Domnului a venit a doua oară, l-a atins și i-a zis: «Scoală-te, și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine». El s-a sculat, a mâncat și a băut: și, cu puterea pe care i-a dat-o mâncarea aceasta, a mers patruzeci de zile și patruzeci de nopți, până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Și acolo, Ilie a intrat într-o peșteră și a rămas în ea peste noapte. Și iată, cuvântul Domnului a venit și i-a zis: «Ce faci tu aici, Ilie?»”
Ilie ar fi trebuit să se încreadă în Dumnezeu, care îl avertizase când să fugă și unde să găsească adăpost împotriva urii Izabelei, în siguranță față de Ahab, care îl căuta neobosit. Domnul nu-l avertizase de data aceasta să fugă. Nu așteptase ca Domnul să-i vorbească. A acționat pripit. Dacă ar fi așteptat cu credință și răbdare, Dumnezeu și-ar fi protejat slujitorul și i-ar fi dat o altă biruință răsunătoare în Israel, abătând judecățile Sale asupra Izabelei.
Obosit și zdrobit, Ilie se întinde pe jos, pentru a se odihni. Este descurajat și înclinat să murmure. El spune: „Acum, Doamne, ia-mi sufletul căci nu sunt mai bun decât părinții mei.” El simte că viața nu mai este vrednică de dorit. El se aștepta ca, după nemaivăzuta descoperire a puterii lui Dumnezeu în prezența israeliților, aceștia să-I fie credincioși și supuși lui Dumnezeu. El se aștepta ca Izabela să nu mai aibă influență asupra minții lui Ahab, și în întreaga împărăție a Israelului să fie o revoluție generală. Iar când i-a fost adus mesajul amenințător din partea Izabelei, a uitat că Dumnezeu era același Dumnezeu atotputernic și milostiv ca atunci când I s-a rugat pentru foc din cer, care a venit, și pentru ploaie, care de asemenea a venit. Dumnezeu ascultase fiecare cerere; cu toate acestea, Ilie este un fugar, departe de locuințele oamenilor, și își dorește să nu mai dea ochi cu oamenii vreodată.
Cum a privit Dumnezeu asupra slujitorului Său îndurerat? L-a părăsit din pricina descurajării și disperării care îl cuprinseseră? O, nu! Ilie era zdrobit din pricina descurajării. Se trudise toată ziua fără hrană. Când a călăuzit carul lui Ahab, alergând înaintea lui până la poarta cetății, era plin de curaj. Avea mari speranțe că israeliții, ca națiune, se vor reîntoarce la supunerea lor față de Dumnezeu și vor intra din nou în favoarea Sa. Însă reacția care urmează adesea înălțării credinței și succesului glorios, răsunător, apăsa asupra lui Ilie. El a fost înălțat pe vârful muntelui Pisga, pentru a fi smerit până în cea mai adâncă vale a credinței și simțirii. Însă ochiul lui Dumnezeu era încă asupra slujitorului Său. El nu-l iubea mai puțin acum, când se simțea cu inima sfâșiată și părăsit de Dumnezeu și de oameni, ca atunci când, ca răspuns la rugăciunea sa, focul străfulgerase din cer, luminând Carmelul.
Cei care nu au purtat responsabilități grele sau care nu au fost obișnuiți să aibă simțăminte profunde nu pot înțelege sentimentele lui Ilie și nu sunt pregătiți să-i acorde compasiunea plină de gingășie pe care o merită. Dumnezeu cunoaște și poate citi suferința adâncă a inimii aflate sub ispită și conflict sfâșietor.
În timp ce Ilie doarme sub ienupăr, o atingere delicată și o voce plăcută îl trezește. El tresare numaidecât cu groază, gata să o ia la fugă, ca și cum vrăjmașul care îl urmărea ca să-i ia viața îl găsise într-adevăr. Însă, în chipul plin de iubire care este aplecat asupra sa, el nu întrezărește fața unui vrăjmaș, ci a unui prieten. Un înger a fost trimis cu hrană din cer pentru a-l susține pe credinciosul slujitor al lui Dumnezeu. Glasul acestuia i se adresează lui Ilie: „Scoală-te și mănâncă.” După ce Ilie a luat din alimentele întăritoare ce au fost pregătite pentru el, a adormit din nou. Îngerul lui Dumnezeu slujește a doua oară nevoilor lui Ilie. El îl atinge pe bărbatul cel obosit până la epuizare și, cu o duioșie plină de milă, îi spune: „Scoală-te și mănâncă; fiindcă drumul pe care-l ai de făcut este prea lung pentru tine.” Ilie a fost întărit și și-a continuat călătoria către Horeb. Se afla într-un ținut pustiu. Noaptea se instală într-o peșteră, pentru a se feri de animalele sălbatice.
Aici, Dumnezeu, printr-unul dintre îngerii Săi, îl întâmpină pe Ilie și îl întrebă: „Ce faci tu aici, Ilie? Te-am trimis la pârâul Cherit, te-am trimis la văduva din Sarepta, te-am trimis în Samaria cu o solie pentru Ahab, însă cine te-a trimis în această călătorie lungă în pustie? și ce mesaj ai de adus aici?” Ilie își vărsă amărăciunea sufletului său înaintea Domnului: „El a răspuns: «Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor; căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața!» Domnul a zis: «Ieși și stai pe munte înaintea Domnului!» Și iată că Domnul a trecut pe lângă peșteră. Și înaintea Domnului a trecut un vânt tare și puternic, care despica munții și sfărâma stâncile. Domnul nu era în vântul acela. Și după vânt, a venit un cutremur de pământ. Domnul nu era în cutremurul de pământ. Și după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Și, după foc, a venit un susur blând și subțire. Când l-a auzit, Ilie și-a acoperit fața cu mantaua, a ieșit și a stat la gura peșterii: și un glas i-a vorbit, zicând: «Ce faci tu aici, Ilie?» El a răspuns: «Am fost plin de râvnă pentru Domnul, Dumnezeul oștirilor căci copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale și au ucis cu sabia pe proorocii Tăi; am rămas numai eu singur, și caută să-mi ia viața».”
Apoi Domnul i Se adresează lui Ilie, arătându-i că încrederea liniștită și fermă în Dumnezeu îi va asigura întotdeauna un ajutor oportun în timp de nevoie.
Mi s-a arătat că soțul meu a greșit, lăsându-se cuprins de deznădejde și lipsă de încredere în Dumnezeu. Iarăși și iarăși i S-a descoperit Dumnezeu prin dovezi minunate ale grijii, iubirii și puterii Sale. Însă, când a văzut că gelozia și interesul său pentru Dumnezeu și cauza Sa nu au fost nici înțelese, nici apreciate, el s-a lăsat uneori pradă descurajării și disperării. Dumnezeu ne-a dat însă, soțului meu și mie, o lucrare deosebită și importantă de împlinit în cauza Sa, aceea de a-i mustra și de a-i sfătui pe cei din poporul Său. Când vedem că reproșurile noastre sunt disprețuite și răsplătite cu rău în loc de simpatie, scăpăm adesea din strânsoare credința și încrederea noastră în Dumnezeul lui Israel; și, asemenea lui Ilie, am cedat în fața disperării. Aici a fost marea eroare în viața soțului meu — faptul că s-a descurajat din cauză că frații săi au adus încercări asupra lui în loc să-l ajute. Iar când frații săi văd în tristețea și disperarea soțului meu efectul necredinței și lipsei lor de înțelegere, există unii care sunt gata să triumfe în privința lui, să profite de starea sa de descurajare și să simtă că, până la urmă, Dumnezeu nu poate fi cu fratele White, căci altfel el nu ar da dovadă de slăbiciune în această direcție. Îi îndemn pe aceștia să privească spre lucrarea lui Ilie, către descurajările și disperarea sa. Ilie, deși profet al lui Dumnezeu, a fost un om supus acelorași pasiuni cărora suntem noi înșine supuși. Avem de luptat cu slăbiciunile sentimentelor celor muritori. Însă, dacă avem încredere în Dumnezeu, El niciodată nu ne va lăsa, nici nu ne va părăsi. În orice împrejurări ne-am afla, putem avea o încredere nestrămutată în Dumnezeu că nu ne va părăsi și nici nu ne va uita vreodată, atâta vreme cât ne păstrăm integritatea.
Soțul meu poate căpăta curaj în suferințele sale prin aceea că are un Tată ceresc milostiv care citește motivațiile și înțelege intențiile sufletului. Cei care stau în prima linie de luptă și sunt conduși de Spiritul lui Dumnezeu să împlinească o lucrare deosebită pentru El vor simți adesea un șoc când presiunea este îndepărtată, iar disperarea îi poate uneori apăsa greu, putând zdruncina credința cea mai curajoasă și slăbi cele mai statornice minți. Dumnezeu înțelege toate slăbiciunile noastre. El poate avea milă și iubi când inimile oamenilor pot fi asemenea cremenei. Să aștepte cu răbdare și încredere în Dumnezeu atunci când totul pare întunecos, aceasta este lecția pe care soțul meu trebuie să o învețe pe deplin. Dumnezeu nu-l va abandona datorită integrității sale.