Aaron a murit pe muntele Hor și a fost îngropat. Moise, fratele lui Aaron, și Eleazar, fiul său, l-au însoțit pe munte. Sarcina dureroasă de a-l dezbrăca pe fratele său Aaron de veșmintele preoțești și de a-l îmbrăca pe Eleazar cu ele i-a revenit lui Moise, căci Dumnezeu spusese că Eleazar avea să-l urmeze pe Aaron în slujba preoțească. Moise și Eleazar au fost martori la moartea lui Aaron; iar Moise l-a îngropat pe munte. Această scenă de pe muntele Hor face ca mintea noastră să fie purtată în urmă, la unele dintre cele mai frapante evenimente din viața lui Aaron.
Aaron era un om cu un suflet bun, Dumnezeu alegându-l să stea alături de Moise și să vorbească pentru el; pe scurt, să fie gura lui Moise. Dumnezeu l-ar fi putut alege pe Aaron drept conducător, dar Acela care cunoaște inimile și înțelege caracterul știa că Aaron era șovăitor și îi lipsea curajul moral de a sta în apărarea dreptății în toate împrejurările, indiferent de consecințe. Dorința lui Aaron de a se bucura de bunăvoința poporului l-a dus uneori să comită mari păcate. El cedase adesea înaintea rugăminților lor și, făcând aceasta, Îl dezonorase pe Dumnezeu. Aceeași lipsă de hotărâre de a lua poziție pentru ceea ce este drept care s-a manifestat în familia lui a avut ca efect moartea celor doi fii ai săi. Aaron era remarcabil în privința pioșeniei și calității de a fi folositor, însă neglijase să-și disciplineze familia. În loc să se achite de sarcina de a pretinde respect și evlavie din partea fiilor săi, el le-a îngăduit să-și urmeze propriile înclinații. El nu i-a disciplinat în spiritul tăgăduirii de sine, ci a cedat în fața dorințelor lor. Ei nu au fost învățați să respecte și să se încline în fața autorității părintești. Tatăl era adevăratul conducător al familiei sale atâta timp cât trăia. Autoritatea sa nu avea să înceteze nici chiar când copiii lui erau maturi și aveau la rândul lor familii proprii. Însuși Dumnezeu era monarhul națiunii, iar El cerea supunere și cinste din partea poporului.
Ordinea și prosperitatea împărăției depindea de buna orânduială a bisericii. Iar prosperitatea, armonia și ordinea bisericii depindeau de buna rânduială și disciplina desăvârșită a familiilor. Dumnezeu pedepsește necredincioșia părinților cărora le-a încredințat datoria menținerii principiilor conducerii părintești, care stau la baza disciplinei din biserică și a prosperității națiunii. Un singur copil nedisciplinat a stricat adesea pacea și armonia unei biserici și a incitat o națiune la murmur și răzvrătire. În modul cel mai solemn, Domnul a pretins de la copiii Săi datoria de a-i respecta și a-i onora pe părinții lor într-un mod plin de afecțiune. Și, pe de altă parte, El le cere părinților să-și educe copiii și să-i învețe cu sârguință neobosită în privința cerințelor Legii Sale, instruindu-i în cunoașterea și frica de Dumnezeu. Aceste porunci pe care Dumnezeu le-a dat evreilor cu atât de multă solemnitate apasă cu tot atâta greutate asupra părinților creștini. Cei care neglijează lumina și prevederile pe care le-a dat Dumnezeu în Cuvântul Său în ceea ce privește educarea copiilor lor și conducerea familiilor lor după acestea vor avea de dat o socoteală înfricoșătoare. Neglijența criminală a lui Aaron de a pretinde respectul și evlavia de la fiii lui a avut ca urmare moartea acestora.
Dumnezeu l-a pus deoparte pe Aaron, alegându-l pe el și descendenții săi de același sex, pentru slujba preoției. Fiii lui au slujit în rânduielile sfinte. Nadab și Abihu nu au respectat porunca lui Dumnezeu de a aduce foc sacru în cădelnițele lor cu tămâia dinaintea Sa. Dumnezeu le interzisese sub amenințarea pedepsei cu moartea să ofere foc obișnuit înaintea Sa, împreună cu tămâia.
Însă aici se vede rezultatul disciplinei inconsecvente. Întrucât acești fii ai lui Aaron nu fuseseră educați să respecte și să se plece înaintea poruncilor tatălui lor, căci ei nesocoteau autoritatea părintească, nu și-au dat seama de necesitatea de a respecta literal cerințele formulate de Dumnezeu. Când și-au satisfăcut pofta de vin și când se aflau sub înrâurirea amețitoare a acestuia, gândirea le-a fost întunecată și n-au putut face diferența dintre sacru și profan. Împotriva rânduielii exprese a lui Dumnezeu, ei L-au dezonorat închinând foc profan în locul focului sacru. Dumnezeu și-a revărsat mânia asupra lor; a ieșit foc de la fața Sa și i-a nimicit.
Aaron a suportat crâncena nenorocire cu răbdare și cu umilă supunere. Întristarea și agonia sfâșietoare i-au frânt sufletul. Era convins de faptul că își neglijase datoria. Era preot al Dumnezeului Prea Înalt, având însărcinarea de a face ispășire pentru păcatele poporului. Era preot al familiei sale; cu toate acestea, fusese înclinat să treacă cu vederea nesăbuința copiilor săi. Își neglijase datoria de a-i învăța și a-i educa întru supunere, tăgăduire de sine și respect față de autoritatea părintească. Prin sentimente de îngăduință deplasată, el nu a reușit să le modeleze caracterele pentru un înalt respect față de lucrurile veșnice. Aaron nu a văzut, tot așa cum nu văd mulți părinți creștini astăzi, că iubirea sa rău înțeleasă și faptul că le-a îngăduit copiilor săi să păcătuiască îi pregăteau pe aceștia pentru întâmpinarea sigură a neplăcerii lui Dumnezeu și pentru mânia care avea să se reverse asupră-le, nimicindu-i. În timp ce Aaron a neglijat să-și exercite autoritatea, dreptatea lui Dumnezeu s-a abătut asupra lor. Aaron a trebuit să învețe că dojana sa blândă, neînsoțită de exercitarea hotărâtă a restricțiilor părintești, și iubirea nesocotită față de fiii săi însemnau de fapt cea mai mare cruzime. Dumnezeu a luat lucrarea de înfăptuire a dreptății în propriile Sale mâini și i-a nimicit pe fiii lui Aaron.
Când Dumnezeu l-a chemat pe Moise să vină pe munte, mai erau șase zile până să fie primit în nor, în imediata prezență a lui Dumnezeu. Vârful muntelui era plin de strălucirea slavei lui Dumnezeu. Și totuși, chiar și când copiii lui Israel aveau slava Sa înaintea propriilor lor ochi, necredința constituia pentru ei un lucru atât de firesc, încât au început să cârtească plini de nemulțumire, din pricina absenței lui Moise. În timp ce slava lui Dumnezeu semnala sfânta Sa prezență, ei ar fi trebuit să se sfințească, cercetându-și îndeaproape inima, să se sfințească prin umilință și frică de Dumnezeu. Dumnezeu îi lăsase pe Aron și pe Hur să ia locul lui Moise. În absența lui, poporul trebuia să-i asculte și să se sfătuiască cu acești bărbați hotărâți de Dumnezeu.
Aici se vede deficiența sa ca fruntaș sau conducător al lui Israel. Poporul l-a împins să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor pe drumul către Egipt. Aici a avut Aaron o ocazie de a-și dovedi credincioșia și încrederea neclintită în Dumnezeu și de a înfrunta cu hotărâre propunerea poporului. Însă dorința lui firească de a fi pe placul poporului și de a ceda înaintea lui l-a adus în situația de a sacrifica onoarea lui Dumnezeu. El le-a cerut să-și aducă podoabele și le-a făcut un vițel de aur, spunând înaintea poporului: „Aceștia să fie dumnezeii tăi, Israele, care te-au scos din țara Egiptului.” Și el a făcut un altar acestui dumnezeu nesimțitor și a vestit o sărbătoare pentru Domnul, ce urma să aibă loc în ziua următoare. Orice reținere părea să fie îndepărtată de la popor. Ei au oferit arderi de tot vițelului de aur și peste ei a pus stăpânire un spirit de ușurătate. Și-au permis excese și beții rușinoase; au mâncat, au băut și s-au sculat să joace.
Trecuseră numai câteva săptămâni de când încheiaseră cu Dumnezeu un legământ solemn de a asculta de glasul Său. Ascultaseră la cuvintele Legii lui Dumnezeu, rostite cu o măreție înfricoșătoare de pe muntele Sinai, în mijlocul tunetelor, fulgerelor și cutremurelor de pământ. Ei auziseră declarația chiar de pe buzele lui Dumnezeu. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”
Aaron și, de asemenea, fiii lui fuseseră înălțați prin faptul că au fost chemați pe munte pentru a fi martori acolo ai slavei lui Dumnezeu. „Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui.”
Dumnezeu îi rânduise pe Nadab și Abihu pentru cea mai sfântă lucrare, de aceea i-a onorat într-un mod minunat. Le-a pus înaintea ochilor priveliștea slavei Sale neasemuite, pentru ca scenele la care aveau să fie martori pe munte să le rămână întipărite în minte, să-i facă mult mai capabili să lucreze în slujba Sa și să-I dea înaintea poporului acea cinstire și respect pios care să-i ducă la o înțelegere mai clară a caracterului Său și să trezească în ei supunerea și considerația cuvenite pentru toate cerințele Sale.
Înainte ca Moise să urce pe munte, lăsându-și în urmă poporul, el le-a citit cuvintele legământului pe care Dumnezeu îl făcuse cu ei, și ei au răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul!” Cât de mare trebuie să fi fost păcatul lui Aaron, cât de grav înaintea lui Dumnezeu!
În timp ce Moise primea Legea lui Dumnezeu pe munte, Domnul l-a anunțat cu privire la păcatul Israelului celui răzvrătit și i-a cerut să-i lase pentru ca El să-i poată nimici. Însă Moise s-a rugat înaintea lui Dumnezeu pentru popor. Deși Moise era cel mai blând om care a trăit vreodată, totuși, când au fost în joc interesele poporului peste care Dumnezeu îl rânduise conducător, el și-a pierdut timiditatea firească și, cu o străduință neobișnuită și o îndrăzneală admirabilă, a intervenit pe lângă Dumnezeu pentru Israel. El nu voia să consimtă ca Dumnezeu să-și nimicească poporul, deși Dumnezeu i-a promis lui Moise că, prin distrugerea lor, îl va înălța și va ridica un popor mai bun decât Israel.
Moise a câștigat. Dumnezeu i-a satisfăcut rugămintea fierbinte de a nu-și nimici poporul. Moise a luat tablele legământului, Legea Celor Zece Porunci, și a coborât de pe munte. Orgia zgomotoasă a copiilor lui Israel, aflată sub semnul beției, a ajuns la urechile lui cu mult înainte să ajungă la tabără. Când a văzut idolatria lor și faptul că încălcaseră fără putință de tăgadă cuvintele legământului, a fost copleșit de durere și indignare față de josnica lor idolatrie. Sentimentele de confuzie și rușine pentru ei puseseră stăpânire pe el și aruncă acolo tablele, spărgându-le. Așa cum ei rupseseră legământul lor cu Dumnezeu, Moise, spărgând tablele, le arătase că și Dumnezeu rupsese legământul pe care-l făcuse cu ei. Tablele pe care era scrisă Legea lui Dumnezeu erau sparte.
Aaron, cu firea sa amabilă, atât de blândă și atrăgătoare, a căutat să-l împace pe Moise, ca și cum poporul nu făcuse cine știe ce mare păcat, pentru care să fie atât de pornit. Moise a întrebat cu mânie: „Ce ți-a făcut poporul acesta de ai adus asupra lui un păcat atât de mare?” Și Aaron a spus: „Să nu se aprindă de mânie domnul meu! Tu singur știi că poporul acesta este pornit la rău. Ei mi-au zis. «Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră; căci Moise, omul acela care ne-a scos din țara Egiptului, nu știm ce s-a făcut». Eu le-am zis: «Cine are aur, să-l scoată!» Și mi l-au dat; l-am aruncat în foc și din el a ieșit vițelul acesta.” Aaron voia ca Moise să creadă că un miracol transformase podoabele lor de aur într-un vițel. Nu i-a spus lui Moise că el, împreună cu alți meșteșugari, realizase acest chip.
Aaron gândea că Moise fusese prea neîngăduitor față de dorințele poporului. El credea că, dacă Moise ar fi fost mai puțin hotărât și, în răstimpuri, mai ușor de înduplecat, și dacă ar fi făcut un compromis cu poporul și le-ar fi satisfăcut dorințele, ar fi avut mai puține necazuri și ar fi fost mai multă pace și armonie în tabăra lui Israel. De aceea încercase el această nouă politică. S-a lăsat în voia dispoziției sale firești, cedând la dorințele poporului, pentru a evita neplăcerile și a nu pierde bunăvoința lor, ca să prevină astfel o răzvrătire care, gândea el, avea să vină cu siguranță, dacă nu ceda dorințelor lor. Dacă însă Aaron ar fi luat poziție fără să șovăie alături de Dumnezeu; dacă, la cererea poporului de a le face dumnezei care să meargă înaintea lor spre Egipt, s-ar fi opus cu indignarea și oroarea pe care le presupunea propunerea lor; dacă le-ar fi amintit de spaima pe care o încercaseră înaintea Sinaiului, unde Dumnezeu rostise Legea Sa cu atâta slavă și splendoare; dacă le-ar fi reamintit de legământul solemn pe care-l făcuseră cu Dumnezeu, de a se supune oricărui lucru pe care îl va porunci; dacă le-ar fi spus că nu va ceda, cu prețul vieții sale, rugăminților lor, ar fi avut asupra poporului influența necesară prevenirii unei apostazii îngrozitoare. Însă când, în absența lui Moise, a fost necesară influența sa pentru a fi folosită în direcția cea bună, când ar fi trebuit să stea tot atât de neînduplecat și hotărât ca și Moise, pentru a opri poporul să meargă pe calea păcatului, influența lui a fost exercitată într-o direcție greșită. El era neputincios să-și facă simțită influența în apărarea onoarei lui Dumnezeu în ce privește păzirea Legii Sale sfinte. În schimb, a avut o înrâurire puternică spre rău. El a poruncit, iar poporul s-a supus.
Când Aaron a făcut primul pas în direcția greșită, spiritul care influențase poporul a pus stăpânire asupra lui și el a preluat conducerea, comandând ca un general, iar poporul s-a supus întocmai. Aici Aaron a aprobat fără crâcnire cele mai grave păcate, pentru că era mai puțin dificil decât să apere ceea ce este drept. Când s-a abătut de la integritatea sa morală, îndreptățind poporul în păcatele lui, el a apărut inspirat cu o hotărâre, sinceritate și un zel noi pentru el. Păru că timiditatea îl părăsește brusc. Cu o râvnă pe care nu o manifestase niciodată, apărând onoarea lui Dumnezeu pentru dreptate, el luă uneltele pentru a lucra aurul în forma unui vițel. Porunci să se zidească un altar și, cu o siguranță vrednică de o cauză bună, anunță poporul că în ziua următoare avea să fie o sărbătoare pentru Domnul. Trâmbițașii au preluat cuvântul din gura lui Aaron și au sunat vestea, de la o ceată la alta, în toată oștirea lui Israel.
Siguranța liniștită pe care o avea Aaron pe calea greșită urmată de el a influențat poporul mai mult decât ar fi făcut-o Moise, conducându-i pe calea cea bună și reprimându-le răzvrătirea. Ce orbire spirituală îngrozitoare venise asupra lui Aaron, dacă a pus lumina în locul întunericului și întunericul în locul luminii! Ce încumetare, ca el să vestească o sărbătoare pentru Domnul cu ocazia închinării lor idolatre înaintea unui chip de aur! Aici se vede puterea pe care o are Satana asupra minților care nu sunt pe deplin controlate de Duhul lui Dumnezeu. Satana își ridicase stindardul în mijlocul lui Israel, și acesta era înălțat ca stindard al lui Dumnezeu.
„Aceștia”, a zis Aaron fără ezitare sau rușine, „să fie dumnezeii tăi care te-au scos din țara Egiptului, o, Israele.” Aaron i-a influențat pe copiii lui Israel să meargă mai departe cu idolatria decât avuseseră ei în minte. Ei nu mai erau neliniștiți de teama ca, pe munte, slava arzătoare asemenea unui foc dezlănțuit să nu-l fi mistuit pe conducătorul lor. Ei gândeau că aveau un general potrivit pentru ei și erau gata să facă orice le-ar fi sugerat. Au adus jertfe dumnezeului lor de aur; au adus jertfe de mulțumire și s-au dedat la plăceri, dezmăț și beție. Erau atunci convinși în mintea lor că avuseseră parte de atâtea necazuri în pustie nu pentru că greșiseră; problema, în definitiv, era cu conducătorul lor. Nu era omul potrivit. Era prea neînduplecat și le punea neîncetat înainte păcatele, avertizându-i, mustrându-i și amenințându-i că aveau să-și atragă asupră-le neplăcerea lui Dumnezeu. Venise o nouă stare de lucruri, fiind mulțumiți de Aaron și mulțumiți de ei înșiși. Gândeau așa: Dacă ar fi fost și Moise plăcut și blând ca Aaron, ce pace și armonie s-ar fi așternut în tabăra lui Israel! Nu le păsa dacă Moise avea să mai coboare sau nu de pe munte.
Când Moise a văzut idolatria lui Israel, iar indignarea lui a crescut într-atât, văzând modul rușinos în care uitaseră de Dumnezeu, încât aruncase tablele de piatră și le spărsese, Aaron a stat cu umilință deoparte, suportând acuzarea din partea lui Moise cu o răbdare lăudabilă. Oamenii erau încântați de spiritul atrăgător al lui Aaron și erau dezgustați de asprimea lui Moise. Însă Dumnezeu nu vede lucrurile așa cum le vede omul. El nu a condamnat ardoarea și indignarea lui Moise față de josnica apostazie a lui Israel.
Atunci, adevăratul general ia atitudine în favoarea lui Dumnezeu. El a venit chiar din prezența Domnului, unde s-a rugat fierbinte ca El să-și întoarcă mânia de la poporul Său nelegiuit. Acum el are de făcut o altă lucrare, ca slujitor al lui Dumnezeu, aceea de a-I apăra onoarea înaintea poporului și de a-i face pe oameni să vadă că păcatul este păcat și dreptatea este dreptate. El are de făcut o lucrare pentru a risipi îngrozitoarea influență a lui Aaron. „Și Moise s-a așezat la ușa taberei și a zis: «Cine este pentru Domnul, să vină la mine!» Și toți fiii lui Levi s-au strâns la el. El le-a zis: «Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: Fiecare dintre voi să se încingă cu sabia; mergeți și străbateți tabăra de la o poartă la alta, și fiecare să omoare pe fratele, pe prietenul și pe ruda sa.» Și fiii lui Levi au făcut după porunca lui Moise; și aproape trei mii de oameni au pierit în ziua aceea din popor. Moise a zis: «Predați-vă azi în slujba Domnului, chiar cu jertfa fiului și fratelui vostru, pentru ca binecuvântarea Lui să vină astăzi peste voi!»”
Aici Moise definește consacrarea veritabilă ca fiind ascultarea de Dumnezeu; a sta în apărarea a ceea ce este drept și a arăta zel în împlinirea scopului lui Dumnezeu în cele mai neplăcute îndatoriri, arătând că cerințele lui Dumnezeu sunt mai presus de pretențiile prietenilor sau decât viețile celor mai apropiate rude. Fiii lui Levi se consacraseră lui Dumnezeu pentru a împlini dreptatea Sa împotriva crimei și păcatului.
Aaron și Moise păcătuiseră amândoi când nu au dat slavă și cinstire lui Dumnezeu la apele de la Meriba. Erau amândoi obosiți și provocați de plângerile neîncetate ale lui Israel și într-un moment în care Dumnezeu, milostiv, avea să-și arate slava înaintea poporului, pentru a le înmuia și supune inimile și a-i conduce la pocăință, Moise și Aaron au pretins că puterea de a deschide stânca le aparține. „Ascultați, răzvrătiților, vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?” Atunci a fost o ocazie de aur de a-L sfinți pe Domnul în mijlocul lor, de a le arăta îndelunga răbdare a lui Dumnezeu și mila Sa duioasă față de ei. Evreii murmurau împotriva lui Moise și Aaron pentru că nu au putut găsi apă. Moise și Aaron luaseră aceste vociferări ca pe o mare încercare și dezonoare pentru ei înșiși, uitând că Dumnezeu era Acela pe care Îl jignea poporul. Dumnezeu era Acela împotriva căruia păcătuiau și pe care Îl dezonorau, nu aceia care erau rânduiți de Dumnezeu să-I împlinească scopurile. Ei Îl insultau pe cel mai bun Prieten al lor, punându-și nenorocirile pe seama lui Moise și Aaron; ei vociferau la adresa providenței lui Dumnezeu.
Păcatul acestor nobili conducători era mare. Viețile lor ar fi putut avea un sfârșit strălucit. Ei fuseseră mult înălțați și onorați; cu toate acestea, Dumnezeu nu scuză păcatul în cei aflați în poziții înalte, așa cum nu-l scuză în cei ce ocupă poziții mai umile. Mulți creștini declarați îi privesc pe oamenii care nu mustră și nu condamnă răul ca fiind bărbați evlavioși și creștini adevărați, în timp ce despre cei ce stau cu curaj în apărarea dreptății și nu vor să-și jefuiască integritatea morală, lăsându-se pradă influențelor nesfinte, cred că le lipsesc pietatea și spiritul creștinesc.
Cei care stau în apărarea onoarei lui Dumnezeu și păstrează cu orice preț puritatea adevărului vor avea tot felul de încercări, așa cum a avut Mântuitorul nostru în pustia ispitei. Câtă vreme aceia care au dispoziția de a ceda, care nu au curajul de a condamna răul, ci păstrează tăcerea atunci când este nevoie de influența lor pentru a sta sub orice presiuni în apărarea a ceea ce este drept, câtă vreme se comportă astfel, ei pot evita multe necazuri și scăpa de multe încurcături, dar vor pierde și o răsplată foarte bogată, dacă nu chiar propriile suflete. Cei care sunt în armonie cu Dumnezeu și care, prin credința în El, primesc tăria de a se împotrivi răului și de a sta în apărarea a ceea ce este drept vor avea întotdeauna conflicte severe și vor fi nevoiți adesea să rămână aproape singuri. Însă, în timp ce fac din Dumnezeu singurul lor sprijin, vor avea parte de biruințe prețioase. Harul Său va fi tăria lor. Simțul lor moral va fi clar și pătrunzător, iar puterile lor morale vor putea face față influențelor rele. Integritatea lor, ca și a lui Moise, se va arăta într-un caracter de cea mai desăvârșită puritate.
Spiritul blând al lui Aaron și dorința sa de a fi pe placul poporului l-au făcut orb față de păcatele lor și monstruozitatea crimei pe care o aproba. Calea pe care o urmase, încurajând răul și păcatul în Israel, i-a costat viața pe trei mii de oameni. În ce contrast se află calea lui Moise! După ce le arătase israeliților că nu pot glumi cu Dumnezeu și scăpa nepedepsiți; după ce le arătase neplăcerea îndreptățită a lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor, dând teribila poruncă a înjunghierii prietenilor sau rudelor care au rămas în apostazia lor; după lucrarea de împlinire a dreptății care să abată mânia lui Dumnezeu, indiferent de simțămintele de milă pe care le încercau față de prietenii și rudele care s-au încăpățânat să rămână mai departe în răzvrătirea lor, după toate acestea, Moise era gata pentru o altă lucrare. El a dovedit cine era adevăratul prieten al lui Dumnezeu și al poporului.
„A doua zi, Moise a zis poporului: «Ați făcut un păcat foarte mare. Am să mă sui acum la Domnul; poate că voi face ispășire pentru păcatul vostru.» Și Moise s-a întors la Domnul și a zis: «Ah! poporul acesta a făcut un păcat mare, și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum, dacă vrei, păcatul! Dacă nu, atunci, te rog, șterge-mă din cartea Ta pe care ai scris-o!» Și Domnul a zis lui Moise: «Pe cel care a păcătuit împotriva Mea, pe acela îl voi șterge din cartea Mea. Du-te acum și condu poporul unde ți-am spus. Iată, Îngerul Meu va merge înaintea ta, dar, în ziua răzbunării Mele, îi voi pedepsi pentru păcatul lor.» Și Domnul a lovit poporul pentru că făcuse vițelul făurit de Aaron.”
Moise L-a implorat pe Dumnezeu, mijlocind pentru Israelul care păcătuise. El nu a încercat să micșoreze păcatul lor înaintea lui Dumnezeu; nu i-a scuzat în starea de păcat. A recunoscut direct că făcuseră un mare păcat și își făuriseră un dumnezeu de aur. Apoi el își pierde timiditatea, iar interesul Israelului se întrepătrunde atât de intim cu viața lui, încât vine cu îndrăzneală la Dumnezeu și se roagă să-i ierte poporul. Dacă păcatul lor, imploră el, este atât de mare, încât Dumnezeu nu-i poate ierta, dacă numele lor trebuie șterse din cartea Sa, atunci Domnul să-i șteargă și lui numele. Când Domnul și-a înnoit făgăduința făcută lui Moise, că Îngerul Său va merge înaintea lui, călăuzind poporul către țara făgăduită, Moise a știut că cererea lui a fost ascultată. Însă Domnul l-a asigurat pe Moise că, dacă era provocat să pedepsească poporul pentru fărădelegile lor, cu siguranță avea să-i pedepsească și pentru acest păcat îngrozitor. Dacă ar fi fost însă ascultători de atunci înainte, le-ar fi șters din cartea Sa acest mare păcat.