Core, Datan și Abiram s-au răzvrătit împotriva lui Moise și Aaron și, făcând aceasta, împotriva Domnului. Domnul pusese responsabilități deosebite asupra lui Moise și Aaron, alegându-i pentru preoție și conferindu-le demnitatea și autoritatea de a conduce adunarea lui Israel. Moise era îndurerat de răzvrătirea continuă a evreilor. Fiind conducătorul vizibil, rânduit de Dumnezeu, el fusese legat de israeliți prin momentele de primejdie prin care trecuseră; și le suportase nemulțumirea, invidia și cârtirea fără să se răzbune și fără să caute să fie eliberat din poziția sa dificilă.
Când erau aduși în împrejurări periculoase sau când poftei lor i se puneau limite, în loc să se încreadă în Dumnezeu, care făcuse lucruri extraordinare pentru ei, israeliții murmurau împotriva lui Moise. Fiul lui Dumnezeu, deși nevăzut pentru popor, era conducătorul lor. El era prezent, mergând înaintea lor și călăuzindu-i în toate călătoriile lor, în timp ce Moise era conducătorul lor vizibil, primind îndrumările de la Înger, care era Hristos.
Idolatrie josnică
În absența lui Moise, adunarea i-a cerut lui Aaron să le facă dumnezei care să meargă înaintea lor și să-i conducă înapoi în Egipt. Aceasta era o insultă la adresa marelui lor Conducător, Fiul Dumnezeului celui Veșnic. Cu numai câteva săptămâni în urmă, stătuseră înaintea muntelui, tremurând, terorizați și cuprinși de un adânc respect, ascultând cuvintele Domnului: „Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.” Slava care a sfințit muntele când s-a auzit glasul care l-a zguduit din temelii încă plutea deasupra lui sub privirile adunării, însă evreii și-au întors ochii și au cerut alți dumnezei. Moise, conducătorul lor vizibil, vorbea cu Dumnezeu pe munte. Ei au uitat făgăduința și avertizarea lui Dumnezeu: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, pentru că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El”.
Evreii au fost cumplit de necredincioși și josnic de nerecunoscători prin cererea lor nerușinată: „Fă-ne dumnezei care să meargă înaintea noastră”. Moise era absent, dar prezența Domnului rămânea; ei nu au fost părăsiți. Mana a continuat să cadă; iar ei erau hrăniți dimineața și seara de o mână divină. Stâlpul de nor ziua și stâlpul de foc noaptea semnificau prezența lui Dumnezeu, aceasta fiind o vie aducere aminte înaintea lor. Prezența divină nu depindea de prezența lui Moise. Dar chiar în vremea în care el se ruga pe munte Domnului pentru ei, se grăbeau să facă greșeli rușinoase, să încalce Legea dată într-un mod grandios cu atât de puțin timp în urmă.
Aici vedem slăbiciunea lui Aaron. Dacă ar fi arătat curaj moral și i-ar fi mustrat cu îndrăzneală pe conducătorii care făcuseră această cerere rușinoasă, cuvintele sale rostite la timp i-ar fi salvat de la acea teribilă apostazie. Însă dorința lui de a-și păstra popularitatea în adunare și teama de a nu le stârni neplăcerea l-au făcut să sacrifice cu lașitate loialitatea evreilor în acel moment decisiv. El a ridicat un altar, a făcut un chip cioplit și a vestit o zi în care să consacre acel chip ca obiect de închinare și să anunțe înaintea întregului Israel: „Aceștia sunt dumnezeii care te-au condus afară din Egipt”. În timp ce vârful muntelui este încă luminat de slava lui Dumnezeu, Aaron privește calm veselia și dansul în cinstea acestui chip fără viață; iar Dumnezeu îl trimite pe Moise de pe munte ca să certe poporul. Însă Moise n-a vrut să părăsească muntele până când n-au fost ascultate rugămințile lui fierbinți în favoarea lui Israel, până când cererea lui de iertare n-a fost acceptată.
Tablele Legii, sparte
Moise a coborât de pe munte ținând în mâini prețiosul document: legământul lui Dumnezeu cu omul, condiționat de supunere. Moise era cel mai blând om de pe pământ; când a văzut însă apostazia lui Israel, s-a mâniat și a devenit gelos pentru slava lui Dumnezeu. În indignarea lui, a aruncat la pământ prețiosul legământ al lui Dumnezeu, care îi era mai scump decât viața. El a văzut Legea încălcată de către evrei și, în zelul lui pentru Dumnezeu, pentru a strica idolul căruia i se închinau, a sacrificat tablele de piatră. Aaron stătea alături, calm, suportând cu răbdare mustrarea severă a lui Moise. Toate acestea ar fi putut fi oprite printr-un cuvânt din partea lui Aaron, rostit la momentul potrivit. Într-adevăr, hotărârea nobilă de a trece de partea dreptății în ceasul primejdiei în care se afla Israel ar fi întors mintea lor în direcția corectă.
Îl învinuiește Dumnezeu pe Moise? Nu, nu; marea bunătate a lui Dumnezeu iartă graba și zelul lui Moise, pentru că toate acestea se datorau loialității, dezamăgirii și durerii lui când privirea sa a descoperit apostazia lui Israel. Omul care i-ar fi putut salva pe evrei în ceasul de primejdie este calm. El nu arată indignare din cauza păcatelor poporului, nu-și reproșează nimic și nici nu dă dovadă de remușcări, având simțământul răului pe care l-a făcut; în schimb, el încearcă să-și justifice faptele care au avut ca urmare un păcat îngrozitor. El face poporul răspunzător pentru slăbiciunea lui când a cedat în fața presiunii protestelor lor zgomotoase și dorințelor lor iraționale, așa cum făcuse Moise. El s-a lăsat cuprins de spiritul și simțămintele poporului fără să protesteze, iar apoi a căutat să-i facă pe ei răspunzători.
Adunarea lui Israel l-a considerat pe Aaron un conducător mult mai plăcut decât Moise. El nu era atât de neînduplecat. Ei credeau că Moise arăta un spirit rău; iar simpatia lor se îndrepta către Aaron, pe care Moise îl mustrase așa de sever. Însă Dumnezeu a iertat aprinderea zelului sincer al lui Moise, în vreme ce pe Aaron l-a considerat răspunzător pentru slăbiciunea lui păcătoasă și lipsa integrității morale sub presiunea împrejurărilor. Pentru a se salva pe sine însuși, Aaron a sacrificat mii de israeliți. Evreii au simțit pedeapsa lui Dumnezeu pentru acest act de apostazie; după puțin timp însă, s-au umplut iarăși de nemulțumire și răzvrătire.
Poporul murmură
Când oștile lui Israel triumfau, luau toată slava pentru ei înșiși; când erau însă puși la probă și încercați prin foamete sau război, îl acuzau pe Moise de toate greutățile lor. Puterea lui Dumnezeu, manifestată într-un mod ieșit din comun la eliberarea lor din Egipt și văzută din timp în timp în toate peregrinările lor, ar fi trebuit să le inspire credință și să le închidă pentru totdeauna gura, spre a nu mai rosti nici măcar o expresie de nerecunoștință. Însă cel mai mic semn de lipsă, cel mai mic fior de teamă în fața primejdiei generate de vreun motiv oarecare ajungea să cântărească pentru ei mai mult decât binele de care avuseseră parte și îi făcea să uite de binecuvântările primite în momentele cele mai primejdioase. Experiența prin care trecuseră când se închinaseră înaintea vițelului de aur ar fi trebuit să facă o impresie atât de adâncă asupra minții lor, încât să nu se șteargă niciodată. Însă, cu toate că semnele neplăcerii lui Dumnezeu erau încă proaspete înaintea lor prin rândurile rărite de lipsa multora din cauza repetatelor jigniri împotriva Îngerului care îi călăuzea, ei nu și-au însușit aceste lecții și nu și-au răscumpărat eșecul din trecut printr-o supunere plină de credincioșie, fiind din nou biruiți de ispitele lui Satana.
Cele mai mari eforturi ale celui mai blând om de pe pământ n-au putut stinge nesupunerea lor. Interesul altruist al lui Moise a fost răsplătit cu invidie, suspiciune și calomnie. Viața umilă de păstor fusese mult mai pașnică și fericită decât poziția sa de acum, ca pastor al acelei uriașe adunări de spirite turbulente. Invidiile lor nebunești erau mai greu de stăpânit decât lupii feroce din pustie. Însă Moise nu îndrăznea să aleagă să-și urmeze propriul drum și să facă după bunul său plac. Lăsase toiagul de păstor la porunca lui Dumnezeu și primise în locul acestuia un toiag al puterii. Nu îndrăznea să-și pună jos sceptrul și să renunțe la poziția sa, până când nu avea să-l elibereze Dumnezeu.
Este lucrarea lui Satana aceea de a ispiti mintea. El își va introduce sugestiile viclene și va stârni îndoială, întrebări, neîncredere, necredință în cuvintele și faptele celui apăsat de responsabilități, care caută să împlinească gândul lui Dumnezeu în lucrările lui. Este scopul deosebit al lui Satana acela de a turna asupra și în jurul servilor aleși de Dumnezeu necazuri, încurcături și împotrivire, pentru ca aceștia să fie împiedicați și bănuielile nefondate să anuleze într-o mare măsură eforturile cele mai susținute de care sunt în stare servii lui Dumnezeu rânduiți pentru o lucrare specială.
Planul lui Satana este de a-i înlătura din postul datoriei, lucrând prin agenții săi. Pe toți aceia în care poate stârni neîncrederea și suspiciunea îi va folosi ca unelte ale lui. Poziția lui Moise, de a duce poverile pentru Israelul lui Dumnezeu, nu era respectată. Este în firea omului, când nu se află sub influența directă a Duhului lui Dumnezeu, să aibă o predispoziție pentru invidie, gelozie și neîncredere plină de cruzime, care, dacă nu sunt reprimate, vor duce la dorința de a-i submina și prăbuși pe alții, în timp ce spiritele egoiste vor căuta să se zidească pe ele însele deasupra ruinelor lor.
Core, Datan și Abiram
Prin hotărârea lui Dumnezeu, acestor bărbați li se acordaseră onoruri deosebite. Ei fuseseră din numărul celor șaptezeci de bătrâni care au urcat pe munte împreună cu Moise și au privit slava lui Dumnezeu. Ei au văzut lumina strălucitoare care acoperea forma divină a lui Hristos. Partea de jos a acestui nor arăta ca „un fel de culoare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui”. Acești bărbați s-au aflat în prezența slavei Domnului și au mâncat și au băut fără să fie nimiciți de curăția și slava de neegalat care se răsfrângeau asupra lor. Dar o schimbare se produsese. O ispită, ușoară la început, fusese primită; și, pentru că a fost încurajată, s-a întărit până când imaginația a trecut sub stăpânirea puterii lui Satana. Sub masca celei mai ușuratice prefăcătorii, acești bărbați s-au aventurat în lucrarea lor de nemulțumire. La început, ei au lansat aluzii în treacăt și au exprimat îndoieli care și-au găsit atât de ușor loc în mintea multora, încât s-au aventurat și mai departe. Și, primind din ce în ce mai mult confirmarea suspiciunilor lor prin câte un cuvânt venit ba de la unul, ba de la altul, fiecare dintre aceștia spunând ce credea despre anumite lucruri pe care le observase, aceste suflete amăgite au ajuns să creadă cu adevărat că sunt plini de zel pentru Domnul în această chestiune și că nu vor avea nici o scuză dacă nu-și împlineau până la capăt scopul de a-l face pe Moise să vadă și să simtă ce poziție dezastruoasă ocupă el față de Israel. Puțin aluat de neîncredere, de disensiune, invidie și gelozie dospea tabăra lui Israel.
Core, Datan și Abiram și-au început lucrarea plină de cruzime asupra bărbaților cărora Dumnezeu le încredințase răspunderi sacre. Ei au reușit să înstrăineze două sute cincizeci de căpetenii, bărbați cu renume, vestiți în adunare. Cu acești bărbați puternici și influenți de partea lor, ei au fost siguri că vor reuși să aducă o schimbare radicală în starea de lucruri existentă. Credeau că pot transforma modul de conducere a lui Israel și că îl pot îmbunătăți mult față de actuala guvernare.
Core nu era satisfăcut de poziția sa. Era legat de serviciul de la cortul întâlnirii; cu toate acestea, dorea să fie înălțat la rangul de preot. Dumnezeu stabilise ca Moise să fie guvernator principal, iar preoția le fusese dată lui Aaron și fiilor lui. Core hotărî să-l silească pe Moise să schimbe ordinea lucrurilor, pentru ca el să poată fi înălțat la demnitatea preoției. Ca să fie mai sigur de împlinirea scopului său, îi atrase în această răzvrătire pe Datan și Abiram, descendenți ai lui Ruben. Raționamentul lor era că, fiind descendenți ai celui mai mare fiu al lui Iacov, autoritatea de conducător, pe care o uzurpase Moise, le aparținea; și, alături de Core, erau hotărâți să obțină slujba preoției. Aceștia trei au devenit foarte zeloși într-o lucrare a răului și au influențat două sute cincizeci de bărbați cu renume, care erau de asemenea bărbați hotărâți să li se alăture pentru a participa și ei la preoție și la guvernare.
Dumnezeu îi onorase pe leviți prin aceea că îi numise să slujească în cort, pentru că nu luaseră parte la confecționarea și închinarea la vițelul de aur și pentru credincioșia lor arătată prin executarea poruncii lui Dumnezeu asupra celor idolatri. Leviților li se încredințase și slujba de ridicare a cortului și a taberei lor în jurul acestuia, în timp ce triburile lui Israel își înălțau corturile la o anumită distanță de el, iar când călătoreau, leviții desfăceau cortul și îl purtau, împreună cu chivotul și cu toate piesele sacre de mobilier. Pentru că Dumnezeu îi onorase astfel pe leviți, ei deveniseră ambițioși, căutând o slujbă și mai înaltă, pentru a putea obține o mai mare influență asupra adunării. „Ei s-au adunat împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron și le-au zis: «Destul! Căci toată adunarea, toți sunt sfinți și Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicați voi mai presus de adunarea Domnului?»”
Lingușeala și compasiunea prefăcută
Nimic nu le va face oamenilor o plăcere mai mare decât să fie lăudați, lingușiți când sunt greșiți și în întuneric și merită să fie mustrați. Core a câștigat atenția israeliților și apoi simpatia lor, reprezentându-l pe Moise ca pe un conducător despotic. El a spus că acesta era prea aspru, prea poruncitor, prea dictatorial și că mustra poporul ca și cum ar fi fost păcătoși, când ei erau de fapt un popor sfânt, sfințiți pentru Domnul și că Domnul era în mijlocul lor. Core le-a reamintit incidentele din experiența călătoriilor lor prin pustie, când fuseseră aduși în strâmtorări și când mulți dintre ei muriseră din pricina cârtirilor și neascultării, iar ei, din pricina simțămintelor pervertite, au crezut că înțeleg foarte clar că toate necazurile lor ar fi putut fi evitate, dacă Moise s-ar fi comportat altfel. El era prea neînduplecat, prea poruncitor și au hotărât că toate nenorocirile lor din pustie i se datorau lui.
Core, spiritul conducător, mărturisea că are o mare înțelepciune, prin care deosebea adevăratul motiv al încercărilor și suferințelor lor.
În această lucrare a nemulțumirii a fost o armonie și o convergență de păreri și simțăminte printre aceste elemente turbulente mai mare decât fusese vreodată mai înainte. Succesul lui Core de a câștiga de partea sa cea mai mare parte din adunarea lui Israel l-a făcut să se simtă încrezător că era înțelept și corect în judecată și că Moise era într-adevăr autoritatea uzurpatoare care amenința prosperitatea și mântuirea lui Israel. El pretindea că Dumnezeu îi descoperise acest lucru și pusese asupra lui povara de a schimba conducerea lui Israel chiar înainte de a fi prea târziu. El a declarat că adunarea nu era vinovată; ei erau neprihăniți. Toată această agitație despre faptul că împotrivirea adunării a adus asupra lor mânia lui Dumnezeu era o greșeală. Oamenii nu voiau decât drepturile lor, voiau independență individuală.
În timp ce un vag sentiment legat de răbdarea plină de jertfire de sine a lui Moise lupta cu disperare să facă apel la amintirile lor și în timp ce înaintea ochilor li se perindau eforturile lui dezinteresate în favoarea lor, pe când erau în lanțurile sclaviei, conștiința lor era oarecum tulburată. Unii nu erau cu totul de acord cu Core în privința părerilor lui despre Moise și au căutat să vorbească în apărarea sa. Core, Datan și Abiram trebuia să aducă înaintea poporului vreun motiv anume pentru care Moise arătase de la început un interes atât de mare pentru adunarea lui Israel. Mintea lor egoistă, care a fost degradată prin activitatea lor ca unelte ale lui Satana, sugerează că a descoperit în sfârșit obiectul aparentului interes al lui Moise. El plănuise ca ei să tot rătăcească prin pustie, până când toți sau aproape toți aveau să piară, iar el să ajungă în posesia averilor lor.
Core, Datan și Abiram și cele două sute cincizeci de căpetenii care li se alăturaseră deveniseră la început geloși, apoi invidioși și, în cele din urmă, răzvrătiți. Ei discutaseră despre poziția de conducător al poporului, pe care o deținea Moise, până când și-au imaginat că aceasta este o funcție vrednică de invidiat, pe care oricare dintre ei o putea ocupa la fel de bine ca el. Și s-au lăsat cuprinși de nemulțumire, până când au ajuns să se amăgească deplin și au gândit că Moise și Aaron se plasaseră cu de la ei putere în pozițiile pe care le ocupau în Israel. Au spus că Moise și Aaron se înălțaseră mai presus de adunarea Domnului când și-au arogat funcția doar familiei lor. Au mai zis că le ajungea dacă erau la același nivel cu frații lor; căci ei nu erau mai sfinți decât poporul, care se bucura în aceeași măsură de prezența și protecția deosebită a lui Dumnezeu.
Caracterul pus la probă
Când a auzit cuvintele lui Core, Moise s-a umplut de durere și a căzut cu fața la pământ înaintea poporului: „A vorbit lui Core și la toată ceata lui, și a zis: «Mâine, Domnul va arăta cine este al Lui și cine este sfânt și-l va lăsa să se apropie de El; va lăsa să se apropie de El pe acela pe care-l va alege. Iată ce să faceți. Luați cădelnițe, Core și toată ceata lui. Mâine, puneți foc în ele și puneți tămâie pe el înaintea Domnului. Acela pe care-l va alege Domnul, va fi sfânt. Destul, copiii ai lui Levi!» Moise a zis lui Core: «Ascultați, dar copiii lui Levi! Prea puțin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiați de El, ca să fiți întrebuințați la slujba cortului Domnului și să vă înfățișați înaintea adunării ca să-I slujiți? V-a lăsat să vă apropiați de El, pe tine și pe toți frații tăi, pe copiii lui Levi, și acum mai voiți și preoția! De aceea te aduni tu și ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiți împotriva lui?»” Moise le-a spus că Aaron nu și-a luat nici o slujbă cu de la sine putere; că Dumnezeu îl pusese în această slujbă sacră.
Datan și Abiram au spus: „N-ajunge că ne-ai scos dintr-o țară unde curge lapte și miere ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai și stăpânești peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o țară unde curge lapte și miere și ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare și vii! Crezi că poți să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!”
Ei l-au acuzat pe Moise ca fiind cauza pentru care nu intraseră în țara făgăduită. Au spus că Dumnezeu nu S-a purtat cu ei așa. El nu a spus că vor muri în pustie și ei nu vor crede niciodată că El a spus așa ceva; Moise a spus aceasta, nu Domnul; și că era totul pus la cale de către Moise, ca să nu-i ducă în țara Canaanului. Au amintit cum i-a scos el dintr-o țară în care curgea lapte și miere. În răzvrătirea lor oarbă, ei au uitat suferințele din Egipt și plăgile devastatoare care fuseseră aduse asupra țării. Iar acum îl acuzau pe Moise că i-a scos dintr-o țară bună pentru a-i ucide în pustie, ca să se îmbogățească el cu averile lor. Într-un mod insolent, l-au întrebat pe Moise dacă este de părere că nu există nimeni suficient de înțelept în toată suflarea lui Israel care să-și dea seama de adevăratele lui intenții și care să-i descopere impostura; sau dacă își imaginează că îl vor lăsa cu toții să-i ducă încoace și încolo ca pe niște orbi, după placul lui, când spre Canaan, când iarăși înapoi spre Marea Roșie și Egipt. Ei au rostit aceste cuvinte înaintea adunării și au refuzat cu vehemență să mai recunoască autoritatea lui Moise și a lui Aaron.
Moise a fost extrem de tulburat de aceste acuzații nedrepte. El s-a adresat lui Dumnezeu înaintea poporului, pentru a primi un răspuns dacă acționase vreodată în mod arbitrar și L-a implorat să-i fie judecător. Poporul era, în general, lipsit de afecțiune față de el și se afla sub influența faptelor expuse greșit de către Core. „Moise a zis lui Core: «Tu și toată ceata ta, mâine să fiți înaintea Domnului, tu și ei împreună cu tine și Aaron. Luați-vă fiecare cădelnița lui, puneți tămâie în ea și aduceți fiecare înaintea Domnului cădelnița lui: două sute cincizeci de cădelnițe; tu și Aaron, să vă luați și voi fiecare cădelnița lui». Și-au luat fiecare cădelnița, au pus foc în ea, au pus tămâie în foc și au stat la ușa cortului întâlnirii, împreună cu Moise și Aaron.”
Core și ceata lui, care, în încrederea pe care o aveau în ei înșiși, aspirau la preoție, chiar au luat cădelnițele și au stat împreună cu Moise la ușa cortului. Core își alimentase invidia și răzvrătirea până când se amăgise singur; și el chiar credea că adunarea forma un popor desăvârșit în neprihănire; că Moise era un conducător tiranic, insistând continuu asupra necesității ca adunarea să fie sfântă, când de fapt nu era nevoie de acest lucru, întrucât ei erau sfinți.
Acești răzvrătiți îi amăgiseră prin lingușire pe cei mai mulți din popor să creadă că ei erau drepți și că toate necazurile lor veneau din partea lui Moise, conducătorul lor, care le aducea neîncetat aminte de păcatele lor. Poporul gândea că dacă ar fi condus Core și i-ar fi încurajat, ocupându-se de faptele lor în neprihănire, în loc să le reamintească eșecurile, ei ar fi avut o călătorie foarte liniștită și plăcută, iar el i-ar fi condus, fără nici o îndoială, nu înainte și înapoi, prin pustie, ci către țara făgăduită. Ei au zis că Moise, nu Domnul, a fost cel care le-a spus că nu vor putea intra în țară.
Răzvrătiții pier
Core, în prea marea sa încrederea în sine, a strâns toată adunarea lui Israel împotriva lui Moise și Aaron „la ușa cortului întâlnirii. Atunci slava Domnului s-a arătat întregii adunări. Și Domnul a vorbit lui Moise și lui Aaron, și a zis: «Depărtați-vă din mijlocul acestei adunări și-i voi topi într-o clipă.» Ei au căzut cu fețele la pământ și au zis: «Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit și să Te mânii împotriva întregii adunări?»
Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: «Vorbește adunării și spune-i: »Dați-vă la o parte din preajma locuinței lui Core, Datan și Abiram!”» Și Moise s-a sculat și s-a dus la Datan și Abiram; și bătrânii lui Israel au mers după el. A vorbit adunării, și a zis: «Depărtați-vă de corturile acestor oameni răi și nu vă atingeți de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriți o dată cu pedepsirea lor pentru toate păcatele lor.» Ei s-au depărtat din preajma locuinței lui Core, Datan și Abiram. Datan și Abiram au ieșit afară și au stat la ușa corturilor lor, cu nevestele, copiii și pruncii lor. Moise a zis: «Iată cum veți cunoaște că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri și că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceștia vor muri cum mor toți oamenii și dacă vor avea aceeași soartă ca toți oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul își va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, așa încât se vor pogorî de vii în locuința morților, atunci veți ști că oamenii aceștia au hulit pe Domnul».” Când Moise a terminat de vorbit, pământul s-a deschis și corturile lor împreună cu tot ceea ce le aparținea au fost înghițite. Ei au căzut de vii în crăpătură, pământul s-a închis deasupra lor și au pierit din mijlocul adunării.
Când copiii lui Israel au auzit strigătul celor care piereau, au fugit la o mare depărtare de ei. Știau că într-o măsură erau vinovați; căci ei fuseseră de acord cu acuzațiile împotriva lui Moise și Aaron și se temeau că vor pieri alături de cei vinovați. Însă judecata lui Dumnezeu nu se terminase încă. Un foc ieși din norul de slavă și mistui pe cei două sute cincizeci de bărbați care arseseră tămâie. Aceștia erau căpetenii; ceea ce înseamnă, în general, oameni cu o bună judecată și cu influență în adunare, bărbați cu renume. Ei erau foarte prețuiți, iar judecata lor fusese adesea căutată în chestiuni dificile. Ei erau însă atinși de o influență rea și au devenit invidioși, geloși și răzvrătiți. Ei nu au pierit împreună cu Core, Datan și Abiram pentru că ei au fost primii în răzvrătire. Ei au fost primii care au văzut sfârșitul conducătorilor răzvrătiți și au avut ocazia să se pocăiască de crima lor. Nu se împăcau însă cu nimicirea acelor oameni răi, iar mânia lui Dumnezeu a venit asupra lor, nimicindu-i și pe ei.
„Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: «Spune lui Eleazar, fiul preotului Aaron, să scoată cădelnițele din foc și să lepede focul din ele, căci sunt sfințite. Cu cădelnițele acestor oameni care au păcătuit și au ispășit păcatul cu viața lor, să se facă niște plăci întinse, cu care să se acopere altarul. Fiindcă au fost aduse înaintea Domnului și sunt sfințite, să slujească de aducere aminte copiilor lui Israel».”
Răzvrătirea nu a fost vindecată
După ce a fost arătată această îngrozitoare judecată a lui Dumnezeu, oamenii s-au întors la corturile lor. Erau înfricoșați, dar nu smeriți. Fuseseră profund influențați de spiritul de răzvrătire și fuseseră amăgiți prin lingușire de către Core și ceata lui să creadă că erau un popor foarte bun și că fuseseră nedreptățiți și oprimați de către Moise. Mintea lor era impregnată în asemenea măsură cu spiritul celor care pieriseră, încât le era foarte greu să se elibereze de prejudecata lor oarbă. Dacă admiteau că atât Core, cât și ceata lui erau nelegiuiți, iar Moise neprihănit, atunci erau constrânși să primească drept cuvânt al lui Dumnezeu ceea ce nu erau dispuși să creadă — că vor muri sigur cu toții în pustie. Nu erau dispuși să accepte acest lucru și încercau să creadă că totul se datora imposturii, că Moise îi înșelase. Bărbații care pieriseră le adresaseră cuvinte plăcute și manifestaseră un interes deosebit și iubire față de ei; și credeau că Moise este un intrigant. Ei au hotărât că nu puteau fi greșiți și, în definitiv, bărbații care pieriseră au fost oameni buni și că Moise, prin cine știe ce mijloc, fusese motivul nimicirii lor.
Satana poate conduce sufletele amăgite mult mai departe. Le poate altera judecata, văzul și auzul. Așa a fost și în cazul israeliților: „A doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron, zicând: «Voi ați omorât pe poporul Domnului!»” Poporul era dezamăgit că lucrurile se desfășuraseră în favoarea lui Moise și Aaron. Înfățișarea lui Core și a celor din ceata lui, toți exercitând cu nerușinare slujba preoțească, folosindu-și cădelnițele, a umplut poporul de admirație. Ei nu vedeau că acești bărbați se încumetau să aducă un afront Maiestății divine. Când aceștia au fost nimiciți, poporul a fost îngrozit; după un scurt timp însă, veniră cu toții la Moise și la Aaron, puși pe răzmeriță, și îi acuzară de sângele celor care pieriseră de mâna lui Dumnezeu.
„Pe când se strângea adunarea împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron și pe când își îndreptau privirile spre cortul întâlnirii, iată că l-a acoperit norul și s-a arătat slava Domnului. Atunci Moise și Aaron au venit înaintea cortului întâlnirii. Și Domnul a vorbit lui Moise, și a zis: «Dați-vă la o parte din mijlocul acestei adunări, și-i voi topi într-o clipă!» Ei au căzut cu fețele la pământ.” În ciuda răzvrătirii lui Israel și a comportamentului lor plin de cruzime față de Moise, el încă manifesta pentru ei același interes ca înainte. Căzând cu fața la pământ înaintea Domnului, L-a implorat să cruțe poporul. În timp ce se ruga astfel Domnului să ierte păcatele poporului, Moise i-a cerut lui Aaron să facă ispășire pentru păcatul lor, în timp ce el a rămas înaintea Domnului, pentru ca rugăciunile sale să se poată înălța o dată cu fumul de tămâie, fiind astfel primite de Dumnezeu, iar adunarea să nu piară în răzvrătirea ei.
„Și Moise a zis lui Aaron: «Ia cădelnița, pune foc în ea de pe altar, pune tămâie în ea, du-te repede la adunare și fă ispășire pentru ei; căci a izbucnit mânia Domnului și a început urgia». Aaron a luat cădelnița, cum zisese Moise, și a alergat în mijlocul adunării; și iată că începuse urgia printre popor. El a tămâiat și a făcut ispășire pentru norod. S-a așezat între cei morți și între cei vii, și urgia a încetat. Paisprezece mii șapte sute de inși au murit de urgia aceasta, afară de cei ce muriseră din pricina lui Core. Și Aaron s-a întors la Moise, la ușa cortului întâlnirii. Urgia încetase.”
O lecție pentru timpul nostru
În cazul lui Core, Datan și Abiram, avem o lecție de avertizare, ca să nu urmăm exemplul lor. „Să nu ispitim pe Domnul cum L-au ispitit unii din ei, care au pierit prin șerpi. Să nu cârtiți cum au cârtit unii din ei, care au fost nimiciți de Nimicitorul. Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care a venit sfârșitul veacurilor”.
Avem dovezi în Cuvântul lui Dumnezeu despre dispoziția poporului Său de a fi îngrozitor de amăgit. Există multe cazuri în care ceea ce poate părea un zel sincer pentru onoarea lui Dumnezeu își are izvorul în faptul de a fi lăsat sufletul neapărat, pentru ca vrăjmașul să-l ispitească și să impresioneze mintea cu o înțelegere pervertită a stării reale de lucruri. Și ne putem aștepta exact la astfel de lucruri în aceste zile din urmă; căci Satana este tot atât de activ acum, pe cât a fost în adunarea lui Israel. Cruzimea și puterea prejudecății nu sunt înțelese. După ce adunarea a avut înaintea ochilor dovada nimicirii acestor conducători ai răzvrătirii, puterea suspiciunii și neîncrederii care fusese lăsată în sufletul lor nu era îndepărtată încă. Ei au văzut pământul căscându-se și pe conducătorii răzvrătiți dispărând în măruntaiele adâncului. Această demonstrație înfricoșătoare ar fi trebuit să-i vindece și să-i aducă la cea mai adâncă pocăință pentru suferințele pe care i le provocaseră lui Moise.
În acest punct, Dumnezeu a dat întregului Israel ocazia de a vedea și de a simți păcătoșenia căii lor, lucru care ar fi trebuit să-i ducă la pocăință și mărturisire. El a dat celor amăgiți dovezi copleșitoare că erau păcătoși și că servul Său, Moise, era drept. Au avut ocazia să petreacă o noapte reflectând asupra pedepsei înfricoșătoare trimise de cer, la care fuseseră martori. Dar rațiunea le era pervertită. Core instigase la răzvrătire și două sute cincizeci de conducători îl ajutaseră la răspândirea nemulțumirii. Toți membrii adunării erau, într-o măsură mai mare sau mai mică, afectați de prea marea gelozie, de îndoielile și ura împotriva lui Moise, care aduseseră neplăcere lui Dumnezeu într-o manieră înfricoșătoare, greu de trecut cu vederea. Cu toate acestea, milostivul nostru Dumnezeu Se arată a fi un Dumnezeu al dreptății și îndurării. El a făcut distincție între instigatori — conducătorii răzvrătirii — și cei care fuseseră amăgiți sau conduși de ei. El a deplâns ignoranța și nebunia celor care fuseseră amăgiți.
Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pentru a îndemna adunarea să plece de lângă corturile bărbaților pe care ei îi aleseseră în locul lui Moise. Înșiși bărbații a căror nimicire o premeditaseră au fost în mâinile lui Dumnezeu unelte de salvare a vieților lor în acea ocazie. Moise a spus: „Dați-vă la o parte din preajma cortului lui Core.” și ei erau într-o mare primejdie de a fi nimiciți în păcatele lor, de către mânia lui Dumnezeu; căci erau părtași la crimele bărbaților cărora le acordaseră simpatia și cu care se însoțiseră.
Dacă, în timp ce Moise punea această probă înaintea adunării lui Israel, cei care începuseră răzvrătirea s-ar fi pocăit și ar fi căutat să obțină iertarea lui Dumnezeu și a servului Său nedreptățit, răzbunarea lui Dumnezeu s-ar fi oprit chiar atunci. Însă chiar acolo, lângă corturile lor, stăteau cutezători Core, instigatorul la răzvrătire, și simpatizanții lui, ca și cum sfidau mânia lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu nu lucrase niciodată prin robul Său, Moise. Și încă și mai puțin se comportă acești răzvrătiți ca unii care au fost atât de curând onorați de Dumnezeu prin faptul că au fost aduși cu Moise aproape direct în prezența Sa și au privit slava Lui neîntrecută. Acești bărbați l-au văzut pe Moise coborând de pe munte după ce primise celelalte table de piatră, în timp ce fața lui era atât de strălucitoare de slava lui Dumnezeu, încât israeliții nu au vrut să se apropie, ci au fugit. El i-a strigat, însă ei păreau îngroziți. Le-a arătat tablele de piatră și a zis: M-am rugat pentru voi și am întors de la voi mânia lui Dumnezeu. Am insistat ca, dacă Dumnezeu trebuie să părăsească și să distrugă adunarea, și numele meu să fie șters din cartea Sa. Iată că mi-a răspuns și aceste table de piatră pe care le țin în mână sunt legământul care mi-a fost dat, al împăcării Sale cu poporul Lui.
Poporul înțelege că este vocea lui Moise; că, deși transformat și glorificat, tot Moise este. Îi spun că nu-i pot privi fața, deoarece lumina strălucitoare a înfățișării lui este extrem de dureroasă pentru ei. Fața lui este ca soarele; nu poate fi privită. Când Moise descoperă dificultatea, își acoperă fața cu un văl. El nu susține că lumina și slava de pe fața lui reflectă slava lui Dumnezeu, pe care El a pus-o asupra lui, și că poporul trebuie s-o suporte; în schimb, își acoperă slava. Păcătoșenia poporului face ca privirea feței sale glorioase să fie dureroasă. Așa va fi și când sfinții lui Dumnezeu vor fi slăviți, chiar înainte de cea de-a doua apariție a Domnului nostru. Cei răi se vor retrage, se vor feri de această priveliște, căci slava de pe înfățișările sfinților le va produce durere. Însă toată această slavă care vine de la Moise, această pecete divină care se observă pe umilul rob al lui Dumnezeu, este uitată.
Desconsiderarea îndurării
Evreii au avut ocazia să reflecteze asupra scenei la care fuseseră martori când se revărsase mânia lui Dumnezeu asupra celor mai importanți agenți în această mare răzvrătire. Bunătatea și îndurarea lui Dumnezeu s-au arătat prin faptul că nu a exterminat acest popor nerecunoscător, când mânia Lui s-a aprins împotriva celor mai vinovați dintre ei. El a lăsat loc de pocăință adunării care se lăsase amăgită. Faptul că Domnul, Conducătorul lor nevăzut, a arătat atât de multă îndelungă răbdare și milă în această împrejurare este raportat cu claritate, ca dovadă că este dispus să-i ierte și pe cei mai mari păcătoși, atunci când își dau seama de păcatul lor și se întorc la El cu pocăință și umilință. Prin descoperirea răzbunării Domnului, adunarea fusese oprită din calea pe care se încumetau să meargă; însă nu erau convinși că păcătuiseră mult împotriva Sa, meritând mânia Lui din cauza căii lor răzvrătite.
E cu neputință ca oamenii să-I aducă lui Dumnezeu o jignire mai mare decât aceea de a disprețui și respinge uneltele omenești, pe care le-a rânduit spre călăuzirea lor. Ei nu numai că au făcut aceasta, dar și-au propus să-i sortească morții atât pe Moise, cât și pe Aaron. Acești oameni au fugit din preajma corturilor lui Core, Datan și Abiram de frica nimicirii; răzvrătirea lor însă nu era vindecată. Ei nu simțeau durere și disperare din cauza vinovăției lor. Nu simțeau acel efect al unei conștiințe trezite, mustrate pentru faptul că abuzează de cele mai prețioase privilegii ale lor și că păcătuiseră împotriva luminii și a cunoașterii. Putem învăța de aici lecții valoroase despre îndelunga răbdare a lui Isus, Îngerul care a mers înaintea evreilor în pustie.
Conducătorul lor nevăzut voia să-i salveze de la o nimicire rușinoasă. Iertarea îi așteaptă încă. Le este cu putință să capete iertare dacă se vor pocăi, chiar și acum. Răzbunarea lui Dumnezeu s-a apropiat acum de ei și i-a îndemnat să se pocăiască. O mediere deosebită și irezistibilă din cer le-a oprit răzvrătirea nerușinată. Dacă vor răspunde acum mijlocirii providenței lui Dumnezeu, pot fi salvați. Însă pocăința și umilința adunării trebuie să fie pe măsura fărădelegii lor. Descoperirea puterii fără echivoc a lui Dumnezeu i-a plasat dincolo de nesiguranță. Ei pot avea cunoștință despre adevărata poziție și sfânta chemare a lui Moise și a lui Aaron dacă vor voi acest lucru. Însă neglijarea de a privi dovezile pe care li le dăduse Dumnezeu le-a fost fatală. Ei nu și-au dat seama de importanța faptului de a acționa imediat pentru a căuta iertarea din partea lui Dumnezeu pentru păcatele lor grave.
Această noapte de probă pentru evrei nu a fost petrecută de către aceștia în mărturisire și pocăință pentru păcatele lor, ci inventând vreun mod de a se împotrivi dovezilor care îi arătau drept cei mai mari păcătoși. Ei strâng încă la piept ura lor plină de gelozie față de bărbații rânduiți de Dumnezeu și se întăresc în calea lor nebunească, de împotrivire față de autoritatea lui Moise și a lui Aaron. Satana era prezent, gata de a le strica judecata și de a-i duce la nimicire legați la ochi. Mintea lor fusese otrăvită peste măsură cu nemulțumire și aveau în cap ideea fixă, cu neputință de zdruncinat, că Moise și Aaron erau oameni răi și că erau răspunzători de moartea lui Core, Datan și Abiram, despre care credeau că ar fi putut fi salvatorii evreilor prin instaurarea unei mai bune stări de lucruri, în care lauda să ia locul mustrării și pacea locul neliniștii și conflictului.
Cu o zi în urmă, întregul Israel fugise alarmat de strigătul păcătoșilor condamnați care coborau în adânc; căci ziceau: „Să nu ne înghită pământul și pe noi.” „Dar a doua zi toată adunarea fiilor lui Israel a murmurat împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron, zicând: «Voi ați omorât pe poporul Domnului!»” În indignarea lor, erau gata să-și pună cu violență mâinile asupra bărbaților rânduiți de Dumnezeu, despre care credeau că făcuseră un mare rău, ucigându-i pe cei ce erau buni și sfinți.
Însă prezența Domnului se face simțită în slava Sa, deasupra cortului, iar Israelul răzvrătit este oprit din calea nebunească a încumetării. Din înfricoșătoarea Lui slavă, Domnul Își îndreaptă glasul către Moise și Aaron, cu aceleași cuvinte pe care poruncise acestora cu o zi înainte să le adreseze adunării lui Israel. „Dați-vă la o parte din mijlocul acestei adunări și-i voi nimici într-o clipă!”
Aici vedem un exemplu uimitor al orbirii care va cuprinde mintea oamenilor care se întorc de la lumină și dovezi. Aici vedem puterea răzvrătirii hotărâte și cât de dificil este să fie oprită. Lucru sigur, evreii avuseseră cele mai convingătoare dovezi prin nimicirea bărbaților care îi amăgiseră; dar ei rezistau încă sfidători și cutezători și îl acuzau pe Moise și pe Aaron de uciderea unor bărbați buni și sfinți. „Căci răzvrătirea este asemenea păcatului vrăjitoriei, iar încăpățânarea este ca fărădelegea și idolatria.”
Moise nu a simțit vina păcatului și nu s-a grăbit să se îndepărteze, la cuvântul Domnului, și să lase adunarea să piară, așa cum fugiseră evreii cu o zi înainte de lângă corturile lui Core, Datan și Abiram. Moise a zăbovit; căci el nu putea să accepte să lase să moară acea mare mulțime, deși știa că pentru răzvrătirea lor continuă ei meritau răzbunarea lui Dumnezeu. El s-a aruncat cu fața la pământ înaintea lui Dumnezeu, căci poporul nu simțea nevoia să se umilească; a mijlocit pentru ei pentru că nu simțeau nevoia să medieze pentru ei înșiși.
Moise este tipul, reprezentarea lui Hristos. În acest moment critic, Moise a manifestat interesul Adevăratului Păstor pentru turma pe care o are în grijă. El s-a rugat ca mânia unui Dumnezeu jignit să nu nimicească cu desăvârșire poporul pe care l-a ales. Iar prin mijlocirea lui a oprit brațul răzbunării pentru ca Israelul răzvrătit și neascultător să nu ajungă la capătul existenței lui. El i-a spus lui Aaron ce cale să urmeze în acea criză teribilă, când izbucnise mânia lui Dumnezeu și plaga începuse. Aaron a rămas cu cădelnița lui, legănând-o înaintea Domnului, în timp ce rugăciunile de mijlocire ale lui Moise se înălțau o dată cu fumul de tămâie. Moise nu a îndrăznit să-și înceteze rugăciunile fierbinți. El s-a prins de puterea Îngerului, cum a făcut și Iacov când se lupta cu El, și, asemenea lui Iacov, a biruit. Aaron stătea între cei vii și cei morți când a venit răspunsul plin de îndurare: Am auzit rugăciunea ta, nu-i voi nimici cu desăvârșire. Chiar bărbații pe care adunarea îi disprețuia și voia să îi sortească morții, chiar aceștia s-au rugat în favoarea lor, pentru ca sabia răzbunării lui Dumnezeu să intre din nou în teacă, iar Israelul păcătos să fie cruțat.
Cei care disprețuiesc mustrarea
Apostolul Pavel declară în mod lămurit că experiențele israeliților în peregrinările lor au fost raportate pentru câștigul celor care trăiesc în acest veac al istoriei pământului, celor asupra cărora a venit sfârșitul lumii. Noi nu suntem de părere că primejdiile noastre sunt cu ceva mai mici decât ale evreilor, ci mai mari. Vor exista ispite care să împingă la invidii și cârtiri și vor fi răzvrătiri declarate, așa cum sunt raportate despre Israelul din vechime. Va exista întotdeauna un spirit care să se ridice împotriva mustrării păcatelor și greșelilor. Dar va fi redusă la tăcere vocea mustrării din această pricină? Dacă va fi așa, nu ne vom afla într-o situație mai bună decât diferitele denominațiuni din țara noastră, care se tem să pună degetul pe greșelile și păcatele predominante ale poporului.
Cei pe care Dumnezeu i-a pus deoparte ca slujitori ai neprihănirii au asupra lor răspunderi solemne, de a mustra păcatele poporului. Pavel i-a poruncit lui Tit: „Spune lucrurile acestea, sfătuiește și mustră cu toate autoritatea. Nimeni să nu te disprețuiască.” Există mereu dintre aceia care vor disprețui pe cel care îndrăznește să mustre păcatul; există însă momente în care mustrarea trebuie dată. Pavel îl îndrumă pe Tit să mustre cu severitate o anumită categorie de oameni, pentru ca aceștia să poată fi tari în credință. Bărbații și femeile care, prin diferite alegeri, sunt aduși să își coreleze eforturile în activități pentru comunitate au fiecare trăsături distincte și greșeli. Când acestea se amplifică, vor avea nevoie de mustrare. Dacă cei plasați în poziții importante nu sunt niciodată atenționați, mustrați, se va instala curând o stare de lucruri imorală, care Îl va dezonora într-o mare măsură pe Dumnezeu. Dar cum să fie dată mustrarea? Să-l lăsăm pe apostol să răspundă: „Cu toată blândețea și învățătura.” Ar trebui ca principiul să fie adus pentru a apăsa asupra celui care are nevoie de mustrare; însă nu trebuie niciodată ca relele poporului să fie ignorate cu indiferență.
Vor exista bărbați și femei care disprețuiesc mustrarea și ale căror simțăminte se vor aprinde mereu împotriva ei. Nu ne face plăcere să ni se spună despre relele noastre. În aproape fiecare caz în care este nevoie de mustrare, vor fi unii care vor nesocoti total faptul că Duhul Domnului a fost rănit și cauza Sa batjocorită. Aceștia îi vor compătimi pe cei care au meritat mustrarea, pentru că au fost răniți în amorul propriu. Toată această compasiune nesfințită îi aduce pe compătimitori în situația de a fi părtași la vina celui mustrat. În nouă cazuri din zece, dacă cel mustrat ar fi fost sub apăsarea înțelegerii relelor pe care le-a făcut, ar fi putut fi ajutat să le vadă și, prin aceasta, să facă o schimbare. Însă compătimitorii nesfințiți, care se vâră în toate, dau o interpretare totalmente greșită motivațiilor celui care a dat mustrarea și naturii acelei mustrări și, compătimindu-l pe cel certat, îl fac să simtă că a fost cu adevărat maltratat; iar sentimentele sale se revarsă în răzvrătire împotriva celui care nu și-a făcut decât datoria. Cei care se achită cu credincioșie de datoriile lor neplăcute, având simțământul răspunderii față de Dumnezeu, vor primi binecuvântarea Sa. Dumnezeu cere de la servii Săi să fie întotdeauna hotărâți să facă voia Lui. În însărcinarea pe care i-a dat-o lui Timotei, apostolul îl roagă fierbinte: „Vestește Cuvântul, stăruie asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura.”
Evreii nu erau dispuși să se supună îndrumărilor și restricțiilor Domnului. Ei nu voiau decât să fie liberi, să facă după capul lor și să se supună propriei lor judecăți. De-ar fi putut fi lăsați liberi să facă așa, nu ar fi venit cu nici o plângere la Moise, dar ei nu se simțeau în largul lor sub restricții.
Dumnezeu dorește ca poporul Său să fie disciplinat și adus la o acțiune concertată, pentru a vedea cu aceiași ochi și a avea același gând, aceeași judecată. Pentru a înfăptui această stare de lucruri, sunt multe de făcut. Inima firească trebuie supusă și preschimbată. Dumnezeu intenționează ca în biserică să existe necurmat o mărturie vie. Va fi necesară mustrarea și povățuirea și va trebui ca unii să fie certați cu asprime, după cum reclamă fiecare caz. Auzim această apărare: „Ah, sunt atât de sensibil, că nu suport nici cea mai mică dezaprobare!” Dacă aceste persoane ar descrie în mod corect cum stau lucrurile, ar spune: „Sunt atât de încăpățânat, atât de plin de mine însumi, cu un spirit atât de orgolios, încât n-am să admit să mi se dicteze; n-am să accept să fiu mustrat. Reclam dreptul la judecata individuală; am dreptul să cred și să vorbesc cum îmi place.” Domnul nu dorește să renunțăm la individualitatea noastră. Însă care este omul care judecă în mod corect cât de departe ar trebui dusă această chestiune a independenței individuale?
Petru își sfătuiește frații: „Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți, unii față de alții, să fiți împodobiți cu smerenie, pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har».” Apostolul Pavel îi îndeamnă și el pe frații lui filipeni la unitate și umilință: „Deci, dacă este vreo încurajare în Hristos, dacă este vreo mângâiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire și vreo îndurare, faceți-mi bucuria deplină și aveți o simțire, o dragoste, un suflet și un gând! Nu faceți nimic din duh de ceartă sau din slavă deșartă, ci în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși. Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci și la foloasele altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus.” Din nou Pavel își îndeamnă frații: „Dragostea să fie fără prefăcătorie. Fie-vă groază de rău și lipiți-vă tare de bine. Iubiți-vă unii pe alții cu o dragoste frățească. În cinste, fiecare să dea întâietate altuia”. Scriindu-le efesenilor, el spune: „Supuneți-vă unii altora în frica lui Hristos”.
Istoria israeliților ne pune înainte marele pericol al amăgirii. Mulți nu înțeleg păcătoșenia propriilor lor firi și nici harul iertător. Ei se află în întunecimea firii omenești, supuși ispitelor și marii amăgiri. Ei sunt departe de Dumnezeu; cu toate acestea, sunt foarte satisfăcuți de viețile lor, în timp ce comportamentul lor Îl scârbește pe Dumnezeu. Acești oameni se vor lupta întotdeauna împotriva înrâuririi Duhului lui Dumnezeu, mai ales când este vorba despre mustrări. Ei nu doresc să fie tulburați. Ocazional, au temeri egoiste și intenții bune, iar alteori sunt neliniștiți și au anumite convingeri; ei nu au însă o profunzime a experienței, pentru că nu sunt fixați bine pe Stânca veșnică. Această categorie nu vede niciodată necesitatea mărturiei directe. Păcatul nu le pare peste măsură de păcătos, pentru motivul simplu că nu umblă în lumină, după cum Hristos este în lumină.
Mai există și o categorie a celor care au avut o mare lumină, o convingere deosebită și o experiență adevărată în lucrurile Spiritului lui Dumnezeu; însă diversele ispite ale lui Satana i-au biruit. Ei nu apreciază lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Nu iau aminte la avertizările și mustrările din partea Duhului lui Dumnezeu. Sunt condamnați. Aceștia vor fi întotdeauna împotriva mărturiei directe, pentru că aceasta îi osândește.
Dumnezeu intenționează ca poporul Său să fie una; să vadă totul cu aceiași ochi, să aibă același gând și aceeași judecată. Lucrul acesta nu poate fi realizat fără ca în biserică să existe o mărturie clară, directă, vie. Rugăciunea lui Hristos a fost ca ucenicii Săi să fie una, așa cum El Însuși era una cu Tatăl. „Și Mă rog nu numai pentru ei, ci și pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor. Mă rog ca toți să fie una, cum Tu, Tată, ești în Mine, și Eu în Tine; ca și ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum și Noi suntem una, Eu în ei și Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârșit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis și că i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine.”