Misiunea bisericii lui Hristos este aceea de a-i salva pe păcătoșii care sunt gata să piară. Este de a face cunoscută dragostea lui Dumnezeu față de oameni și de a-i câștiga la Hristos prin eficiența acelei iubiri. Adevărul pentru acest timp trebuie dus în colțurile întunecate ale pământului, iar această lucrare poate începe în cămin. Urmașii lui Hristos nu ar trebui să ducă o viață egoistă; ci, plini de Duhul lui Hristos, ar trebui să lucreze în armonie cu El.
Există anumite cauze pentru răceala și necredința de acum. Iubirea de lume și grijile vieții despart sufletul de Dumnezeu. Apa vieții trebuie să fie în noi și să izvorască, țâșnind în viață veșnică. Trebuie să facem în exterior lucrarea pe care Dumnezeu o face înăuntru. Dacă acela care este creștin s-ar bucura de lumina vieții, el ar trebui să-și sporească eforturile de a-i face și pe alții să cunoască adevărul. Viața lui trebuie să fie caracterizată prin străduințele și sacrificiile de a face bine altora; și atunci nu se va mai plânge nimeni că nu se bucură de viață.
Îngerii sunt angajați continuu în lucrarea desfășurată pentru fericirea altora. Aceasta este fericirea lor. Ceea ce inimile egoiste ar considera drept slujbă umilitoare, slujirea acelor persoane care sunt inferioare în toate privințele, în caracter și rang, este lucrarea îngerilor curați, fără păcat, din curțile împărătești ale cerului. Spiritul iubirii jertfitoare de sine a lui Hristos este spiritul care domnește pretutindeni în cer și chiar motivul fericirii de acolo.
Cei care nu simt vreo plăcere deosebită în faptul de a căuta să fie o binecuvântare pentru alții, lucrând, chiar cu prețul sacrificiului pentru a le face bine, nu pot avea spiritul lui Hristos sau al cerului; căci ei nu au nici o legătură cu lucrarea îngerilor cerești și nu pot participa la fericirea acestora. Hristos a spus: „Va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăiește, decât pentru nouăzeci și nouă de oameni drepți care n-au nevoie de pocăință”. Dacă bucuria îngerilor este de a-i vedea pe cei păcătoși pocăindu-se, nu va fi și bucuria păcătoșilor salvați prin sângele lui Hristos de a-i vedea pe alții pocăindu-se și întorcându-se la Hristos prin mijlocirea lor? Lucrând în armonie cu Hristos și cu îngerii sfinți, vom avea experiența unei bucurii care nu poate fi dobândită în afara acestei lucrări.
Principiul crucii lui Hristos îi aduce pe toți cei care cred sub obligația puternică a tăgăduirii de sine, de a da și altora lumina și de a-și oferi mijloacele materiale pentru răspândirea luminii. Dacă ei sunt în legătură cu cerul, vor fi angajați în lucrare în armonie cu îngerii.
Principiul celor lumești este de a obține tot ce sunt în stare din lucrurile pieritoare ale acestei vieți. Dragostea egoistă de câștig este principiul călăuzitor în viețile lor. Însă bucuria cea mai curată nu se găsește în bogății și nici acolo unde lăcomia poftește neîntrerupt, ci acolo unde domnește mulțumirea și unde iubirea jertfitoare de sine este principiul dominant. Sunt mii de oameni care își petrec viețile în îngăduință față de propriile slăbiciuni și ale căror inimi sunt pline de insatisfacție. Ei sunt victimele egoismului și nemulțumirii în efortul inutil de a-și satisface mintea cu plăceri. Însă nefericirea este întipărită chiar pe fețele lor, iar în spatele lor este un deșert, pentru că umblarea nu le este roditoare în fapte bune.
În măsura în care iubirea lui Hristos ne umple inima și ne controlează viața, lăcomia, egoismul și iubirea comodității vor fi înfrânte și plăcerea noastră va fi de a face voia lui Hristos, ai cărui slujitori pretindem că suntem. Fericirea noastră va fi atunci proporțională cu lucrările noastre altruiste, înrâurite de iubirea lui Hristos.
Înțelepciunea divină a prevăzut în planul de mântuire legea interacțiunii, făcând ca lucrarea de binefacere să fie de două ori binecuvântată, în toate ramurile ei. Cel care dă celor în nevoie îi binecuvântează pe alții și este el însuși binecuvântat într-o măsură încă și mai mare. Dumnezeu și-ar fi putut atinge obiectivul de a-i salva pe cei păcătoși fără ajutorul omului; dar El știa că omul nu putea fi fericit fără a juca un rol în marea lucrare în care și-ar fi putut cultiva tăgăduirea de sine și generozitatea.
Pentru ca omul să nu piardă rezultatele binecuvântate ale facerii de bine, Răscumpărătorul nostru a făcut planul de a-l numi pe acesta împreună lucrător cu El. Printr-un șir de împrejurări care să reclame mărinimia lui, El revarsă asupra omului cele mai bune mijloace de a cultiva generozitatea și îi formează obiceiul de a dărui pentru ajutorarea celor săraci și pentru înaintarea cauzei Sale. El îi trimite pe cei săraci ca reprezentanți ai Săi. Prin nevoia lor, o lume ruinată scoate de la noi talanții influenței și ai mijloacelor materiale pentru a le prezenta adevărul, fără de care sunt în primejdie de moarte. Și, când luăm aminte la aceste chemări prin lucrare și prin fapte de milostenie, ne transformăm după chipul Aceluia care a devenit sărac de dragul nostru. Dăruind, îi binecuvântăm pe alții și astfel strângem adevăratele bogății.
În biserică s-a făcut simțită o mare lipsă a generozității. Cei care au fost cei mai capabili să ajute la înaintarea cauzei lui Dumnezeu nu au făcut decât puțin. Îndurător, Dumnezeu a adus această clasă socială la cunoașterea adevărului, pentru ca să poată aprecia valoarea lui inestimabilă în comparație cu comorile pământești. Isus le-a spus acestora: „Urmați-Mă”. El îi pune la probă printr-o invitație la cina pe care a pregătit-o. El privește pentru a vedea ce caractere vor dobândi, dacă propriile lor interese egoiste vor fi considerate ca având o valoare mai mare decât bogățiile veșnice. Mulți dintre acești dragi frați aduc acum prin faptele lor scuzele menționate în pilda următoare:
„Și Isus i-a spus: «Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulți. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiți: Veniți, căci, iată toate sunt gata. Dar toți, parcă fuseseră vorbiți, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierți. Un altul a zis: Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc, iartă-mă te rog. Un altul a zis: Tocmai acum m-am însurat, și de aceea nu pot veni. Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, și a zis robului său: Du-te degrabă în piețele și ulițele cetății, și adu aici pe săraci, ciungi, orbi și șchiopi.»”
Această pildă reprezintă în mod corect starea multora care mărturisesc credința în adevărul prezent. Domnul le-a trimis invitația de a veni la cina pe care le-a pregătit-o cu mare cheltuială; însă interesele lumești li se par acestora de o importanță mai mare decât comoara cerească. Sunt invitați să ia parte la lucruri de o valoare eternă; dar fermele, vitele și interesele lor personale li se par atât de importante comparativ cu supunerea la invitația cerească, încât întrec orice atracție divină, iar aceste lucruri pământești sunt aduse ca scuză pentru nesocotirea poruncii cerești: „Veniți, căci iată toate sunt gata!” Acești frați urmează orbește exemplul celor prezentați în pildă. Ei se uită la averile lor lumești și spun: „Nu, Doamne, nu Te pot urma, Te rog să mă scuzi”.
Chiar binecuvântările pe care Dumnezeu le-a dat acestor oameni pentru a-i pune la încercare, ca să vadă dacă vor da „lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu”, ei le folosesc drept scuză pentru faptul că nu se pot supune cerințelor adevărului. Ei și-au strâns în brațe comoara pământească și spun: „Trebuie să am grijă de aceste lucruri; nu trebuie să neglijez lucrurile acestei vieți; aceste lucruri sunt ale mele.” Astfel, inimile acestor oameni au devenit la fel de nesimțitoare ca drumul bătut. Închid ușile inimilor lor înaintea mesajului ceresc, care spune: „Veniți, căci, iată toate sunt gata”, și o deschid pentru a lăsa înăuntru povara lumii și grija pentru afaceri, Isus bătând în zadar pentru a I se deschide.
Inimile lor sunt atât de pline de spini și de grijile acestei vieți, încât lucrurile cerești nu-și mai pot găsi vreun loc în ele. Isus îi invită pe cei obosiți și împovărați, făgăduindu-le odihnă dacă vor vrea să vină la El. Îi poftește să schimbe jugul egoismului și lăcomiei, jug care le provoacă răni și îi face robi ai Mamonei, cu jugul Său, despre care declară că este bun, și cu povara Sa, care este ușoară. El spune: „Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre.” El dorește ca ei să lase deoparte poverile grele ale grijilor și încurcăturilor lumești și să ia jugul Său, care este tăgăduirea de sine și jertfirea pentru alții. Această povară se va dovedi ușoară. Cei care refuză să accepte ușurarea pe care le-o oferă Hristos și continuă să poarte jugul incomod al egoismului, împingându-și sufletele la maximum în planuri pentru a acumula bani pentru satisfacții egoiste, nu au cunoscut pacea și odihna aflate în purtarea jugului lui Hristos și în ridicarea poverilor tăgăduirii de sine și ale generozității dezinteresate pe care le-a purtat Hristos pentru ei.
Când iubirea de lume pune stăpânire pe inimă și devine o pasiune dominantă, nu mai rămâne loc pentru adorarea lui Dumnezeu; căci puterile superioare ale minții se supun robiei lui Mamona și nu pot reține gânduri legate de Dumnezeu și cer. Mintea nu-și mai amintește de Dumnezeu și este îngustată și redusă la scopul de a acumula bani.
Din pricina egoismului și a iubirii de lume, acești oameni au manifestat din ce în ce mai puțină sensibilitate pentru înțelegerea importanței lucrării în aceste zile din urmă. Ei nu și-au educat mintea în preocuparea de a-I sluji lui Dumnezeu. Nu au o experiență în această direcție. Averea lor le-a absorbit toată afecțiunea și a eclipsat însemnătatea planului de mântuire. În timp ce își îmbunătățesc și își extind planurile lumești, ei nu văd deloc necesitatea răspândirii și extinderii lucrării lui Dumnezeu. Își investesc mijloacele materiale în lucrurile vremelnice, nu în cele veșnice. Inimile le sunt cuprinse de ambiția de a dobândi mai multe bunuri. Dumnezeu i-a făcut depozitarii Legii Sale, pentru ca ei să poată face ca lumina ce le-a fost dată cu atâta mărinimie să strălucească mai departe și pentru alții. Dar ei și-au sporit într-atât grijile și neliniștile, încât nu au deloc timp să-i binecuvânteze pe alții prin influența lor, să converseze cu vecinii lor, să se roage cu și pentru ei și să caute să-i aducă la cunoașterea adevărului.
Acești oameni sunt răspunzători pentru binele pe care l-ar putea face, dar de la care se eschivează, scuzându-se din cauza grijilor și poverilor lumești care le acaparează mintea și le absorb afecțiunea. Sufletele pentru care a murit Hristos ar putea fi salvate prin efortul lor personal și exemplul plin de evlavie. Sufletele prețioase pier din lipsa luminii pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor pentru ca aceștia să o reflecte asupra cărării altora. Dar lumina scumpă este ascunsă sub obroc și nu oferă nici o rază pentru cei din casă.
Fiecare om este un administrator al lui Dumnezeu. El și-a încredințat bunurile fiecăruia dintre noi; dar omul pretinde aceste bunuri ca fiind doar ale sale. Hristos spune: „Puneți-i la schimbător până Mă voi întoarce.” Vine un timp în care Hristos va cere ceea ce Îi aparține, cu dobândă. El va spune fiecărui administrator al Său: „Dă-ți socoteala de isprăvnicia ta”. Cei care au ascuns banii Domnului lor într-un ștergar în pământ, în loc să-i dea la schimbător, și aceia care au risipit banii Domnului lor, cheltuindu-i pe lucruri nefolositoare, în loc să-i depună pentru dobândă, investindu-i în cauza Sa, nu vor fi aprobați de Stăpânul lor, ci vor fi osândiți negreșit. Robul nefolositor din parabolă I-a adus lui Dumnezeu talantul și a spus: „Doamne, am știut că ești un om aspru, care seceri de unde n-ai semănat, și strângi de unde n-ai vânturat; mi-a fost teamă și am ascuns talantul în pământ; iată-ți ce este al tău.” Domnul îi reia cuvintele: „Rob rău și leneș! Ai știut că secer de unde n-am semănat, și că strâng de unde n-am vânturat; deci ar fi trebuit să-mi pui banii la zarafi, pentru ca, la întoarcerea mea să-mi fi luat înapoi cu dobândă ce este al meu.”
Acest slujitor nefolositor nu era în necunoștință în ceea ce privea planurile lui Dumnezeu, dar a luat poziție fermă împotriva scopului urmărit de Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate pentru că cerea înmulțirea talanților încredințați. Chiar această plângere, această nemulțumire, este adusă de un mare număr de oameni bogați care mărturisesc credința în adevăr. Asemenea robului necredincios, ei se tem că profitul obținut la talantul pe care li l-a împrumutat Dumnezeu va fi cerut pentru înaintarea lucrării de răspândire a adevărului; de aceea, ei îl blochează, investindu-l în comori pământești și îngropându-l în lume, făcându-l astfel atât de inaccesibil, încât nu mai au nimic sau aproape nimic pentru a investi în cauza lui Dumnezeu. L-au îngropat, temându-se că Dumnezeu le-ar putea cere o parte din capital sau din profit. Când, la cererea Domnului, aduc exact ceea ce le-a fost dat, vin cu scuze ingrate pentru că nu au pus la schimbător mijloacele materiale care le-au fost împrumutate de Dumnezeu, investindu-le în cauza Sa pentru înaintarea lucrării Lui.
Cel care își însușește bunurile Domnului său nu numai că pierde talantul pe care i l-a împrumutat Dumnezeu, dar pierde și viața veșnică. Cu referire la acesta se spune: „Pe robul acela nefolositor aruncați-l în întunericul de afară.” Robul credincios care își investește banii în lucrarea lui Dumnezeu de salvare a sufletelor își folosește mijloacele spre slava lui Dumnezeu și va primi lauda Stăpânului. „Bine, rob bun și credincios; intră în bucuria Domnului tău.” Ce va însemna această bucurie a Domnului nostru? „Care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.”
Ideea isprăvniciei ar trebui să aibă o semnificație practică asupra tuturor membrilor poporului lui Dumnezeu. Pilda talanților, corect înțeleasă, va alunga lăcomia pe care Dumnezeu o numește idolatrie. Generozitatea practică va da viață spirituală miilor de mărturisitori cu numele ai adevărului, care se bocesc acum din pricina întunericului în care sunt cufundați. Îi va transforma din egoiști și lacomi, închinători ai lui Mamona, în sinceri și credincioși împreună lucrători cu Hristos pentru salvarea păcătoșilor.
Temelia planului de mântuire a fost așezată pe sacrificiu. Isus a părăsit curțile cerești și a devenit sărac, pentru ca noi, prin sărăcia Lui, să devenim bogați. Toți cei ce se împărtășesc din această mântuire, cumpărată pentru ei de către Fiul lui Dumnezeu printr-o jertfă infinită, vor urma exemplul Adevăratului Model. Hristos a fost piatra unghiulară și noi trebuie să zidim pe această temelie. Fiecare dintre noi trebuie să aibă un spirit de tăgăduire și jertfire de sine. Viața pe care a dus-o Hristos pe pământ nu a fost egoistă; a fost marcată de umilință și sacrificiu. Și atunci, cei părtași la o așa de mare mântuire, pe care Isus a coborât din cer pentru a le-o aduce, să refuze să-și urmeze Domnul și să fie părtași în același fel la tăgăduirea și jertfirea de sine pe care a arătat-o El? Hristos spune: „Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele.” „Pe orice mlădiță care este în Mine și n-aduce roadă, El o taie; și pe orice mlădiță care aduce roadă, o curățește ca să aducă și mai multă roadă.” Însuși principiul vital, seva care curge prin viță, hrănește mlădițele, pentru ca acestea să poată prospera și aduce roadă.
Este robul mai mare decât Domnul său? Răscumpărătorul lumii să practice tăgăduirea de sine și sacrificiul în contul nostru și mădularele trupului lui Hristos să practice îngăduință de sine? Tăgăduirea de sine este o condiție esențială a uceniciei.
„Atunci Isus a zis ucenicilor Săi: «Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să Mă urmeze».” Eu sunt Acela care conduce pe cărarea tăgăduirii de sine. Urmașii Mei nu cer nimic altceva de la voi, în afară de ceea ce Eu, Domnul vostru, vă dau ca exemplu în propria Mea viață.
Mântuitorul lumii l-a biruit pe Satana în pustia ispitirii. El a biruit pentru a-i arăta omului cum poate birui el însuși. El a anunțat în sinagoga din Nazaret: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc captivilor eliberarea și robilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsați și să vestesc anul de îndurare al Domnului.”
Marea lucrare pe care Isus a anunțat că a venit să o facă a fost încredințată urmașilor Săi de pe pământ. Hristos, Capul nostru, conduce marea lucrare de mântuire și ne îndeamnă să-I urmăm exemplul. El ne-a dat o solie care trebuie vestită întregii lumi. Acest adevăr trebuie să fie dat tuturor neamurilor, limbilor și popoarelor. Puterea lui Satana avea să fie disputată și acesta avea să fie biruit de către Hristos și, de asemenea, de către urmașii Săi. Trebuia continuat un război total împotriva puterilor întunericului. Iar pentru ca această lucrare să fie încununată de succes, era nevoie de mijloace materiale. Dumnezeu nu Se oferă să trimită mijloace direct din cer, ci pune în mâinile urmașilor Săi talanții mijloacelor pentru a fi folosiți tocmai în scopul de a alimenta acest război.
El a dat poporului Său un plan în vederea obținerii unor sume suficiente pentru a face ca această inițiativă să se autofinanțeze. Planul lui Dumnezeu în sistemul zecimilor este minunat în simplitatea și echitatea lui. Toți oamenii îl pot îmbrățișa cu credință și curaj, căci originea lui este divină. În el, simplitatea și utilitatea se întrepătrund și nu se cere o educație profundă pentru a-l înțelege și aplica. Toți pot avea simțământul că stă în puterea lor să joace un rol în înaintarea prețioasei lucrări de mântuire. Fiecare bărbat, femeie și tânăr poate deveni un casier pentru Domnul și un agent care să satisfacă cerințele care vin la trezorerie. Apostolul spune: „Fiecare dintre voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul lui.”
Mari obiective sunt atinse prin acest sistem. Dacă l-ar accepta cu toții, până la unul, fiecare ar fi făcut un administrator vigilent și credincios al lui Dumnezeu și nu s-ar face simțită nici o lipsă a mijloacelor prin care să se ducă mai departe marea lucrare de vestire a ultimei solii de avertizare a lumii. Vistieria va fi plină, dacă toți vor îmbrățișa acest sistem, iar cei care subscriu nu vor fi aduși la sărăcie. Prin fiecare investiție pe care o fac, ei vor ajunge mai strâns legați de cauza adevărului prezent. Ei își vor strânge „pentru viitor drept comoară o bună temelie, pentru ca să apuce adevărata viață”.
Pe măsură ce lucrătorii perseverenți, sistematici văd că tendința eforturilor lor generoase este de a nutri dragostea față de Dumnezeu și semenii lor și că străduințele lor personale le extind sfera în care pot fi de folos, ei își vor da seama că este o mare binecuvântare să fie împreună lucrători cu Hristos. Biserica creștină, luată ca întreg, nu vrea să aibă de-a face cu pretențiile pe care le are Dumnezeu de la membrii ei, de a dărui din lucrurile pe care le au pentru a sprijini războiul dus împotriva întunecimii morale care cuprinde lumea. Niciodată nu va putea înainta lucrarea lui Dumnezeu așa cum ar trebui, până când urmașii lui Hristos nu vor deveni niște lucrători activi, plini de zel. Fiecare suflet din biserică ar trebui să simtă că adevărul pe care-l mărturisește este o realitate și toți ar trebui să fie lucrători dezinteresați. Unii oameni bogați sunt înclinați să murmure, pentru că lucrarea lui Dumnezeu se extinde și se cer bani. Ei spun că nu se mai termină odată apelurile pentru colecte. Se ridică neîncetat noi și noi obiective, cerând ajutor. Acestor persoane am vrea să le spunem că nădăjduim ca lucrarea lui Dumnezeu să se extindă în așa fel, încât să existe ocazii și mai mari și apeluri mai frecvente și mai urgente pentru rezervele din trezorerie care să împlinească lucrarea.
Dacă planul de dăruire sistematică ar fi adoptat de fiecare membru și împlinit în totalitate, ar exista rezerve suficiente în vistierie. Venitul ar curge ca un șuvoi constant, alimentat în mod consecvent de pâraie de generozitate care au debitul mult crescut. Darurile reprezintă o parte a religiei Evangheliei. Luarea în considerație a prețului infinit plătit pentru răscumpărarea noastră nu trezește în noi simțământul că avem solemne obligații pecuniare la fel de bine cum ne pretinde consacrarea tuturor puterilor în lucrarea Stăpânului?
Vom avea în curând de pus lucrurile în ordine cu Stăpânul, când va spune: „Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta.” Dacă oamenii preferă să lase deoparte pretențiile lui Dumnezeu și să apuce să-și însușească tot ceea ce le dă, El va păstra tăcerea pe moment și va continua în mod frecvent să-i pună la probă, sporindu-și darurile mărinimoase, revărsându-și în continuare binecuvântările, iar aceștia ar putea trece mai departe primind cinstirea oamenilor și fără a fi mustrați în comunitate; însă, în curând, El le va spune: „Dă-ți socoteală de isprăvnicia ta.” Hristos spune: „Ori de câte ori n-ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie nu Mi le-ați făcut.” „Voi nu sunteți ai voștri; căci ați fost cumpărați cu un preț” și aveți obligația de a-L slăvi pe Dumnezeu și cu mijloacele voastre, și în trupul și duhul vostru, care sunt ale Lui. „Ați fost cumpărați cu un preț, nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, ci cu sângele scump al lui Hristos.” El ne cere ceva în schimbul darurilor pe care ni le-a încredințat, pentru a ajuta la salvarea sufletelor. El și-a dat sângele, dar ne cere argintul pe care-l avem. Prin sărăcia Lui am devenit noi bogați, și noi să refuzăm să-I dăm înapoi propriile daruri?
Dumnezeu nu depinde de om pentru sprijinirea cauzei Sale. El ar fi putut trimite mijloace direct din cer pentru vistieria Lui, dacă providența Sa ar fi văzut că lucrul acesta este cel mai bun pentru om. Ar fi găsit modalități prin care îngerii să fie trimiși să facă lumii cunoscut adevărul, fără a-i folosi pe oameni. Ar fi putut scrie adevărul pe bolta cerului și să lase ca acest lucru să mărturisească lumii, cu litere vii, despre cerințele Sale. Dumnezeu nu este dependent de aurul sau argintul omului. El spune: „Căci ale Mele sunt toate fiarele pădurii, toate animalele de pe o mie de dealuri.” „Dacă Mi-ar fi foame, nu ți-aș spune ție, căci a Mea este lumea, și tot ce cuprinde ea.” Oricare ar fi necesitatea care, pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu, ar reclama mijlocirea noastră, El a rânduit-o în mod deliberat pentru binele nostru. El ne-a onorat, făcându-ne împreună lucrători cu El. A rânduit această necesitate a cooperării oamenilor pentru ca aceștia să-și poată menține activă generozitatea.
În înțeleapta Sa providență, Dumnezeu i-a pus întotdeauna alături de noi pe cei săraci, pentru ca, în timp ce observăm diferitele tipuri de lipsuri și suferință din lume, să fim puși la probă și testați, fiind aduși în împrejurări în care să ne dezvoltăm un caracter creștin. El i-a pus pe cei săraci printre noi, pentru a învia în noi compasiunea și iubirea creștină.
Păcătoșii care pier din lipsă de cunoștință trebuie lăsați în ignoranță și întuneric, dacă oamenii nu le aduc lumina adevărului. Dumnezeu nu va trimite îngeri din cer pentru a face lucrarea pe care i-a încredințat-o omului. El a dat tuturor câte o lucrare de înfăptuit, pentru a-i putea, pur și simplu, pune la probă și pentru ca aceștia să-și dezvăluie adevăratul caracter. Hristos îi pune printre noi pe cei săraci ca reprezentanți ai Săi. „Am fost flămând”, spune El, „și nu Mi-ați dat să mănânc; Mi-a fost sete și nu Mi-ați dat să beau.” Hristos Se identifică pe Sine cu omenirea suferindă în persoana copiilor năpăstuiți ai oamenilor. El Își atribuie necesitățile lor și Își pune la inimă nenorocirile acestora.
Întunecimea morală a unei lumi ruinate cere ca femeile și bărbații creștini să depună eforturi individuale, să-și ofere mijloacele și influența pentru a putea ajunge după chipul Aceluia care, deși era posesorul unor bogății infinite, a devenit totuși sărac de dragul nostru. Duhul lui Dumnezeu nu poate rămâne cu aceia cărora le-a trimis solia adevărului Său, dar care au nevoie să fie îndemnați înainte să încerce cât de cât simțământul datoriei de a fi împreună lucrători cu Hristos. Apostolul subliniază cu putere datoria de a dărui din motive mai înalte decât simpla compasiune omenească, din cauza unei porniri sentimentale. El scoate în evidență principiul că ar trebui să lucrăm fără egoism, având un ochi ațintit numai la slava lui Dumnezeu.
Scripturile le cer creștinilor să pună în practică un plan de dărnicie activă,care va menține un interes viu pentru mântuirea semenilor lor. Legea morală a prescris păzirea Sabatului, care nu a devenit o povară decât atunci când acea Lege a fost călcată, iar ei erau încorsetați de pedepsele pe care le presupunea călcarea ei. Sistemul zecimii nu a fost o povară pentru aceia care nu se îndepărtau de plan. Sistemul dat evreilor nu a fost anulat sau modificat de către Acela care l-a creat. În loc să ajungă acum fără nici o putere, el trebuia împlinit și mai strict și extins mai mult, așa cum și mântuirea numai prin Hristos ar trebui scoasă deplin în evidență în era creștină.
Isus i-a făcut cunoscut învățătorului Legii că, pentru a avea viața veșnică, condiția era de a împlini în viața lui cerințele deosebite ale Legii, care constau în a-L iubi pe Dumnezeu cu toată inima, cu tot sufletul, cu toată mintea și cu toată puterea lui și pe aproapele lui ca pe sine însuși. Când jertfele simbolice au încetat la moartea lui Hristos, legea originară, gravată pe tablele de piatră, a rămas neschimbată, având asupra omului aceleași cerințe în toate veacurile. Iar în era creștină, datoria omului nu a fost limitată, ci mai bine definită, mai simplu exprimată.
Evanghelia, extinzându-se tot mai mult, a reclamat, după moartea lui Hristos, mijloace mai numeroase pentru sprijinirea războiului, și acest lucru a făcut ca legea dăruirii să devină o necesitate mai urgentă ca aceea din timpul dispensațiunii iudaice. Acum Dumnezeu nu cere mai puține, ci mai multe daruri decât în orice altă perioadă a istoriei lumii. Principiul rânduit de Hristos este ca darurile și jertfele să fie direct proporționale cu lumina și binecuvântările de care ne bucurăm. El a spus: „Căci oricui i s-a dat mult, i se va cere mult.”
La binecuvântările erei creștine, primii ucenici au reacționat prin lucrări de milostenie și dăruire. După ce Hristos și-a lăsat ucenicii și S-a înălțat la cer, revărsarea Duhului lui Dumnezeu a dus la tăgăduire și jertfire de sine pentru salvarea altora. Când sărmanii sfinți din Ierusalim erau strâmtorați, Pavel le-a scris celor creștinați dintre neamuri în legătură cu lucrările de dărnicie și a zis: „După cum creșteți în toate, în credință, în cuvânt, în cunoaștere, în orice râvnă și în dragostea voastră pentru noi, să creșteți și în acest har”. Aici dărnicia este pusă alături de credință, iubire și râvnă creștină. Cei care cred că pot fi buni creștini și își închid urechile și inimile la apelurile făcute de Dumnezeu pentru darurile lor se află într-o amăgire cruntă. Există unii care nu contenesc mărturisind cât de mult iubesc ei adevărul și, cât privește cuvintele, sunt interesați să vadă înaintând adevărul, dar nu fac nimic pentru înaintarea lui. Credința acestora este moartă, nefiind desăvârșită prin fapte. Domnul nu a făcut niciodată o asemenea greșeală de a converti un suflet și a-l lăsa sub puterea lăcomiei.
Sistemul zecimii își are obârșia înainte de zilele lui Moise. Oamenilor li s-a cerut să ofere lui Dumnezeu daruri în scopuri religioase înainte să-i fie dat lui Moise sistemul detaliat, chiar încă din zilele lui Adam. Supunându-se cerințelor lui Dumnezeu, ei trebuia să-și manifeste prin daruri recunoștința pentru îndurările și binecuvântările Sale față de ei. Acest lucru s-a petrecut de-a lungul generațiilor care s-au succedat și a fost respectat de către Avraam, care a dat zecimi lui Melhisedec, preotul Prea-Înaltului Dumnezeu. Același principiu a existat și în zilele lui Iov. Pe când era în Betel, Iacov, un fugar în exil, sărac lipit, s-a așezat jos noaptea, având ca pernă o piatră, și I-a făgăduit chiar acolo Domnului: „Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.” Dumnezeu nu-i silește pe oameni să dea. Tot ceea ce dau ei trebuie să fie de bunăvoie. El nu dorește ca vistieria Sa să fie alimentată cu daruri care nu sunt oferite din toată inima.
Domnul a intenționat să-l aducă pe om într-o legătură mai strânsă cu Sine și într-o relație de compasiune și iubire cu semenii lui, punând asupră-i responsabilitățile unor fapte care să anihileze egoismul și să-i întărească iubirea față de Dumnezeu și om. Planul conceput prin sistemul de dăruire a urmărit binele omului, care este înclinat să fie egoist și să-și împietrească inima față de faptele generoase. Domnul cere ca darurile să fie oferite la perioade regulate, fiind astfel stabilit, încât dăruirea să devină obicei, iar generozitatea înțeleasă ca fiind o datorie creștină. Inima, o dată deschisă printr-un dar, nu trebuie să aibă timp să se răcească prin egoism și să se închidă înainte ca următorul să fie oferit. Izvorul trebuie să curgă neîncetat, păstrând astfel deschis canalul prin acte de generozitate.
Cât privește suma, Dumnezeu a precizat o zecime din profit. Aceasta este lăsată la aprecierea conștiinței și generozității oamenilor, a căror judecată în acest sistem al zecimii trebuie să fie neîngrădită. Și, cu toate că se lasă libertatea conștiinței, planul este suficient de clar pentru oricine. Nu este nevoie de vreo constrângere.
Dumnezeu a cerut oamenilor din dispensațiunea mozaică să-și dea a zecea parte din câștig. El le-a încredințat lucrurile acestei vieți, talanți care să fie înmulțiți și înapoiați Lui. A cerut o zecime, iar aceasta reprezintă pretenția Sa minimă de la om. El spune: îți dau nouă zecimi, iar Eu cer o zecime; aceea este a Mea. Când oamenii rețin pentru ei a zecea parte, Îl jefuiesc pe Dumnezeu. În plus, o dată cu zecimea din câștig erau, de asemenea, cerute jertfe pentru păcat și jertfe de mulțumire.
Tot ceea ce se reține din zecimea pe venit pretinsă de Dumnezeu este înregistrat în rapoartele cerului ca jaf împotriva Lui. Astfel de persoane Îl înșeală pe Creatorul lor; iar când acest păcat al neglijenței este dus înaintea lor, nu este de ajuns pentru ca ei să-și schimbe calea și să înceapă din acel moment să lucreze conform principiului corect. Acesta nu va modifica cifrele notate în raportul ceresc pentru însușirea frauduloasă a valorilor încredințate lor, care urmează să fie returnate Celui care li le-a împrumutat. Este necesară pocăința pentru comportamentul necredincios față de Dumnezeu și pentru nerecunoștința crasă.
„Se cade să înșele un om pe Dumnezeu, cum Mă înșelați voi? Dar voi întrebați: «Cu ce Te-am înșelat?» Cu zeciuielile și darurile de mâncare. Sunteți blestemați, câtă vreme căutați să Mă înșelați, tot poporul, în întregime! Aduceți însă la casa vistieriei, toate zeciuielile, ca să fie hrană în casa Mea; puneți-Mă astfel la încercare, zice Domnul oștirilor, și veți vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerului și dacă nu voi turna peste voi belșug de binecuvântare.” Aici este făcută o făgăduință, că, dacă toate zecimile sunt aduse în vistierie, o binecuvântare de la Dumnezeu va fi revărsată asupra celui ascultător.
„Și voi mustra pentru voi pe cel care devorează (lăcusta) și nu vă voi nimici roadele pământului, și vița nu își va lepăda roadele înainte de timp în câmpiile voastre, zice Domnul oștirilor. Și toate popoarele vă vor ferici atunci, căci veți fi o țară plăcută, zice Domnul oștirilor.” Dacă toți cei ce mărturisesc adevărul vor respecta cerințele lui Dumnezeu în ce privește dăruirea zecimii, despre care Dumnezeu spune că este a Sa, vistieria va fi alimentată din plin cu mijloace pentru înaintarea marii lucrări de salvare a omului.
Dumnezeu îi dă omului nouă zecimi, în timp ce pretinde o zecime pentru scopuri sacre, tot așa cum a oferit omului șase zile pentru lucrul său și și-a pus deoparte pe cea de-a șaptea. Căci, asemenea Sabatului, a zecea parte din venit este sfântă. Dumnezeu a reținut-o pentru Sine. El Își va continua lucrarea pe pământ cu sporul venitului pe care l-a încredințat omului.
Dumnezeu a cerut poporului Său din vechime să se întâlnească de trei ori pe an. „De trei ori pe an, toți bărbații să se înfățișeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care îl va alege El: la sărbătoarea Azimilor, la sărbătoarea Săptămânilor și la sărbătoarea Corturilor. Să nu se înfățișeze cu mâinile goale înaintea Domnului. Fiecare să dea ce va putea, după binecuvântarea pe care Domnul Dumnezeul tău ți-o va da”. Nu mai puțin de o treime din venitul lor era consacrat scopurilor sfinte, religioase.
Ori de câte ori poporul lui Dumnezeu, în orice perioadă a istoriei lumii, a împlinit de bunăvoie și cu inima voioasă planul Său de dăruire sistematică, oferind daruri și jertfe, au văzut împlinirea făgăduinței neschimbate că prosperitatea va fi efectul tuturor lucrărilor lor, exact în măsura în care se supuneau cerințelor acestui plan. Când recunoșteau pretențiile lui Dumnezeu și se conformau cerințelor Sale, cinstindu-L cu averile lor, hambarele lor erau îmbelșugate. Când însă Îl jefuiau pe Dumnezeu în zecimi și daruri, erau determinați să-și dea seama că nu-L jefuiau numai pe El, ci pe ei înșiși deopotrivă; căci El Își restrângea binecuvântările față de ei într-o măsură egală cu restrângerea darurilor lor față de El.
Unii vor declara că aceasta era una dintre legile severe care îi apăsau pe evrei. Însă ea nu era o povară pentru inima binevoitoare care Îl iubea pe Dumnezeu. Numai atunci când firea lor egoistă era întărită prin oprirea darurilor, oamenii pierdeau din vedere rațiunile veșnice și prețuiau comorile lor pământești mai mult decât sufletele. Asupra Israelului lui Dumnezeu din aceste ultime zile, apasă nevoi chiar mai urgente decât cele ale Israelului antic. Într-un timp foarte scurt trebuie înfăptuită o lucrare mare și importantă. Dumnezeu n-a intenționat niciodată ca legea sistemului zecimilor să ajungă fără nici o putere în poporul Său; dimpotrivă, a avut în plan ca spiritul de sacrificiu să se adâncească și să se lărgească înspre sfârșitul lucrării.
Dăruirea sistematică nu trebuie să devină constrângere sistematică. Jertfele de bunăvoie sunt plăcute înaintea lui Dumnezeu. Adevărata generozitate creștină își are izvorul în principiul iubirii recunoscătoare. Dragostea față de Hristos nu poate exista fără dragostea corespunzătoare față de cei pentru care a venit în lume să-i răscumpere. Dragostea față de Hristos trebuie să fie principiul dominant al ființei, stăpânind toate emoțiile și dirijând toate energiile. Dragostea răscumpărătoare ar trebui să trezească toată afecțiunea delicată și devotamentul jertfirii de sine care pot exista în inima omului. Când așa stau lucrurile, nu va fi nevoie de apeluri mișcătoare care să răzbată prin egoismul lor și să le trezească compasiunea adormită, să-i determine să aducă daruri generoase pentru cauza prețioasă a adevărului.
Isus ne-a cumpărat cu prețul unui sacrificiu infinit. Toate calitățile și toată influența noastră aparțin într-adevăr Mântuitorului nostru și ar trebui consacrate în slujba Sa. Făcând acest lucru, ne arătăm recunoștința pentru faptul că am fost răscumpărați din robia păcatului prin sângele prețios al lui Hristos. Mântuitorul nostru lucrează neîncetat pentru noi. El a urcat în înalt și mijlocește pentru cei cumpărați cu sângele Său. El mijlocește înaintea Tatălui Său în virtutea agoniei suferite la cruce. Își ridică mâinile rănite și face mijlocire pentru biserica Sa, pentru ca membrii ei să fie păziți de a cădea în ispită.
Dacă înțelegerea noastră ar putea fi înviorată să primească această minunată lucrare a Mântuitorului pentru salvarea noastră, ni s-ar aprinde în inimi o dragoste arzătoare, adâncă. Atunci ne-ar alarma apatia și indiferența noastră rece. Devotamentul total și generozitatea, alimentate de o iubire plină de recunoștință, vor aduce și celui mai mărunt dar, jertfei de bunăvoie, un miros plăcut, divin, făcând ca acest obol să capete o valoare inestimabilă. Însă, după ce vom fi dat de bunăvoie Răscumpărătorului nostru tot ceea ce suntem capabili să oferim, oricât de valoros ar fi pentru noi, dacă privim obligația noastră de recunoștință față de Dumnezeu așa cum este ea în realitate, tot ceea ce vom fi dăruit ni se va părea sărac și insuficient. Dar îngerii iau aceste daruri, care nouă ni se par sărace, și le prezintă înaintea tronului ca pe o jertfă de un miros plăcut și fiind astfel primite.
Ca urmași ai lui Hristos, noi nu ne dăm seama de adevărata noastră poziție. Nu înțelegem corect răspunderile pe care le avem ca slujitori angajați ai lui Hristos. El ne-a întins plata în forma vieții Sale pline de suferință și a sângelui vărsat, pentru a ne lega de El printr-un spirit de slujire de bunăvoie. Toate lucrurile bune pe care le avem sunt un împrumut de la Mântuitorul nostru. El ne-a făcut administratori. Dacă sunt oferite cu credință și iubire, jertfele noastre cele mai mărunte, serviciile cele mai umile pot fi daruri consacrate pentru a câștiga suflete în slujba Stăpânului și a vesti slava Sa. Interesul și prosperitatea Împărăției lui Hristos ar trebui să fie situate mai presus de orice alte considerente. Cei care fac din plăcerea și interesul lor egoist obiectivele principale ale vieții lor nu sunt administratori credincioși.
Cei care își tăgăduiesc eul pentru a face bine altora și care se consacră împreună cu tot ce au în slujba lui Hristos vor găsi fericirea pe care omul egoist o caută în zadar. Mântuitorul nostru a spus: „Oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.” Dragostea „nu caută folosul său.” Aceasta este roada acelei iubiri și generozități dezinteresate care au caracterizat viața lui Hristos. Legea lui Dumnezeu în inimile noastre va aduce propriile noastre interese în supunere față de considerentele înalte, veșnice. Hristos ne-a poruncit să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Sa. Aceasta este cea dintâi și cea mai înaltă datorie a noastră. Stăpânul nostru și-a avertizat în mod lămurit robii să nu-și strângă comori pe pământ; căci, făcând așa, inimile lor ar îndrăgi mai degrabă lucrurile pământești decât pe cele cerești. În acest punct au eșuat în credință multe suflete nefericite. Ei au mers total împotriva poruncii clare a Domnului nostru și au îngăduit ca dragostea de bani să devină pasiunea dominantă a vieții lor. Ei sunt nestăpâniți în eforturile lor de a dobândi bunuri materiale. Ei sunt tot atât de îmbătați de dorința lor nesănătoasă de a avea bogății cum este bețivul de băutura lui.
Creștinii uită că sunt slujitori ai Stăpânului, că ei înșiși, timpul lor și tot ce au Îi aparțin Lui. Mulți sunt ispitiți și majoritatea sunt biruiți de sugestiile amăgitoare pe care le aduce Satana, acelea de a-și investi banii acolo unde le vor aduce cel mai mare profit în dolari și cenți. Nu sunt decât puțini cei ce iau în considerare cerințele obligatorii pe care le are Dumnezeu asupra lor, făcând ca prima lor afacere să fie satisfacerea necesităților cauzei Sale și lăsând la urmă împlinirea propriilor lor dorințe. Nu sunt decât puțini cei care investesc în cauza lui Dumnezeu proporțional cu mijloacele lor materiale. Mulți și-au blocat banii în proprietăți pe care trebuie mai întâi să le vândă pentru a putea investi lichiditățile în cauza lui Dumnezeu, folosindu-le astfel în mod practic. Aceștia se folosesc de situația respectivă ca scuză pentru faptul că fac prea puțin pentru cauza Răscumpărătorului lor. Ei și-au îngropat banii în pământ ca și omul din pildă. Ei Îl jefuiesc pe Dumnezeu de zecime, pe care El o pretinde ca fiind a Sa, și, jefuindu-L pe El, își fură singuri comoara din cer.
Planul de dăruire sistematică nu apasă insuportabil asupra nici unui om. „Cât privește strângerea de ajutoare pentru sfinți, să faceți și voi cum am rânduit bisericilor Galatiei. În ziua întâi a săptămânii, fiecare dintre voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câștigul lui, ca să nu se strângă ajutoarele când voi veni eu.” Cei săraci nu sunt excluși de la privilegiul de a dărui. Ei, ca și cei bogați, pot juca un rol în această lucrare. Lecția pe care a dat-o Hristos în privința celor doi bănuți ai văduvei ne arată că cele mai mărunte daruri de bunăvoie ale celor săraci, dacă sunt oferite cu o inimă plină de iubire, sunt tot atât de plăcute, ca și cele mai substanțiale donații ale celor bogați.
În cântarul din sanctuar, darurile celor săraci, făcute din iubire pentru Hristos, nu sunt evaluate în mod cantitativ, ci după iubirea care a stat la baza sacrificiului. Făgăduințele lui Isus se vor împlini tot atât de sigur pentru cel sărac și darnic, care nu are de oferit decât puțin, dar care oferă cu inimă voioasă acel puțin, cum se vor împlini și pentru cel bogat care dă din mulțimea bogățiilor lui. Cel sărac își jertfește puținul, iar acest sacrificiu este profund resimțit. El își refuză cu adevărat unele lucruri de care are nevoie pentru propriul său confort, în timp ce omul bogat oferă din prisosul său și nu duce lipsă de nimic, nu-și refuză nimic din ceea ce are nevoie cu adevărat. Din acest motiv, în jertfirea omului sărac există o sfințenie pe care nu o găsim în darul celui bogat; căci bogații dau din preaplinul lor. Providența lui Dumnezeu a rânduit întregul plan de dăruire sistematică pentru binele omului. Providența Sa nu se oprește niciodată. Dacă slujitorii lui Dumnezeu vor folosi ocaziile favorabile create prin providența Sa, toți vor fi lucrători activi.
Cei care se abțin să pună în vistieria lui Dumnezeu și își acumulează mijloacele materiale pentru copiii lor punând primejdie interesul spiritual al copiilor. Ei își pun averea, care este pentru ei înșiși o piatră de poticnire, în calea copiilor lor, pentru ca aceștia să se împiedice de ea și să ajungă la pierzare. Mulți fac o mare greșeală în privința lucrurilor acestei vieți. Ei economisesc, lipsindu-se pe ei înșiși și pe alții de binele de care ar putea beneficia dacă ar folosi corect mijloacele pe care li le-a împrumutat Dumnezeu, și devin egoiști și avari. Ei își neglijează interesele spirituale, devenind anemici în dezvoltarea religioasă, toate acestea de dragul acumulării unor bogății pe care nu le pot folosi. Ei își lasă averea copiilor și, în nouă cazuri din zece, aceasta este o cursă chiar mai mare pentru moștenitorii lor decât a fost pentru ei înșiși. Copiii, bizuindu-se pe averea părinților lor, nu reușesc, de cele mai multe ori, să obțină succesul în viața aceasta și în general pierd complet ocazia de a-și asigura viața viitoare. Cea mai bună moștenire pe care o pot lăsa părinții copiilor este cunoașterea unei ocupații utile și exemplul unei vieți caracterizate prin generozitate dezinteresată. Printr-o asemenea viață, ei arată adevărata valoare a banilor, care trebuie să fie apreciată numai prin binele pe care îl vor realiza, ușurând propriile lor nevoi și necesitățile altora și făcând să înainteze cauza lui Dumnezeu.
Unii sunt de acord să dea corespunzător cu ceea ce au și simt că Dumnezeu nu mai are nici un alt fel de pretenții de la ei, pentru că nu au multe bunuri materiale. Ei nu au nici un venit care să depășească necesitățile familiilor lor. Însă există mulți din această categorie care și-ar putea foarte bine pune întrebarea: Dau eu corespunzător cu ceea ce aș fi putut avea? Dumnezeu a vrut ca puterile trupului și ale minții lor să fie puse la lucru. Unii nu și-au folosit în cea mai bună măsură destoinicia cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Omului i-a fost dat să muncească. Munca s-a întrepătruns cu blestemul, aceasta devenind o necesitate prin păcat. Bunăstarea fizică, mintală și morală a omului depinde de desfășurarea unei munci folositoare. „În sârguință, fiți fără preget”, este porunca inspiratului apostol Pavel.
Nici un om, fie el bogat sau sărac, nu-I poate da slavă lui Dumnezeu printr-o viață de indolență. Timpul și tăria fizică sunt tot capitalul pe care îl au mulți oameni săraci; iar acesta este în mod frecvent irosit prin iubirea comodității și în lenevie nepăsătoare, încât nu au nimic să-I aducă Domnului lor în zecimi și daruri. Dacă bărbaților creștini le lipsește înțelepciunea de a lucra cu cea mai mare eficiență și de a-și folosi corect puterile fizice și mintale, ar trebui să aibă blândețea și umilința minții, care să-i ajute să primească îndrumări și sfaturi de la frații lor, pentru ca judecata mai bună a acestora să suplinească propriile lor lipsuri. Mulți săraci care se mulțumesc acum să nu facă nimic pentru binele semenilor lor și pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu ar putea face mult, dacă ar vrea. Înaintea lui Dumnezeu, ei poartă aceeași răspundere pentru capitalul lor, care constă în putere fizică, precum bogatul pentru capitalul său bănesc.
Unii care ar putea să pună mijloace materiale în vistieria lui Dumnezeu beneficiază acum de pe urma ei. Există aceia care acum sunt săraci și care și-ar putea îmbunătăți situația printr-o folosire judicioasă a timpului lor, prin evitarea de a intra în conflict cu drepturile de autor și, printr-o înfrânare a înclinației lor, de a se angaja în speculații pentru a obține câștiguri pe o cale mai ușoară decât prin muncă răbdătoare, perseverentă. Dacă aceia care nu au avut succes în viață ar fi dispuși să se lase învățați, s-ar putea deprinde cu obiceiuri ale tăgăduirii de sine și cu economia strictă și ar avea satisfacția de a da, nu de a primi pomană. Există mulți robi leneși. Dacă ar vrea să facă ceea ce le stă în putere, ei ar avea experiența binecuvântării extraordinare de a-i ajuta pe alții, încât și-ar da într-adevăr seama că „este mai ferice să dai decât să primești.”
Generozitatea bine canalizată înviorează puterile mintale și morale ale oamenilor și îi încurajează în acțiunea cea mai sănătoasă, de a-i binecuvânta pe cei aflați în nevoie și de a ajuta la înaintarea cauzei lui Dumnezeu. Dacă cei care au bani și-ar da seama că sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare dolar pe care îl risipesc, nevoile lor presupuse ar fi mult mai mici. Dacă conștiința ar fi trează, ea ar descoperi cheltuielile inutile făcute pentru satisfacerea apetitului, mândriei, deșertăciunii și iubirii de distracții și ar raporta aruncarea pe fereastră a banilor Domnului, care ar fi trebuit puși în cauza Sa. Cei care irosesc bunurile Domnului lor va trebui să dea curând socoteală Stăpânului pentru calea lor.
Dacă cei care-și spun creștini ar folosi mai puțin din bogăția lor pentru a-și împodobi corpul și a-și înfrumuseța casele și dacă ar cheltui mai puțin pentru a pune pe mesele lor articole alimentare de lux, extravagante, care ruinează sănătatea, ei ar putea pune sume mult mai mari în trezoreria lui Dumnezeu. L-ar imita astfel pe Răscumpărătorul lor, care a părăsit cerul, bogățiile și slava Sa și a devenit sărac pentru noi, ca să putem avea bogății veșnice. Dacă suntem prea săraci pentru a-I încredința cu credincioșie lui Dumnezeu zecimile și darurile pe care le cere El, suntem, în mod categoric de asemenea, prea săraci pentru a ne îmbrăca scump și pentru a mânca preparate de lux; căci astfel irosim banii Domnului prin îngăduințe vătămătoare, pentru a ne slăvi și a ne face plăcere nouă înșine. Ar trebui să ne întrebăm cu îngrijorare: Ce comoară ne-am strâns noi în Împărăția lui Dumnezeu? Suntem noi bogați față de Dumnezeu?
Isus le-a dat ucenicilor o lecție despre lăcomie. „Și le-a spus pilda aceasta: «Țarina unui om bogat rodise mult. Și el se gândea în sine și zicea: Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng roadele. Iată, a zis el, ce voi face: Îmi voi strica hambarele și voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele și toate bunurile mele; și voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea și înveselește-te! Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ți se va cere înapoi sufletul; și lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi? Tot așa este cu cel care își adună comori pentru el și nu se îmbogățește față de Dumnezeu».”
Durata și fericirea vieții nu depind de mulțimea bogățiilor noastre pământești. În egoismul său extrem, acest bogat nesăbuit și-a strâns comori pe care nu le putea folosi. Trăise numai pentru el însuși. Se întinsese mult prea departe în negustorie, făcuse afaceri necinstite și nu arătase îndurare sau iubire de Dumnezeu. Jefuise pe orfani și pe văduve și își escrocase semenii pentru a-și spori și mai mult marile bogății pământești. El și-ar fi putut strânge comoara în cer, în pungi care nu se învechesc; dar, prin lăcomia lui, a pierdut ambele lumi. Cei care folosesc pentru slava lui Dumnezeu mijloacele pe care El li le-a încredințat își vor primi în curând comoara din mâna Stăpânului, o dată cu binecuvântarea: „Bine, rob bun și credincios, intră în bucuria Domnului tău.”
Când contemplăm jertfa neprețuită, adusă pentru mântuirea oamenilor, suntem muți de uimire. Când egoismul răcnește în încercarea de a fi biruitor în inimile oamenilor și aceștia sunt ispitiți să nu își dea partea ce le revine în orice lucrare bună, ar trebui să-și întărească principiile dreptății cu gândul că El, care a avut bogăția comorii neprețuite a cerului, S-a întors cu spatele la toate acestea și a devenit sărac. Nu avea unde să-și pună capul. Și tot acest sacrificiu a fost pentru noi, ca să putem avea bogății veșnice.
Hristos și-a îndreptat pașii pe cărarea tăgăduirii și jertfirii de sine, pe care trebuie să meargă toți ucenicii Săi, dacă vor să fie înălțați cu El la sfârșit. A luat asupra inimii Sale suferințele pe care omul trebuie să le îndure. Mintea oamenilor lumești devine adesea greoaie. Ei nu pot vedea decât lucrurile pământești, care eclipsează slava și valoarea lucrurilor cerești. Oamenii vor străbate și pământ, și mare pentru un câștig pământesc și vor îndura privațiuni și suferință pentru a-și atinge scopul, însă, cu toate acestea, își vor întoarce ochii de la splendorile cerului și nu vor privi bogățiile veșnice. Oamenii care se află într-o relativă sărăcie sunt de obicei aceia care fac cel mai mult pentru a susține cauza lui Dumnezeu. Ei sunt generoși cu puținul lor. Și-au întărit pornirile de generozitate prin acte de caritate continue. Când cheltuielile pe care le-au avut au apăsat cu putere asupra venitului lor, pasiunea lor pentru bogății pământești nu a avut nici mediul, nici șansa de a se întări.
Însă mulți, când încep să strângă bogății pământești, încep să calculeze cât timp va mai trece până vor putea intra în posesia unei anumite sume. În tulburarea lor de a îngrămădi bogății pentru ei înșiși, nu se îmbogățesc față de Dumnezeu. Dărnicia lor nu ține pasul cu prosperitatea lor. Pe măsură ce pasiunea lor pentru bogății crește, sentimentele lor sunt legate de comoară. Sporirea avuției lor întărește dorința aprigă de a avea și mai mult, până acolo încât unii consideră că a da Domnului o zecime este o povară severă și nedreaptă. Inspirația a spus: „Dacă bogățiile sporesc, nu-ți lega inima de ele.” Mulți au spus: „Dacă aș fi bogat cum este cutare, mi-aș înmulți darurile la vistieria lui Dumnezeu. N-aș face nimic altceva cu bogăția mea ci doar aș folosi-o pentru înaintarea cauzei lui Dumnezeu.” Dumnezeu i-a pus la probă pe unii dintre aceștia, dându-le bogății. Însă, o dată cu bogățiile, au venit ispite mai puternice, iar darurile lor au fost cu mult mai mici decât în zilele lor de sărăcie. O dorință acaparatoare pentru bogății mai mari le-a absorbit mintea și inima și au comis păcatul idolatriei.
Cel care oferă oamenilor bogății infinite și o viață veșnică de binecuvântare în Împărăția Sa, ca răsplată pentru ascultarea plină de credincioșie, nu va accepta o inimă împărțită. Trăim în mijlocul primejdiilor ultimelor zile, în care există tot felul de lucruri care să abată mintea și să întoarcă afecțiunea de la Dumnezeu. Datoria noastră nu va fi înțeleasă și apreciată decât în lumina care vine din viața lui Hristos. Așa cum soarele se ridică la răsărit și se îndreaptă către apus, umplând lumea cu lumină, tot așa va fi și adevăratul urmaș al lui Hristos o lumină pentru lume. El va ieși în lume ca o lumină strălucitoare, puternică, pentru ca cei aflați în întuneric să poată fi luminați și încălziți de razele care vin de la el. Hristos spune despre urmașii Săi: „Voi sunteți lumina lumii. O cetate situată pe un munte nu poate să rămână ascunsă.”
Marele nostru Exemplu a manifestat tăgăduire de sine; să fie atunci calea urmașilor Săi declarați în contrast cu a Lui? Mântuitorul a dat totul pentru o lume care piere, necruțându-Se nici chiar pe Sine. Biserica lui Dumnezeu doarme. Membrii ei sunt slăbiți din lipsă de activitate. Ajung la noi glasuri din toate părțile lumii: „Veniți aici și ajutați-ne”; nici o mișcare nu se face însă în replică. Există când și când un efort slab; câțiva arată că vor să fie împreună lucrători cu Stăpânul lor; însă asemenea persoane sunt adesea lăsate să lucreze aproape singure. Nu există decât un singur misionar din poporul nostru în tot câmpul uriaș din țările străine.
Adevărul este puternic, dar nu este adus în practică. Nu este de ajuns doar să punem bani pe altar. Dumnezeu cheamă bărbați voluntari care să ducă adevărul la alte națiuni, limbi și popoare. Nu bogăția sau numărul nostru este ceea ce ne va aduce o biruință răsunătoare, ci devotamentul față de lucrare, curajul moral, iubirea arzătoare pentru suflete și un zel neobosit, necurmat.
Sunt mulți cei care au privit asupra națiunii iudaice ca fiind un popor vrednic de milă, însă Dumnezeu, care l-a creat pe om și i-a pus la dispoziție toate binecuvântările de care se bucură, a știut ce era cel mai bine pentru el. Și, prin binecuvântarea Sa, a făcut ca cele nouă zecimi să valoreze pentru ei mai mult decât toată suma fără binecuvântarea Lui. Dacă unii, din egoism, Îl jefuiau pe Dumnezeu sau Îi aduceau o jertfă care avea metehne, aveau parte, ca urmare sigură, de pierderi și dezastre. Dumnezeu citește motivațiile inimii. El cunoaște intențiile oamenilor și le va cântări, la timpul potrivit, după cum s-au învrednicit.
Sistemul special al zecimii s-a întemeiat pe un principiu care este la fel de imuabil ca și Legea lui Dumnezeu. Acest sistem al zecimii a fost o binecuvântare pentru evrei, căci altfel Dumnezeu nu li l-ar fi dat. El va fi în același fel o binecuvântare pentru cei care îl respectă până la sfârșitul timpului. Părintele nostru ceresc nu a conceput planul dăruirii sistematice pentru a Se îmbogăți, ci pentru ca acesta să fie o mare binecuvântare pentru om. El a văzut că sistemul binefacerii era exact lucrul de care avea nevoie omul.
Comunitățile care sunt cele mai generoase și mai consecvente în susținerea cauzei lui Dumnezeu sunt cele mai prospere din punct de vedere spiritual. Adevărata dărnicie la urmașul lui Hristos face ca interesul lui să se identifice cu acela al Stăpânului său. În cadrul planului stabilit pentru iudei și pentru poporul Său din timpul sfârșitului, Dumnezeu cere o dăruire sistematică, proporțională cu venitul lor. Planul de mântuire a fost întemeiat prin jertfa infinită a Fiului lui Dumnezeu. Lumina Evangheliei, care strălucește de la crucea lui Hristos, mustră egoismul și încurajează generozitatea. Nu trebuie văzut ca regretabil faptul că există o creștere a apelurilor de a dărui. În providența Sa, Dumnezeu îi cheamă pe cei din poporul Său,din sfera lor limitată de acțiune, pentru a întreprinde lucruri și mai mari. Este nevoie de eforturi neobosite în acest timp, când întunecimea morală acoperă lumea. Lumescul și lăcomia storc de puteri poporul lui Dumnezeu. Ei ar trebui să înțeleagă faptul că mila Sa este cea care înmulțește apelurile pentru strângerea mijloacelor lor. Îngerul lui Dumnezeu plasează actele de generozitate aproape de rugăciune. El i-a spus lui Corneliu: „Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit ca aducere aminte înaintea lui Dumnezeu.”
În învățăturile Sale, Domnul Hristos a spus: „Deci, dacă n-ați fost credincioși în bogățiile nedrepte, cine vă va încredința adevăratele bogății?” Sănătatea spirituală și prosperitatea bisericii depind într-o mare măsură de dăruirea sistematică practicată de ea. Aceasta este asemenea sângelui vital, care trebuie să curgă prin toată făptura, înviorând fiecare organ al corpului. Ea sporește dragostea față de sufletele semenilor noștri; căci prin tăgăduire și jertfire de sine suntem aduși într-o legătură mai strânsă cu Hristos, care a devenit sărac pentru noi. Cu cât investim mai mult în cauza lui Dumnezeu pentru a ajuta la salvarea de suflete, cu atât ele vor fi aduse mai aproape de inimile noastre. Dacă numărul nostru ar fi pe jumătate cât este acum și dacă toți aceștia ar fi lucrători devotați, am avea o putere care ar face lumea să se cutremure. Lucrătorilor Săi activi le-a adresat Domnul Hristos aceste cuvinte: „Și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.”
Vom întâmpina împotrivire născută din motive egoiste, din bigotism și prejudecată; totuși, cu un curaj neștirbit și o credință vie, ar trebui să ne aruncăm sămânța lângă toate apele. Agenții lui Satana sunt formidabili; ne vom întâlni cu ei și trebuie să îi înfruntăm. Lucrările noastre nu ar trebui să fie restrânse la țara noastră. Câmpul este lumea; recolta este coaptă. Porunca dată de Hristos ucenicilor chiar înainte de a Se înălța la cer a fost: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la orice făptură.”
Suntem mâhniți peste măsură să vedem cum unii dintre pastorii noștri se agită prin comunități, în mod aparent depunând ceva efort, dar neavând mai nimic de arătat ca rezultat al lucrării lor. Câmpul este lumea. Să iasă în lumea necredincioasă și să lucreze pentru a converti suflete la adevăr. Îi îndrumăm pe frații și surorile noastre să privească la exemplul lui Avraam, care a urcat pe muntele Moria pentru a-și jertfi singurul fiu, la porunca lui Dumnezeu. Aici a existat ascultare și sacrificiu. Moise s-a aflat la curtea împărătească și a avut înaintea lui perspectiva coroanei regale. El însă s-a întors de la mita ispititoare și „a ales mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului”.
Apostolii nu și-au socotit viețile ca fiind scumpe, bucurându-se că au fost considerați vrednici să sufere rușinea pentru Numele lui Hristos. Pavel și Sila au suferit pierderea tuturor lucrurilor. Au îndurat biciuirea și nu cu blândețe au fost aruncați pe piatra rece a unei temnițe, fiind puși în poziția cea mai dureroasă, cu picioarele ridicate și fixate în butuci. Atunci, la urechea temnicerului ajungeau plângerile și bombănelile lor? O, nu! Dinăuntrul temniței, glasurile sfâșiau tăcerea miezului nopții cu cântări de bucurie și laudă la adresa lui Dumnezeu. Acești ucenici erau însuflețiți de o dragoste adâncă și sinceră pentru cauza Răscumpărătorului lor, pentru care sufereau.
Când adevărul lui Dumnezeu ne umple inimile, ne câștigă atașamentul și ne stăpânește viețile, și noi, de asemenea, apreciem că este o fericire să suferim de dragul adevărului. Nici zidurile temniței, nici rugul martirului nu ne poate atunci speria sau împiedica în marea lucrare.
„Vino, o, suflete al meu, la Calvar.”
Luați aminte la viața umilă a Fiului lui Dumnezeu. El a fost un „om al durerii și obișnuit cu suferința”. Priviți rușinea la care a fost expus, agonia Sa din Ghetsemani și învățați ce este tăgăduirea de sine. Suferim din pricina lipsurilor? Și Hristos a suferit, El, maiestatea cerului. Dar sărăcia Sa a fost pentru binele nostru. Ne aflăm în rândurile celor bogați? Și El S-a aflat. Dar a consimțit ca de dragul nostru să devină sărac, pentru ca, prin sărăcia Sa, noi să putem fi îmbogățiți. Avem în Hristos exemplificarea tăgăduirii de sine. Jertfa Sa nu a constat numai în faptul că a părăsit curțile împărătești ale cerului, că a fost judecat de oamenii răi ca un criminal și declarat vinovat și apoi predat să moară ca un răufăcător, ci în aceea că a purtat greutatea păcatelor lumii. Viața lui Hristos mustră indiferența și răceala noastră. Suntem aproape de încheierea timpului, când Satana a coborât cu mare mânie, știind că are puțină vreme. El lucrează cu toată amăgirea nelegiuirii în cei care sunt pe calea pieirii. Desfășurarea ostilităților a fost lăsată în mâinile noastre de către marele nostru Conducător, pentru a le duce mai departe cu putere. Nu facem nici a douăzecea parte din ceea ce am putea face dacă am fi treji. Lucrarea este întârziată din cauza iubirii tihnei și a lipsei acelui spirit de tăgăduire de sine pe care Mântuitorul nostru ni l-a dat ca exemplu viața Sa.
Este nevoie de împreună lucrători cu Hristos, oameni care simt nevoia unui efort mai mare. Lucrarea tipografiilor noastre nu trebuie micșorată, ci dublată. Ar trebui înființate școli în diferite locuri, școli care să-i educe pe tinerii noștri pentru viitoarea lor lucrare de înaintare a adevărului.
A fost deja irosită o mulțime de timp, iar îngerii duc în cer raportul neglijențelor noastre. Starea în care ne aflăm, de adormire și neconsacrare, ne-a făcut să pierdem ocazii prețioase pe care ni le-a trimis Dumnezeu în persoana acelora care erau apți să ne ajute în nevoia noastră actuală. O, cât de mult avem nevoie de Hannah More a noastră, care să ne ajute în această vreme să ajungem la alte națiuni! Cunoștințele ei vaste legate de câmpurile misionare ne-ar ajuta să ajungem la aceia care vorbesc altă limbă și pe care acum nu-i putem aborda. Dumnezeu a adus acest dar printre noi pentru a ieși în întâmpinarea urgenței cu care ne confruntăm în prezent; dar noi nu am prețuit darul și El a luat-o de la noi. Ea se odihnește de lucrările ei, însă faptele ei de tăgăduire de sine o urmează. Este un lucru vrednic de plâns că lucrarea noastră misionară trebuie să rămână în urmă din lipsa de cunoștințe privitoare la modul în care putem ajunge la diferite popoare și localități din marele câmp misionar.
Spiritul nostru este cuprins de suferință pentru că unele daruri sunt pierdute, daruri pe care le-am fi putut avea acum, doar dacă am fi fost treji. Lucrătorii au fost reținuți prin aceasta să intre în câmpul albit de roadă. Este potrivit ca poporul lui Dumnezeu să-și smerească inimile înaintea Sa și, în cea mai adâncă umilință, să-L roage pe Domnul să ne ierte apatia și îngăduința de sine și să șteargă raportul rușinos al datoriilor neglijate și privilegiile nefolosite. Contemplând crucea Calvarului, adevăratul creștin va abandona gândul de a-și reduce darurile până acolo încât să nu-l mai coste nimic și va auzi în acorduri de trâmbiță:
„Du-te și lucrează-n via Mea; Curând odihna va urma.”
Când Isus era gata să Se înalțe la cer, a arătat către câmpurile ce trebuia secerate și a zis urmașilor Săi: „Duceți-vă în toată lumea și propovăduiți Evanghelia.” „Fără plată ați primit, fără plată să dați.” Să nu tăgăduim noi eul, așa încât recolta care stă să se strice să poată fi strânsă?
Dumnezeu face apel la talanții influenței și banilor. Să refuzăm să ne supunem? Tatăl nostru ceresc oferă cu mărinimie daruri și solicită o parte înapoi, pentru a ne pune la probă, arătând dacă suntem vrednici de a primi darul vieții veșnice.