Mi-au fost arătate unele lucruri în legătură cu familia fratelui I., lucruri care, de când am fost în acest loc, au exercitat o presiune atât de mare asupra minții mele, încât îndrăznesc să le pun pe hârtie. Mi-a fost arătat, frate I., că există în familia dumitale un element de egoism care se ține de voi ca lepra. Acest egoism trebuie văzut și biruit, căci este un păcat grav înaintea lui Dumnezeu. Ca familie, ați ținut cont atât de mult timp numai de propriile voastre dorințe, de plăcerea și interesul vostru, încât nu simțiți că alții au pretenții de la voi.
Gândurile, planurile și eforturile voastre sunt pentru voi înșivă. Trăiți pentru eu; nu cultivați bunăvoința dezinteresată, care, dacă ar fi exercitată, ar crește și s-ar întări până când ar fi plăcerea voastră să trăiți pentru binele altora. Ați simți că aveți un obiectiv în viață, un scop care v-ar aduce un câștig mai valoros decât banii. Trebuie să aveți un interes deosebit pentru oameni și, făcând așa, vă veți aduce sufletele într-o legătură mai strânsă cu Hristos și veți fi atât de plini de Duhul Său și vă veți prinde de El cu o asemenea stăruință, încât nimic nu vă va putea despărți de iubirea Sa.
Hristos este vița cea vie; și dacă sunteți mlădițe ale acelei vițe, hrana vieții care curge prin ea vă va alimenta, așa încât să nu fiți goi sau neroditori, Ca familie și în mod individual, v-ați legat în mod deschis de slujba lui Hristos; și sunteți cu toate acestea evaluați în cântarul Sanctuarului și găsiți prea ușori. Aveți cu toții nevoie de o preschimbare totală înainte de a putea înfăptui acele lucruri pe care ar trebui să le facă niște creștini devotați, lipsiți de egoism. Nimic în afară de o convertire totală nu vă poate face să vă dați seama în mod corect de defectele voastre de caracter. Cu toții aveți într-o anumită măsură spiritul și iubirea de lume. Spune apostolul Ioan: „Dacă iubește cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în el.” Spiritul vostru egoist vă îngustează și micșorează mințile la nivelul propriilor voastre interese. Aveți nevoie de o religie pură și neîntinată. Simplitatea adevărului vă va face să simțiți compasiune pentru nenorocirile altora. Există persoane care au nevoie de compasiunea și iubirea voastră. A pune în acțiune aceste trăsături de caracter reprezintă o parte a lucrării de-o viață pe care Hristos ne-a încredințat-o tuturor spre înfăptuire.
Dumnezeu nu vă va scuza pentru faptul de a nu vă fi luat crucea și de a nu fi practicat tăgăduirea de sine în facerea de bine pentru alții, având motivații altruiste. Dacă vă veți da osteneala să arătați acea tăgăduire de sine cerută de la creștini, ați putea, prin harul lui Dumnezeu, să câștigați suflete la Hristos. Dumnezeu are pretenții de la voi la care nu ați răspuns niciodată. Există mulți pretutindeni în jurul nostru care flămânzesc după compasiune și iubire. Însă asemenea multor altora, ați fost aproape complet lipsiți de acea iubire umilă care se revarsă în mod natural cu milă și simpatie pentru cei săraci, cei suferinzi și cei aflați în nevoie. Însăși chipul omenesc este o oglindă a sufletului, citită de alții și având o influență însemnată asupra lor, fie spre bine, fie spre rău. Dumnezeu nu cere nici unuia dintre noi să privească la frații noștri și să se pocăiască de păcatele acestora. El ne-a lăsat de făcut o lucrare și ne cheamă să o înfăptuim cu hotărâre, în frica Sa și cu un ochi ațintit numai la slava Lui.
Fiecare, fie că este credincios sau nu, trebuie să dea socoteală pentru el însuși, nu pentru alții. Faptul de a vedea greșeli la alții care mărturisesc că sunt creștini și a le condamna calea nu va scuza sau compensa nici măcar o greșeală de-a noastră. Nu ar trebui să facem din alții un criteriu și nici să scuzăm ceva din umblarea noastră pentru motivul că și alții au greșit. Dumnezeu ne-a dat conștiințe pentru noi înșine. În Cuvântul Său au fost expuse principii mărețe, care sunt suficiente pentru călăuzirea noastră în umblarea creștină și comportamentul general. Voi, dragii mei prieteni, ca familie, nu ați păzit principiile Legii lui Dumnezeu. Nu ați simțit niciodată povara datoriei ce-i revine omului față de semenii lui.
„Un învățător al Legii s-a sculat să ispitească pe Isus și I-a zis: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Isus i-a zis: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? El a răspuns: Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți. Bine ai răspuns, I-a zis Isus; fă așa și vei avea viața veșnică. Dar el, care voia să se îndreptățească, a zis lui Isus: Și cine este aproapele meu? Isus a luat din nou cuvântul și a zis:
Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între niște tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat și l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe același drum un preot; și când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. Dar un samaritean care era în călătorie, a venit în locul în care era el și, când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. S-a apropiat de i-a legat rănile și a turnat peste ele untdelemn și vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han și a îngrijit de el. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului și i-a zis: Ai grijă de el și orice vei mai cheltui, îți voi da înapoi la întoarcere. Care dintre acești trei ți se pare că a dat dovadă că este aproapele celui care căzuse între tâlhari? Cel ce și-a făcut milă cu el, a răspuns învățătorul Legii. Du-te de fă și tu la fel, i-a zis Isus.” Luca 10, 25-37.
Aici, condițiile moștenirii vieții veșnice sunt declarate lămurit de către Mântuitorul nostru, în modul cel mai simplu. Omul care a fost rănit și jefuit reprezintă pe aceia care sunt obiectul interesului, compasiunii și milei noastre. Dacă neglijăm cazurile celor nevoiași și nenorociți care sunt aduși în atenția noastră, indiferent cine ar putea fi, nu avem deloc siguranța vieții veșnice; căci nu răspundem cerințelor pe care le are Dumnezeu față de noi. Noi nu suntem plini de compasiune și îndurare față de oameni pentru că nu sunt cunoștințe și rude de-ale noastre. Ați fost găsiți călcători ai celei de-a doua mari porunci, de care depind ultimele șase. Oricine calcă o poruncă, se face vinovat de toate. Cei ce nu-și deschid inimile înaintea nevoilor și suferințelor oamenilor nu-și vor deschide inimile înaintea cerințelor lui Dumnezeu așa cum sunt ele declarate în primele patru precepte ale Decalogului. Idolii pretind inima și afecțiunea, iar Dumnezeu nu este onorat și nu domnește în mod absolut.
Ca familie, ați ajuns un jalnic eșec. Nu sunteți, în sensul cel mai strict al cuvântului, păzitori ai poruncilor. În unele lucruri puteți fi destul de riguroși, și cu toate acestea să neglijați problemele care au o greutate mai mare — judecata, mila și iubirea de Dumnezeu. Deși obiceiurile lumii nu sunt câtuși de puțin un criteriu pentru noi, mi s-a arătat totuși că, în multe cazuri, simpatia plină de milă și bunăvoința lumii pentru cei nenorociți fac de rușine pe cei ce mărturisesc că sunt urmași ai lui Hristos. Mulți manifestă indiferență față de cei pe care Dumnezeu i-a aruncat printre ei în scopul de a-i pune la probă, a-i dovedi și a scoate la iveală ceea ce este în inimile lor. Dumnezeu citește inima. El însemnează fiecare act de egoism, de indiferență față de cei năpăstuiți, față de văduve și orfani; și scrie în dreptul numelor acestora: „Vinovați, prea ușori, călcători de Lege.” Vom fi răsplătiți după cum au fost faptele noastre. Orice neglijare a datoriei față de cei nevoiași și cei năpăstuiți este o neglijare a datoriei față de Hristos în persoana sfinților Săi.
Când cazurile tuturor trec spre cercetare înaintea lui Dumnezeu, nu se va pune întrebarea „ce au mărturisit aceștia,” ci „ce au făcut?” Au fost ei împlinitori ai Cuvântului? Au trăit pentru ei înșiși ori s-au antrenat în lucrări de generozitate, în fapte de bunătate și iubire, preferându-i pe alții înaintea propriilor lor persoane și tăgăduindu-se pe ei înșiși pentru a-i putea binecuvânta pe alții? Dacă raportul arată că aceasta a fost viața lor, că și-au imprimat în caractere bunătatea, tăgăduirea de sine și generozitatea, vor primi fericita asigurare și binecuvântare de la Hristos: „Bine.” „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți împărăția ce v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Hristos a fost întristat adânc și rănit de vădita voastră iubire egoistă și de indiferența față de nenorocirile și nevoile altora.
De multe ori, eforturile noastre pentru alții pot fi trecute cu vederea și în aparență pierdute. Însă aceasta nu ar trebui să fie nici o scuză pentru noi pentru a obosi în facerea de bine. Cât de ades a venit Isus pentru a găsi roade la plantele îngrijite de Dânsul și nu a găsit decât frunziș! Am putea fi dezamăgiți în ce privește rezultatul eforturilor noastre celor mai susținute; dar aceasta nu ar trebui să ne determine să fim indiferenți la nenorocirile altora și să nu facem nimic. „Blestemați pe Meroza, a zis îngerul Domnului, blestemați, blestemați pe locuitorii lui; căci n-au venit în ajutorul Domnului, în ajutorul Domnului printre oamenii viteji.” [Judecători 5, 23.] Cât de ades este Hristos dezamăgit de către aceia care mărturisesc că sunt copiii Lui! El le-a dat dovezi de netăgăduit ale iubirii Sale. A devenit sărac pentru ca prin sărăcia Lui să putem deveni bogați. A murit pentru noi, ca să nu pierim, ci să avem viață veșnică. Ce-ar fi fost dacă Isus ar fi refuzat să poarte nelegiuirile noastre, pentru că a fost respins de mulți și pentru că atât de puțini au apreciat iubirea Sa și binecuvântările infinite pe care a venit să le aducă pentru ei? Trebuie să încurajăm eforturile răbdătoare, serioase. Este nevoie de curaj acum, nu de disperare leneșă și de cârtiri supărăcioase. Ne aflăm în această lume pentru a lucra pentru Maestru, nu pentru a ne îngriji de înclinațiile și plăcerile noastre, pentru a ne sluji și preamări pe noi înșine. Atunci de ce să fim inactivi și descurajați pentru că nu vedem rezultatele pe care le dorim?
Lucrarea noastră este de a trudi în via Domnului, nu doar pentru noi, ci pentru binele altora. Influența noastră este o binecuvântare sau un blestem pentru alții. Suntem aici pentru a ne forma caractere desăvârșite pentru Cer. Avem și altceva de făcut pe lângă faptul de a ne plânge și a cârti față de actele providențiale ale lui Dumnezeu și de a scrie lucruri amarnice împotriva noastră. Adversarul nostru nu ne va îngădui să ne odihnim. Dacă suntem cu adevărat copiii lui Dumnezeu, vom fi hărțuiți și asaltați îngrozitor și nu trebuie să ne așteptăm că Satan sau cei aflați sub influența lui ne vor trata bine. Dar există îngeri care excelează în putere și care vor fi cu noi în toate conflictele noastre, numai să fim credincioși. Hristos l-a biruit pe Satan în locul nostru în pustia ispitei. Dânsul este mai puternic decât Satan și în curând îl va zdrobi sub picioarele noastre.
Ca familie și în mod individual, v-ați găsit scuze să nu slujiți serios, activ în cauza Stăpânului vostru. Ați fost prea indolenți și i-ați lăsat pe alții să ducă multe din poverile mai grele pe care puteați — și ar fi trebuit — să le purtați. Tăria voastră spirituală și binecuvântarea vor fi proporționale cu lucrarea iubirii și faptele bune pe care le faceți. Porunca apostolului Pavel este: „Purtați-vă unul altuia poverile și împliniți astfel Legea lui Hristos.” Păzirea poruncilor lui Dumnezeu pretinde din partea noastră fapte bune, tăgăduire de sine, abnegație și devotament pentru binele altora; nu că ne-ar salva doar faptele noastre bune, ci pentru că în mod sigur nu putem fi salvați fără fapte bune. După ce vom fi făcut tot ce suntem în stare trebuie să spunem: N-am făcut nimic mai mult afară de datoria noastră și în cel mai bun caz nu suntem decât niște robi netrebnici, nevrednici de cea mai mică favoare din partea lui Dumnezeu. Hristos trebuie să fie neprihănirea noastră și cununa bucuriei noastre.
Propria neprihănire și siguranța carnală v-au împrejmuit asemenea unui zid. Ca familie, aveți un spirit de independență și mândrie. Acest element vă desparte de Dumnezeu. Este o hibă, un defect care trebuie văzut și biruit. Vă este aproape imposibil să vă vedeți greșelile și nedreptățile. Aveți o părere prea bună despre voi înșivă și este dificil să vedeți și să îndepărtați prin mărturisire greșelile din viețile voastre. Aveți înclinația să vă justificați și să vă apărați calea aproape în orice, fie că este drept, fie că este greșit. Până nu este prea târziu ca relele să fie îndreptate, aduceți-vă inimile aproape de Isus prin umilință și rugăciune și căutați să vă cunoașteți pe voi înșivă. Soarta voastră este pierzarea, doar dacă nu vă treziți și lucrați cu Hristos. Vă acoperiți cu o armură rece, nesimțitoare, nepăsătoare. Nu există decât puțină viață și căldură în relațiile pe care le aveți cu alții. Voi trăiți pentru voi înșivă, nu pentru Hristos. Sunteți nepăsători și indiferenți față de nevoile și starea în care se află alții mai puțin norocoși decât voi. Peste tot în jurul vostru se găsesc dintre aceia care sunt înfometați sufletește și care tânjesc după o iubire exprimată în cuvinte și fapte. O simpatie prietenească și simțăminte reale de interes gingaș pentru alții vor oferi sufletelor voastre binecuvântări pe care nu le-ați încercat încă și vă vor aduce într-o legătură mai strânsă cu Răscumpărătorul nostru, a cărui venire în lume a fost cu scopul de a face bine și a cărui viață avem datoria s-o copiem. Ce faceți voi pentru Hristos? „Străduiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea.”
Dragostea și compasiunea în familie
Sunt mulți oameni în lumea noastră care flămânzesc după iubirea și compasiunea care ar trebui să li se ofere. Mulți bărbați își iubesc soțiile, dar sunt prea egoiști s-o manifeste. Au o falsă mândrie și demnitate și nu își vor arăta iubirea prin cuvinte și fapte. Există mulți bărbați care nu știu cât de flămândă este inima soției lor după cuvinte de apreciere gingașă și afecțiune. Își îngroapă pe cele dragi, pentru a nu le mai vedea vreodată, și cârtesc față de providența lui Dumnezeu, care i-a lipsit de tovarășele lor, când, dacă ar putea privi în viața interioară a acestor tovarășe de viață, ar vedea că propria lor cale a fost cauza morții lor premature. Religia lui Hristos ne va face să fim buni și curtenitori și nu atât de înverșunați în opiniile noastre. Ar trebui să murim față de eu și să-i prețuim pe alții mai mult decât pe noi înșine.
Cuvântul lui Dumnezeu este standardul nostru; dar cât de mult s-au îndepărtat de acesta cei ce mărturisesc că sunt poporul Său! Credința noastră religioasă nu trebuie să fie doar teoretică, ci practică. O religie curată și neîntinată nu ne va îngădui să călcăm în picioare drepturile nici celei mai neînsemnate făpturi ale lui Dumnezeu, și cu atât mai puțin ale membrilor familiei noastre. Dumnezeu este iubire; și oricine rămâne în El, rămâne în iubire. Influența egoismului lumesc, care este dusă peste tot de către unii asemenea unui nor, înghețând chiar atmosfera pe care o respiră alții, provoacă o boală a sufletului și adesea moartea prin înghețare.
Va fi o cruce mare pentru tine să cultivi iubirea curată, lipsită de egoism și generozitatea dezinteresată. Să renunți la opiniile și considerentele tale, la judecata ta și să urmezi sfaturile altora va fi o cruce mare pentru tine. Diferiții membri ai familiei tale au acum ei înșiși familii. Însă același spirit care a existat într-o măsură mai mică sau mai mare în casa tatălui lor este dus în fața focului din căminurile lor și este simțit și de cei din afara cercului lor familial. Le lipsește acea dulce simplitate, gingășia lui Hristos și iubirea altruistă. Pentru a fi mlădițe roditoare ale adevăratei vițe, ei au de făcut o lucrare pentru a birui aceste trăsături egoiste de caracter. Hristos a spus: „Dacă aduceți multă roadă, prin aceasta va fi proslăvit Tatăl Meu.” Ioan 15, 8. Trebuie să-L aduci pe Isus aproape de voi, ca să-L aveți în căminele și în inimile voastre. Nu trebuie să aveți doar o cunoaștere a ceea ce este drept, ci să înfăptuiți ceea ce este drept având motivații bune și un ochi ațintit numai la slava lui Dumnezeu. Puteți fi ajutați dacă vă conformați condițiilor date în Cuvântul lui Dumnezeu.
Religia lui Hristos este ceva mai mult decât vorbe. Neprihănirea lui Hristos constă în acțiuni corecte și fapte bune, rod al unor motivații curate, altruiste. O neprihănire exterioară, în timp ce împodobirea interioară lipsește, nu va fi de nici un folos. „Vestea pe care am auzit-o de la El și pe care v-o spunem este că Dumnezeu este lumină și că în El nu este întuneric. Dacă zicem că avem părtășie cu El, și umblăm în întuneric, mințim și nu practicăm adevărul. Dar dacă umblăm în lumină, după cum El Însuși este în lumină, avem părtășie unii cu alții; și sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curățește de orice păcat.” [1 Ioan 1, 5-7.] Dacă nu avem lumina și iubirea lui Dumnezeu, nu suntem copiii Lui. Dacă nu strângem cu Hristos, risipim. Avem cu toții o influență, și acea influență se răsfrânge asupra destinului altora, pentru binele lor prezent și viitor sau pentru veșnica lor pierzare.
Lui J. și K. le lipsește compasiunea și dragostea pentru cei din afara familiilor lor. Se află în primejdia de a căuta să vadă defecte în alții, în timp ce rele mai mari, neștiute, există în ei. Dacă aceste suflete dragi vor să intre vreodată în Cer, atunci trebuie să moară față de eu și să obțină o experiență în facerea de bine. Au lecții de învățat în școala lui Hristos pentru a-și desăvârși caractere creștine și a fi una cu Hristos. Hristos a spus ucenicilor: „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți deveni asemenea unor copilași, cu nici un chip nu veți intra în împărăția cerurilor.” Matei 18, 3. El le-a explicat ce a vrut să spună. El nu dorea ca ei să devină copii în ce privește capacitatea de a înțelege, ci în ce privește răutatea. Copilașii nu manifestă sentimente de superioritate și aristocratice. Ei sunt simpli și naturali în înfățișare. Hristos dorește ca urmașii Săi să cultive un comportament neafectat, pentru ca întreaga lor purtare să fie umilă și asemănătoare cu aceea a lui Hristos. El ne-a hotărât datoria de a trăi pentru binele altora. A venit din curțile Cerului în această lume pentru a arăta ce interes mare are pentru om; iar prețul infinit plătit pentru răscumpărarea omului arată că omul are o valoare atât de mare, încât Hristos a putut să-și jertfească bogățiile și onoarea din curțile împărătești pentru a-l ridica pe acesta din degradarea păcatului.
Dacă Maiestatea Cerului a putut face atât de mult pentru a-și arăta dragostea față de om, ce să nu fie dispuși să facă oamenii pentru a se ajuta unii pe alții să iasă din groapa întunericului și suferinței?! Hristos a spus: „Iubiți-vă unii pe alții așa cum v-am iubit Eu;” nu cu o dragoste mai mare; căci „Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care își dă viața pentru prietenii săi.” Ioan 15, 13. Dragostea noastră este adesea egoistă; căci o îngrădim prin limite prestabilite. Când venim în unire și tovărășie apropiată cu Hristos, iubirea, compasiunea și faptele noastre de generozitate vor pătrunde mai adânc și se vor lărgi și întări prin exercițiu. Iubirea și interesul urmașilor lui Hristos ar trebui să fie tot atât de largi cât să cuprindă lumea. Cei care trăiesc numai pentru „mine și al meu” vor pierde Cerul. Dumnezeu vă cheamă ca familie să cultivați iubirea, să deveniți mai puțin sensibili în ce vă privește și mai sensibili la durerile și încercările altora. Acest spirit egoist pe care l-ați nutrit toată viața voastră este în mod corect reprezentat de către preotul și levitul care au trecut pe partea cealaltă pe lângă cel nenorocit. Ei au văzut că avea nevoie de ajutor, dar l-au evitat dinadins.
Fiecare din voi are nevoie să se trezească și să facă stânga-mprejur, pentru a nu mai merge pe urma lăsată de egoism. Folosiți-vă de timpul scurt de probă ce v-a fost dat, lucrând din toate puterile pentru a răscumpăra eșecurile din viața voastră de până acum. Dumnezeu v-a pus într-o lume a suferinței pentru a vă testa, ca să se vadă dacă veți fi găsiți vrednici de darul vieții veșnice. Pretutindeni în jurul vostru se află din cei ce au nenorociri, care au nevoie de cuvinte de compasiune, de iubire, de tandrețe și de rugăciunile noastre umile și pline de milă. Unii suferă sub mâna de fier a sărăciei, alții de boală și alții de întristări sfâșietoare, de disperare și mâhnire adâncă. Asemenea lui Iov, ar trebui să fiți ochi pentru cei orbi și picioare pentru cei ologi și să cercetați cauza celui necunoscut, și să faceți aceasta cu sârguință, având în vedere scopul de a le ușura nevoile și de a-i ajuta acolo unde au cel mai mult nevoie.
L. are nevoie să cultive dragostea pentru soția sa, dragoste care-și va găsi împlinire în cuvinte și fapte. Ar trebui să cultive o afecțiune plină de tandrețe. Soția lui are o fire sensibilă, fidelă și are nevoie să i se dea atenție. Fiecare cuvânt de tandrețe, fiecare cuvânt de apreciere și încurajare plină de afecțiune vor rămâne în amintirea ei și se vor reflecta prin binecuvântări asupra soțului său. Firea lui indiferentă trebuie să fie adusă în contact direct cu Hristos, pentru ca acea înțepenire și rezervă rece să poată fi potolită și înmuiată de către iubirea divină. Nu va fi slăbiciune sau o sacrificare a bărbăției și demnității faptul de a-i da soției sale dovezi de tandrețe și simpatie în cuvinte și fapte; și să nu se oprească aceasta la cercul familial, ci să se extindă la cei dinafara familiei. L. are de făcut o lucrare pentru el însuși pe care nimeni n-o poate face în locul său. El poate deveni tare în Domnul purtând poveri în cauza Sa. Afecțiunea și iubirea lui ar trebui concentrate asupra lui Hristos și a lucrurilor cerești și ar trebui să-și formeze un caracter pentru viața veșnică.
Scumpa K. are idei extrem de limitate despre ceea ce înseamnă să fii creștin. Ea s-a eliberat de poveri pe care le-a purtat Hristos pentru dânsa. Nu este dispusă să poarte crucea Sa și nu a folosit calitățile, talanții dați ei de către Dumnezeu pentru a obține cele mai bune rezultate. Ea nu a crescut în tărie morală și curaj și nici nu a simțit greutatea răspunderii individuale. Nu i-a plăcut să suporte ocara de dragul lui Hristos, având în minte făgăduința: „Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu Se odihnește peste voi.” „Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El.” 1 Petru 4, 14; 1 Petru 2, 1; 2 Timotei 2, 12. Stăpânul are pentru fiecare o lucrare. Nici unul nu poate fi leneș, nici unul nu poate fi nepăsător și egoist și să-și desăvârșească totuși un caracter creștin. Dânsul dorește ca întreaga ta familie să-și deschidă inimile la influența binefăcătoare a iubirii și harului Său, astfel încât compasiunea să poată să se reverse peste hotarele eului și ale pereților familiei, așa cum a făcut samariteanul față de bietul străin suferind, care a fost neglijat și lăsat să moară de către preot și levit. Mi-a fost arătat că sunt mulți care au nevoie de compasiunea și sfatul nostru; iar când ne gândim că nu putem trece prin această lume decât o dată, că nu ne putem întoarce nicicând să reparăm greșelile pe care le-am făcut, cât de important este să trecem prin ea cum ar trebui!
Ceva timp în urmă, mi-a fost arătat cazul lui J. Greșelile și nedreptățile ei au fost zugrăvite cu credincioșie înaintea ei; dar în ultima viziune care mi-a fost dată am văzut că relele încă existau, că era rece și lipsită de compasiune față de copiii soțului ei. Ea îi pedepsește și îi mustră nu numai pentru abateri grave, ci pentru chestiuni minore, ce ar trebui trecute cu vederea, neobservate. Cicălirea este un lucru rău, iar Duhul lui Hristos nu poate locui în inima în care se află aceasta. Ea este înclinată să treacă peste calitățile din copiii ei fără un cuvânt de aprobare, dar este întotdeauna gata să se repeadă asupra lor cu condamnări, dacă se vede vreun rău. Aceasta îi descurajează mereu pe copii și duce la obiceiul de a fi neatenți. Stârnește răul din inimă și îl face să împroaște cu noroi. În copiii care sunt în mod frecvent cicăliți va exista un spirit de nici că-mi pasă și se vor manifesta deseori ieșiri rele, indiferent de consecințe.
Ori de câte ori mama poate rosti un cuvânt de laudă pentru buna purtare a copiilor ei, ar trebui să facă aceasta. Ar trebui să-i încurajeze prin cuvinte de aprobare și priviri de iubire. Acestea vor fi asemenea razelor de soare pentru inima unui copil și vor duce la cultivarea respectului de sine și a mândriei sănătoase a caracterului. Sora J. ar trebui să cultive iubirea și compasiunea. Ea ar trebui să manifeste o afecțiune delicată față de copiii lipsiți de mamă aflați în grija ei. Pentru acești copii, aceasta ar fi o binecuvântare a iubirii lui Dumnezeu, care s-ar reflecta înapoi asupra ei prin afecțiune și dragoste.
Copiii au o fire sensibilă, iubitoare. Ei sunt ușor de mulțumit și pot fi făcuți fericiți cu ușurință. Printr-o disciplinare blândă în cuvinte și fapte, mamele pot să-i lege pe copii de inimile lor. Este o mare greșeală să arăți severitate și să fii pretențios cu copiii. O fermitate constantă și stăpânirea de sine lipsită de patimă sunt necesare pentru disciplina oricărei familii. Spune ce ai de spus în mod calm, acționează după ce ai gândit în prealabil și împlinește neabătut ceea ce spui.
Va merita să arăți afecțiune în relațiile cu copiii tăi. Nu-i respinge prin lipsa de simpatie față de joaca, bucuriile și întristările lor. Nu lăsa niciodată să ți se strângă încruntarea pe frunte sau să-ți scape de pe buze un cuvânt aspru. Dumnezeu scrie toate aceste cuvinte în cărțile Sale de aducere aminte. Cuvintele aspre măresc iritabilitatea și rănesc inimile copiilor, iar în unele cazuri rănile sunt dificil de vindecat. Copiii sunt sensibili chiar și față de cea mai mică nedreptate și unii se descurajează în urma acestui lucru și nu vor vrea să dea ascultare glasului mânios, răstit, de poruncă și nici nu le va păsa de amenințări și pedeapsă. Prea ades este înrădăcinată de către părinți răzvrătirea în inimile copiilor prin disciplină greșită, când, dacă s-ar fi urmat o cale corectă, copiii și-ar fi format caractere bune și armonioase. O mamă care nu are o desăvârșită stăpânire de sine nu este pregătită să se ocupe de copiii ei.
Fratele M. este modelat de spiritul categoric al soției sale. Într-o anumită măsură, el a devenit egoist ca ea. Mintea lui este aproape în întregime ocupată cu „mine și al meu”, până la excluderea celorlalte lucruri de o infinit mai mare importanță. În familia sa, nu-și ocupă poziția de păstor al turmei lui și nu urmează o cale uniformă cu copiii săi, neinfluențat și lipsit de prejudecăți. Soția sa nu este, și fără o transformare nu va putea fi niciodată, o mamă adevărată pentru copiii lui orfani de mamă. Fratele M., ca tată al copiilor săi, nu a stat niciodată în poziția în care a vrut Dumnezeu. Acești orfani sunt micuții lui Dumnezeu, scumpi înaintea Sa. Din fire, fratele M. este blând, rafinat, iubitor, generos și sensibil, în timp ce soția lui este exact opusul lui. În loc ca el să modeleze și să îndulcească firea soției lui, ea îl transformă pe el.
El crede că, pentru a avea pace, trebuie să lase deoparte lucrurile care-i tulbură mintea. A aflat că nu se poate aștepta din partea soției să fie supusă și să cedeze propriile părerii. Ea va conduce; își va pune în practică ideile cu orice preț. Dacă nu se vor strădui amândoi să facă o reformă, nu vor obține viața veșnică. Au avut lumină, dar au neglijat s-o urmeze. Iubirea egoistă de lume le-a întunecat înțelegerea și le-a întărit inimile. J. trebuie să vadă că, dacă nu renunță la egoism și nu-și biruie voința și iritabilitatea, nu poate avea Cerul. Ar întina tot Cerul cu aceste elemente din caracterul ei. O avertizez pe sora J. să se pocăiască. Îi spun, în Numele Stăpânului meu, să se trezească repede din amorțirea ei indiferentă, să ia seama la sfatul Martorului Credincios și să se pocăiască fără rețineri; căci își primejduiește sufletul.
Dumnezeu este milostiv. El va accepta acum jertfa unei inimi sfâșiate și a unui duh zdrobit. Se va scuza sora J., așa cum au făcut-o levitul și preotul, că n-a văzut și n-a simțit nenorocirile altora și va trece mai departe pe partea cealaltă? Dumnezeu o consideră răspunzătoare de neglijarea datoriei pentru că nu a manifestat compasiune și iubire față de cei nenorociți. Ea nu ține poruncile lui Dumnezeu care îi arată clar datoria față de aproapele ei. Hristos a zis învățătorului Legii: „Fă așa și vei trăi.” Astfel, neglijarea datoriei față de semenul nostru va avea ca urmare faptul că vom pierde viața veșnică.
Egoismul în familie
K., biata copilă, asemenea multor altora, are de făcut o lucrare despre care nici n-a visat vreodată. S-a întors de la Dumnezeu. Gândurile ei se concentrează prea mult asupra propriei persoane și caută să placă lumii nu printr-o dragoste dezinteresată pentru suflete, pe care să le întoarcă la Hristos, ci prin lipsa ei de spiritualitate și prin potrivirea ei după lume în spirit și fapte. Ea ar trebui să moară față de eu și să obțină o experiență în facerea de bine. Este rece și lipsită de compasiune. Trebuie să-și înmoaie acest spirit glacial, inabordabil, lăsându-l să-i fie topit de razele de soare ale iubirii lui Hristos. Ea este foarte mult închisă în sine. Dumnezeu a văzut că ea este o biată plantă pipernicită, care nu aduce fructe, ci numai frunze. Gândurile ei au fost aproape exclusiv ocupate cu „eu și al meu.” În mila Sa, El a curățat această plantă a iubirii Sale, tăindu-i ramurile nefolositoare pentru ca rădăcinile să se poată afunda și mai mult. El a căutat să atragă pe această copilă la Sine. Viața ei religioasă a fost aproape în întregime fără roade. Este răspunzătoare pentru talentul pe care i l-a dat Dumnezeu. Ea poate fi folositoare; poate fi o împreună lucrătoare cu Hristos, dacă va dărâma zidul egoismului care a izolat-o de lumina și iubirea lui Dumnezeu.
Sunt mulți aceia care au nevoie de compasiunea și sfatul nostru, dar nu acel sfat care implică superioritate la cel care-l dă și inferioritate la cel care-l primește. K. are nevoie în inima ei de iubirea lui Dumnezeu, care îndulcește și înmoaie. Privirile și tonul vocii ar trebui modelate de o considerație atentă și de o iubire delicată, plină de respect. Fiecare privire și fiecare ton, care implicit spun că „sunt superioară”, îngheață atmosfera din jurul ei și se aseamănă mai mult cu un țurțure decât cu o rază de lumină care dă căldură. Sora mea, influența ta este categorică. Îi modelezi pe cei cu care te însoțești, căci altminteri nu te poți înțelege cu ei. Nici nu ți-a trecut prin cap să fii tu însăți modelată de influența cea bună a altora și de a-ți părăsi judecata și opiniile față de ei. Tu gândești singură pentru calea ta și îți justifici ideile și umblarea. Dacă nu-i convingi pe alții, te întorci iarăși și iarăși asupra aceluiași punct. Această trăsătură în caracterul tău va fi valoroasă dacă va fi sfințită de Dumnezeu și controlată de Duhul Său Sfânt; dacă nu, se va dovedi un blestem pentru tine și pentru alții. Presupunerile și sfaturile care sunt străbătute de un spirit dictatorial nu sunt o roadă bună. Ai nevoie de iubirea lui Hristos în inima ta, o iubire care înmoaie și topește și care se va reflecta în toate faptele tale față de familia ta și față de toți cei ce sunt aduși sub influența ta.
Mă tem, mă tem tare mult că J. va pierde Cerul. Iubește lumea și lucrurile lumii așa de mult, încât nu-i mai rămâne nici un pic de iubire pentru Isus. Este atât de împietrită în egoism, încât lumina pătrunzătoare din Cer nu poate răzbate prin zidurile reci ale iubirii și respectului de sine pe care le-a tot ridicat de-o viață. Dragostea este cheia pentru a deschide inimile; dar prețioasa plantă nu a fost cultivată. J. și-a orbit atât de mult ochii cu egoismul ei, încât acum nu o poate deosebi. A avut atât de puțină experiență religioasă, încât în inimă ea este din lume și mă tem că această lume este tot Cerul pe care-l va avea vreodată. Influența pe care o are asupra soțului său nu este bună. El este purtat de aceasta și nu vede necesitatea de a fi întărit de harul lui Dumnezeu pentru a lua poziție, cu curaj moral, pentru ceea ce este drept. Nu numai că ea nu reușește să-și dea seama și să facă lucrarea pe care Dumnezeu o cere de la ea, dar exercită o influență copleșitoare pentru a-și opri soțul și a-i lega mâinile. Și a reușit într-o mare măsură. El este orbit.
Fratele M. ar trebui să țină seama de faptul că Dumnezeu are pretenții de la el, care sunt deasupra oricărei legături pământești. Are nevoie de alifie pentru ochi, de hainele albe și de aur, acestea, pentru a avea un caracter echilibrat și o intrare deplină în Împărăția lui Dumnezeu. Nimic mai puțin decât o convertire totală nu poate deschide vreodată sufletul soției sale ca să-și vadă greșelile și să-și mărturisească nelegiuirile. Ea are de făcut schimbări mari, pe care nu le-a făcut, întrucât nu și-a dat seama de starea ei adevărată și nu putea să vadă necesitatea reformei. Aflându-se atât de departe de dispoziția de a se lăsa învățată de către Învățătorul divin, care a fost blând și smerit cu inima, ea consideră blândețea ca fiind servilism; iar spiritul cumsecade și acea umilință a inimii care-i prețuiește pe alții mai mult decât pe sine ea consideră că ar fi degradante și umilitoare.
J. are un spirit categoric, autoritar, mândru și îndărătnic. Ea nu vede nimic vrednic de dorit într-un duh blând și liniștit, pe care să-l poată râvni. Această podoabă prețioasă are o atât de mică valoare pentru ea încât nu poate accepta s-o poarte. Are prea adesea un spirit plin de resentimente, care este tot atât de departe de Duhul lui Dumnezeu cum este răsăritul față de apus. Adevărata blândețe este o nestemată de mare preț înaintea lui Dumnezeu. Un duh blând și liniștit nu va căuta neîncetat fericirea proprie, ci altruismul, și va găsi o mulțumire dulce și o adevărată satisfacție în faptul de a-i face pe alții fericiți.
În providența lui Dumnezeu, sora N. a fost despărțită de familia tatălui ei. Deși, cu alții, împărtășește caracteristicile dobândite în familie, faptul că a purtat răspunderi aspre a făcut-o să-și schimbe felul de-a fi și i-a stârnit interesul față de nenorocirile altora. Într-o anumită măsură, ea și-a deschis inima cu compasiune și iubire față de familia lui Dumnezeu, manifestându-și interesul pentru alții. Lucrarea și cauza lui Dumnezeu i-au captat atenția. A simțit oarecum că bieții muritori căzuți reprezintă o mare frățietate. A trebuit să se educe ca să gândească pentru alții, să facă pentru alții și să uite de sine; cu toate acestea, ea nu a cultivat așa de bine cum ar fi trebuit interesul, compasiunea și afecțiunea față de alții, care le sunt necesare urmașilor lui Hristos. Trebuie să aibă mai multă compasiune și mai puțin acea dreptate neînduplecată, rigidă. Când și-a dat interesul și și-a făcut timp pentru marile subiecte ale reformei sănătății, a răzbătut dincolo de propriul eu. Făcând aceasta, a fost binecuvântată. Cu cât face mai mult pentru binele altora, cu atât vede mai multe de făcut și cu atât mai mult se simte înclinată să facă.
Lucrarea sa pentru alții o aduce adesea în punctul în care este necesară manifestarea credinței care s-o poarte prin situații grele și chinuitoare. Dar primește răspunsuri la rugăciuni stăruitoare; și credința, iubirea și încrederea în Dumnezeu sunt întărite. Experiența este obținută prin încurcături și încercări repetate. Dumnezeu modelează inima în ceva care este asemănător cu Sine. Și cu toate acestea, eul strigă neîncetat după biruință. Sora N. trebuie să cultive mai multă gingășie și grijă atentă în relațiile zilnice cu alții. Are nevoie să studieze cum să-și supună eul. Dacă este într-adevăr o creștină, va simți că trebuie să-și consacre cea mai bună parte a existenței și, dacă este nevoie, chiar toată viața unei munci răbdătoare, lipsite de egoism, și să-și arate astfel dragostea pentru Stăpân. Fără această experiență, nu va reuși nici pe departe să-și desăvârșească un caracter creștin.
Sora N. a făcut ceva pași înainte și cei din familia sa simt că i-a părăsit, iar aceasta este ca o răstignire pentru ei. Ei nu simt că ea are acum aceleași interese, pasiuni și obiective în viață ca ei. Simt că nu se mai pot bucura ca înainte de societatea sorei lor, că ea este de vină, că s-a schimbat și că afecțiunea ei nu mai este una cu a lor. Motivul acestei lipse de potrivire în simțiri este acela că sora N. a înaintat în compasiunea față de nenorocirile altora, în timp ce ei au fost niște robi leneși, neînfăptuind lucrarea pe care Dumnezeu le-a încredințat-o de făcut pe pământ. În consecință, au dat înapoi. Cei din familie și-au restrâns în mod egoist afecțiunea și interesele la propriile persoane și la iubirea de lume.
Sora N. a fost o lucrătoare pentru o cauză bună. Reforma sănătății a fost pentru ea un subiect de mare importanță; căci experiența ei i-a arătat necesitatea acesteia. Cei din familia tatălui ei nu au văzut necesitatea reformei sănătății. Nu au văzut ce rol joacă în încheierea lucrării din aceste ultime zile pentru că nu au fost dispuși să vadă. Au căzut pe făgașul adânc al obiceiului și este o lucrare dificilă să faci efortul cerut pentru a ieși de pe acesta. Ar dori ca mai degrabă să fie lăsați în pace. Este un lucru îngrozitor să ruginești din cauza inactivității. Dar această familie va fi cu siguranță cântărită și găsită prea ușoară, afară doar dacă nu încep de îndată să facă ceva. „Dar dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” Acesta este un limbaj foarte tranșant. Cine poate trece proba? Cuvântul lui Dumnezeu este pentru noi o reflectare a minții lui Dumnezeu și a lui Hristos și de asemenea a omului căzut, dar înnoit după chipul lui Hristos, având o minte divină. Ne putem compara gândurile, sentimentele și intențiile cu imaginea lui Hristos. Nu avem nici o legătură cu El dacă nu suntem dispuși să facem lucrarea Lui.
Domnul Hristos a venit pentru a face voia Tatălui. Mergem noi pe urma pașilor Săi? Toți cei ce și-au luat Numele lui Hristos ar trebui să caute constant o relație mai intimă cu El, pentru a putea umbla așa cum a umblat El și a face lucrările lui Hristos. Ar trebui să ne însușim lecțiile vieții Sale pentru viețile noastre. Hristos „S-a dat pe Sine Însuși pentru noi ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-și curățe un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” „Noi am cunoscut dragostea prin aceea că El și-a dat viața pentru noi; și noi trebuie să ne dăm viața pentru frați.” Iată lucrarea de tăgăduire de sine pe care trebuie s-o primim cu voioșie, imitând exemplul Răscumpărătorului nostru. Viața creștinului trebuie să fie o viață de conflict și de sacrificiu. Cărarea datoriei trebuie urmată, nu cărarea înclinației și alegerii subiective.
Când cei din familia fratelui I. vor vedea lucrarea dinaintea lor și vor înfăptui lucrarea pe care le-a dat-o Dumnezeu de făcut, nu vor mai fi atât de distanți față de fratele și sora O., de sora N. și de cei care lucrează împreună cu Maestrul. S-ar putea să fie nevoie de timp până la atingerea supunerii desăvârșite față de voința lui Dumnezeu, dar nu putem să ne oprim niciodată de la aceasta și să nu fim apți pentru Cer. Adevărata religie va mâna pe posesorul ei mai departe, către perfecțiune. Gândurile, cuvintele și faptele voastre și, de asemenea, poftele și pasiunile trebuie aduse în supunere față de voia lui Dumnezeu. Trebuie să aduceți roadă întru sfințenie. Atunci veți fi conduși să-i apărați pe cei săraci, pe orfani, pe văduve și pe cei năpăstuiți. Veți face dreptate văduvei și veți ușura pe cei nevoiași. Vă veți purta cu dreptate, cu iubire și milă și veți umbla cu umilință înaintea lui Dumnezeu.
Trebuie să-L lăsăm pe Hristos în inimile și căminele noastre dacă vrem să umblăm în lumină. Trebuie să facem din cămin tot ceea ce presupune acest cuvânt. Ar trebui să fie un mic Cer pe pământ, un loc în care sentimentele de afecțiune sunt cultivate, în loc să fie în mod intenționat reprimate. Fericirea noastră depinde de cultivarea iubirii, compasiunii și adevăratei politeți unul față de altul. Motivul pentru care se găsesc în lume atât de mulți bărbați și femei cu inimi de piatră este că afecțiunea adevărată a fost privită ca slăbiciune și a fost descurajată și reprimată. Cea mai bună parte a firii persoanelor care aparțin acestei categorii a fost stricată și pipernicită în copilărie, iar dacă razele de lumină divină nu vor reuși să le topească răceala și egoismul împietrit, fericirea unor astfel de oameni este îngropată pe veci. Dacă vrem să avem inimi sensibile, așa cum a avut Isus când a fost pe pământ, și compasiune sfințită, așa cum au îngerii față de muritorii păcătoși, trebuie să cultivăm sentimentele de simpatie manifestate de un copil și care sunt marcate de simplitatea însăși. Atunci vom fi rafinați, superiori și călăuziți de principii divine.
Un intelect cultivat este o mare comoară; dar fără influența liniștitoare a compasiunii și a iubirii sfințite, acesta nu este de cea mai înaltă valoare. Ar trebui să avem cuvinte și fapte de considerație atentă față de alții. Putem arăta o mie de mici atenții prin cuvinte prietenoase și priviri plăcute, care se vor reflecta înapoi asupra noastră. Prin neglijarea celorlalți, creștinii egoiști descoperă că nu sunt în armonie cu Hristos. Este cu neputință să fii în armonie cu Hristos și să fii totuși lipsit de bunătate față de alții și să le ignori drepturile. Mulți tânjesc îndelung după simpatie prietenoasă. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia o identitate proprie, care nu se poate topi în a altuia; dar caracteristicile noastre individuale vor fi mult mai puțin evidente dacă suntem cu adevărat ai lui Hristos și dacă voința Sa este a noastră. Viețile noastre ar trebui să fie consacrate binelui și fericirii altora, așa cum a fost a Mântuitorului nostru. Ar trebui să fim lipsiți de egoism, căutând continuu ocazii, chiar și în lucrurile mici, de a ne arăta recunoștința pentru favorurile primite din partea altora, fiind atenți la ocaziile de a-i încuraja pe alții, de a le ușura și îndepărta întristările și poverile prin fapte de bunătate gingașă și mici dovezi de iubire. Aceste atenții binevoitoare care, începând în familiile noastre, se răspândesc în afara cercului familial ajută la rotunjirea fericirii vieții; iar neglijarea acestor lucruri mărunte umple paharul amărăciunii și tristeții.
Lucrarea pe care o înfăptuim sau pe care nu o înfăptuim este aceea care se reflectă asupra vieților și destinelor noastre. Dumnezeu ne cere să folosim orice ocazie de a fi folositori. Neglijarea de a face aceasta este primejdioasă pentru creșterea noastră spirituală. Avem de făcut o mare lucrare. Să nu petrecem în lenevie ceasurile prețioase pe care ni le-a dat Dumnezeu, în care să ne desăvârșim caractere pentru Cer. Nu trebuie să fim inactivi sau leneși în lucrarea aceasta; căci nu putem petrece nici o clipă fără a avea un scop sau un obiectiv. Dumnezeu ne va ajuta să ne îndreptăm greșelile, dacă ne vom ruga și vom crede în El. Putem fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit. Când viața scurtă din această lume se va sfârși și vom vedea cum suntem văzuți și vom cunoaște așa cum suntem cunoscuți, cât de scurte ca durată și cât de mărunte ne vor părea lucrurile acestei lumi în comparație cu slava lumii celei bune! Hristos nu ar fi lăsat niciodată curțile împărătești și n-ar fi luat firea omenească asupră-I, devenind un fiu al neamului omenesc, dacă n-ar fi văzut că omul ar putea deveni, cu ajutorul Său, infinit de fericit și ar obține bogățiile nepieritoare și o viață care s-ar desfășura în paralel cu viața lui Dumnezeu. El a știut că, fără ajutorul Său omul păcătos nu ar putea atinge aceste lucruri.
Ar trebui să avem un spirit al înaintării. Trebuie să luptăm continuu împotriva unui fixism în părerile, sentimentele și acțiunile noastre. Lucrarea lui Dumnezeu înseamnă înaintare. Reformele trebuie duse la capăt și trebuie să punem mâna și să ajutăm carul reformei să meargă înainte. Energia, temperată prin răbdare și ambiție și echilibrată prin înțelepciune, este lucrul de care are nevoie acum orice creștin. Lucrarea de salvare a sufletelor este încă lăsată în seama noastră, ucenicii lui Hristos. Nici unul dintre noi nu este scuzat. Mulți au devenit piperniciți și nedezvoltați în viața lor creștină din pricina inactivității. Ar trebui să ne folosim timpul cu sârguință cât suntem în această lume. Cu câtă seriozitate ar trebui să folosim fiecare ocazie de a face bine, de a-i aduce pe alții la o cunoaștere a adevărului! Motoul nostru ar trebui să fie mereu: „Înainte, mai sus”, înainte, cu siguranță și statornicie spre datorie și victorie.
Mi-a fost arătat, în legătură cu persoanele menționate, că Dumnezeu le iubește și vrea să le salveze, dacă vor să fie salvate în modul hotărât de El. „El va ședea, va topi și va curăți argintului; va curăți pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămurește aurul și argintul și vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda și al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară.” Acesta este procedeul, procesul de rafinare ce trebuie să fie împlinit de Domnul oștirilor. Lucrarea este extrem de dureroasă pentru suflet, dar numai prin acest proces pot fi îndepărtate gunoaiele și murdăriile. Încercările noastre sunt toate necesare pentru a ne aduce mai aproape de Tatăl nostru ceresc, în supunere față de voia Lui, pentru a putea aduce Domnului o jertfă neprihănită. Fiecăreia din cele al căror nume sunt amintite aici Dumnezeu i-a dat calități, talente pe care să le folosească. Aveți fiecare nevoie de o experiență nouă și vie în viața divină, pentru a face voia lui Dumnezeu. Oricâte experiențe vom fi avut în trecut, nu sunt suficiente pentru prezent și nici nu ne vor întări să învingem dificultățile de pe cărarea noastră. Trebuie să avem zilnic har nou și tărie proaspătă pentru a fi biruitori.
În orice privință, suntem rareori puși în aceleași împrejurări de două ori. Avraam, Moise, Ilie, Daniel și mulți alții au fost toți foarte greu încercați, dar nu în același fel. Fiecare își are propriile teste și încercări în drama vieții, dar rareori vin de două ori aceleași încercări. Fiecare are o experiență proprie, aparte în caracterul și circumstanțele ei, pentru a împlini o anumită lucrare. Dumnezeu are o lucrare, un scop în viața fiecăruia dintre noi. Fiecare fapt, oricât de mărunt, își are locul în experiența vieții noastre. Trebuie să avem lumina și experiența continuă care vin de la Dumnezeu. Cu toții avem nevoie de acestea, iar Dumnezeu este mai mult decât dornic să le avem, dacă vrem să le primim. El nu a închis ferestrele Cerului la rugăciunile voastre, dar voi v-ați simțit mulțumite să treceți mai departe fără ajutorul divin de care aveți atâta nevoie.
Cât de puțin cunoașteți efectul pe care-l au faptele voastre asupra istoriei vieții altora! V-ați putea gândi că ceea ce faceți sau spuneți nu are consecințe notabile, când, de fapt, cele mai importante rezultate pentru bine sau rău sunt consecințele cuvintelor și acțiunilor noastre. Cuvintele și acțiunile considerate atât de mici și neînsemnate sunt verigi în lanțul cel lung al evenimentelor vieții omenești. Nu ați simțit nevoia ca Dumnezeu să-și manifeste voința față de noi în toate actele vieții noastre zilnice. La primii noștri părinți, dorința unei singure satisfaceri a poftei a deschis ușa unui potop de păcat și nenorocire asupra lumii. Nu vreți voi, dragele mele surori, să puteți simți că fiecare pas pe care îl faceți are o influență statornică și de durată asupra propriilor voastre vieți și asupra caracterelor altora? Ah, atunci cât de mare este nevoia de comuniune cu Dumnezeu! Câtă nevoie avem de har divin pentru a ne călăuzi fiecare pas și a ne arăta cum să ne desăvârșim caractere creștine!
Creștinii vor avea de trecut prin scene și încercări noi, pentru care experiența din trecut nu poate fi o călăuză suficientă. Avem acum o nevoie mai mare de a învăța de la Învățătorul divin decât am avut în oricare altă perioadă a vieții noastre. Și cu cât avem mai multă experiență, cu atât venim mai aproape de lumina curată a Cerului și vom observa ce trebuie transformat în noi înșine. Putem face cu toții o lucrare bună în binecuvântarea altora, dacă vom căuta sfat de la Dumnezeu și vom merge mai departe în ascultare și credință. Poteca celor drepți este progresivă, din tărie în tărie, din har în har, din slavă în slavă. Luminarea divină va crește din ce în ce mai mult, corespunzător mișcărilor noastre de înaintare, calificându-ne pentru a da piept cu răspunderile și urgențele dinaintea noastră.
Când încercările vă apasă, când disperarea și necredința neagră vă stăpânesc gândurile, când egoismul vă modelează acțiunile, nu vedeți nevoia voastră de Dumnezeu și de cunoaștere adâncă și amănunțită a voinței Sale. Nu cunoașteți voia lui Dumnezeu și nici n-o veți putea cunoaște atâta vreme cât trăiți pentru voi înșivă. Vă bizuiți pe intențiile și hotărârile voastre bune, iar suma principală a vieții se compune din hotărâri luate și hotărâri călcate. Lucrul de care aveți toate nevoie este acela de a muri față de eu, de a înceta să vă lipiți de eu și de a vă preda lui Dumnezeu. V-aș mângâia cu bucurie dacă aș putea. Cu bucurie aș prețui calitățile voastre, intențiile și faptele voastre bune; dar Dumnezeu nu a avut plăcerea să-mi arate aceste lucruri. El mi-a pus înainte ceea ce vă împiedică să câștigați caracterul nobil și înălțat al sfințeniei, de care aveți nevoie pentru a nu pierde odihna cerească și slava nemuritoare pe care El dorește să le dobândiți. Nu mai priviți la voi însevă, priviți la Isus. El este totul în toate. Meritele sângelui unui Răscumpărător răstignit și înviat va reuși să curățe și cel mai mic, și cel mai mare păcat. Cu credință nețărmurită, încredințați lui Dumnezeu spre păstrare sufletele voastre ca unui Creator credincios. Nu fiți neîncetat sub imperiul neîncrederii și fricii că Dumnezeu vă va părăsi. El nu vă va părăsi niciodată, decât dacă vă îndepărtați voi de El. Hristos va intra și va locui cu voi dacă Îi veți deschide ușa inimii voastre. Între voi, Tatăl și Fiul poate fi o armonie perfectă dacă veți muri față de eu și veți trăi pentru Dumnezeu.
Cât de puțini sunt conștienți că au idoli scumpi, că au îndrăgit păcate! Dumnezeu vede aceste păcate, față de care voi puteți fi oarbe, și lucrează cu cuțitul Său de curățat pentru a tăia adânc și a îndepărta de la voi aceste păcate îndrăgite. Toate vreți să vă alegeți singure procesul de curățire. Cât de greu vă este să vă supuneți răstignirii eului; dar când lucrarea este încredințată în întregime lui Dumnezeu, Lui, care cunoaște slăbiciunea și păcătoșenia noastră, El alege calea cea mai bună pentru a obține rezultatele dorite. Enoh a umblat cu Dumnezeu în conflict neîncetat și credință simplă. Puteți toate face la fel. Puteți fi convertite și preschimbate total și să fiți cu adevărat copilele lui Dumnezeu, nu numai bucurându-vă de cunoașterea voinței Sale, ci, prin exemplul vostru, călăuzindu-i pe alții pe aceeași potecă a consacrării și supunerii umile. Adevărata evlavie este transmisibilă și comunicativă. Psalmistul spune: „Nu am ascuns dreptatea Ta în inima mea; am vestit credincioșia și mântuirea Ta și n-am ascuns bunătatea Ta și adevărul Tău de adunarea cea mare.” Oriunde există iubirea lui Dumnezeu, există întotdeauna o dorință de a o exprima.
Fie ca Dumnezeu să vă ajute pe toate să faceți eforturi hotărâte pentru a câștiga viața veșnică și a-i conduce și pe alții pe cărarea sfințeniei.