A fost un timp important pentru _____, atât în timpul, cât și după adunarea de tabără din 1874. Dacă ar fi existat acolo o casă de rugăciune plăcută și spațioasă, mai bine de dublul numărului care a fost câștigat într-adevăr ar fi luat atitudine pentru adevăr. Dumnezeu lucrează împreună cu eforturile noastre. Noi putem închide calea pentru păcătoși prin neglijența și egoismul nostru. Ar trebui să fie o mare străduință în încercarea de a salva pe cei care erau în rătăcire, totuși interesați de adevăr. În serviciul lui Hristos este nevoie de aceeași tactică cum este necesară și pentru batalioanele unei oștiri care ocrotește viața și libertatea poporului. Nu oricine poate să lucreze în mod judicios pentru salvarea de suflete.
Mecanici, avocați, negustori, oameni de toate ocupațiile și profesiunile se instruiesc să poată deveni stăpâni pe afacerea lor. Să fie, oare, urmașii lui Hristos mai puțin cunoscători și, în timp ce sunt pe față angajați în serviciul Lui, să fie necunoscători ai căilor și mijloacelor care să fie folosite? Îndeletnicirea de câștigare a vieții veșnice este mai presus de orice considerație pământească. Spre a conduce sufletele la Hristos, este nevoie de cunoașterea naturii umane și de studiul minții omenești. Se cere multă cugetare atentă și rugăciune fierbinte spre a ști cum să te apropii de bărbați și femei cu marele subiect al adevărului.
Unii, grăbiți, impulsivi, totuși suflete oneste, după ce a avut loc o discuție ascuțită, îi vor acosta pe cei care nu sunt cu noi într-o manieră neașteptată și fac ca adevărul pe care dorim ca ei să-l primească să li se pară respingător. „Căci fiii veacului acestuia, față de semenii lor, sunt mai înțelepți decât fiii luminii.” Oamenii de afaceri și politicienii studiază politețea. Tactica lor este să fie cât se poate mai atrăgători. Ei studiază să transmită mesajul și manierele lor în așa fel, încât să poată avea cea mai mare influență asupra minții celor din jurul lor. Ei își folosesc cunoștința și capacitățile cât mai iscusit posibil pentru a câștiga acest obiectiv.
Există o mare cantitate de umplutură prezentată de așa-ziși credincioși în Hristos care blochează calea spre cruce. Cu toate acestea, sunt unii atât de adânc convinși, încât sunt gata să treacă prin orice descurajare și să învingă orice obstacol pentru a câștiga adevărul. Dar dacă cei care cred adevărul și-ar fi curățit sufletul pentru ascultare de el, dacă și-ar fi dat seama de importanța cunoașterii și îmbunătățirea manierelor în lucrarea lui Hristos, acolo unde a fost salvat un suflet, ar fi putut fi salvate douăzeci.
Și iarăși, după ce persoanele au fost convertite la adevăr, ele au nevoie de îngrijire. Zelul multor pastori pare să scadă de îndată ce eforturile lor sunt însoțite, într-o oarecare măsură, de succes. Ei nu-și dau seama că acești noi convertiți au nevoie să fie hrăniți — să li se acorde considerație atentă, ajutor și încurajare. Aceștia nu trebuie lăsați singuri, o pradă a celor mai puternice ispite ale lui Satana; au nevoie să li se spună care le sunt îndatoririle, să fie tratați amabil, să fie călăuziți, vizitați și să se roage cu ei. Sufletele acestea au nevoie de hrană dată la timp potrivit.
Nu este de mirare că unii se descurajează, șovăie pe cale și sunt lăsați să fie sfâșiați de lup. Satana este pe urmele tuturor. El își trimite agenții să adune înapoi în rândurile sale sufletele pe care le-a pierdut. Ar trebui să fie mai mulți tați și mame care să ia pe acești copilași în ale adevărului la pieptul lor, să-i încurajeze și să se roage pentru ei, ca astfel credința lor să nu fie confuză.
Predicarea este o mică parte din lucrarea care trebuie făcută pentru salvarea de suflete. Duhul lui Dumnezeu îi convinge pe păcătoși de adevăr și îi pune în brațele bisericii. Pastorii pot să-și facă partea, dar nu pot să îndeplinească niciodată lucrarea pe care trebuie s-o facă biserica. Dumnezeu cere bisericii Sale să îngrijească de cei tineri în credință și experiență, să meargă la ei, nu cu scopul de a cleveti împreună cu ei, ci să se roage, să le vorbească cuvinte care sunt „ca niște mere de aur într-un coșuleț de argint”.
Toți avem nevoie să studiem manierele și caracterul, ca să putem ști cum să tratăm în mod judicios diferitele suflete, să putem folosi cele mai bune stăruințe, să le ajutăm să înțeleagă corect Cuvântul lui Dumnezeu și adevărata viață creștină. Trebuie să citim Biblia împreună cu ei și să le atragem mintea de la lucrurile vremelnice la interesele veșnice. Este de datoria copiilor lui Dumnezeu să fie misionari pentru El, să fie familiarizați cu cei care au nevoie de ajutor. Dacă unul șovăie sub ispită, cazul lui trebuie să fie luat și tratat cu atenție, în mod înțelept; pentru că este în joc interesul lui cel veșnic, și cuvintele și faptele celor care lucrează pentru el pot să fie o mireasmă de viață spre viață sau de moarte spre moarte.
Uneori se prezintă un caz care trebuie să fie cercetat cu rugăciune. Aceluia trebuie să i se arate adevăratul lui caracter, să înțeleagă propriile lui trăsături caracteristice firii și temperamentului lui și să-și vadă slăbiciunile. El trebuie să fie tratat cu înțelepciune. Dacă poate fi câștigat, dacă inima lui poate fi mișcată prin această lucrare înțeleaptă și răbdătoare, el poate fi legat cu legături puternice de Hristos și condus să se încreadă în Dumnezeu. O, când este făcută o lucrare de felul acesta, toate curțile cerești privesc și se bucură; pentru că un suflet prețios a fost salvat din capcana lui Satana și scăpat de moarte! Ah, oare să nu se plătească a lucra în mod înțelept pentru salvarea de suflete? Hristos a plătit pentru ei prețul propriei Lui vieți și să întrebe, oare, urmașii Lui: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Să nu lucrăm noi în unire cu Stăpânul? Să nu apreciem valoarea sufletelor pentru care a murit Mântuitorul nostru?
Au fost făcute unele eforturi pentru a-i implica în lucrare și pe copii, dar nu îndeajuns. Școala de Sabat trebuie făcută mai interesantă. Școlile publice, în ultimii ani, și-au îmbunătățit în mare măsură metodele de învățământ. Sunt folosite lecții intuitive, tablouri și table negre, pentru ca lecțiile dificile să fie înțelese de mintea tinerilor. Exact așa poate fi simplificat adevărul prezent și făcut deosebit de interesant pentru mintea activă a copiilor.
Sunt părinți la care nu se poate ajunge decât prin copiii lor. Instructorii școlii de Sabat îi pot învăța adevărul pe copii, și ei, la rândul lor, îl vor duce în cercul familiei lor. Dar se pare că puțini instructori înțeleg importanța acestei ramuri a lucrării. Felul de predare adoptat cu astfel de succes în școlile publice ar putea fi folosit cu rezultate asemănătoare în școala de Sabat și să fie mijlocul de a-i aduce pe copii la Isus și de a-i educa în adevărul biblic. Aceasta ar fi cu mult mai bine decât exaltarea religioasă de un caracter emoțional, care trece tot așa de repede cum vine.
Trebuie cultivată iubirea lui Hristos. Este nevoie de mai multă credință în lucrarea despre care noi credem că trebuie făcută înainte de venirea lui Hristos. Trebuie să fie mai multă lepădare și sacrificiu de sine în lucrarea făcută în direcția cea bună. Este necesar să se facă studiu precaut și cu rugăciune spre a lucra cât mai avantajos posibil. Trebuie întocmite planuri cu multă grijă. Printre noi sunt minți care pot să inventeze și să aducă la îndeplinire, dacă sunt puse la lucru. Eforturile înțelepte și bine îndrumate vor aduce rezultate mari.
Adunările pentru rugăciune trebuie să fie cele mai interesante din câte se țin, dar adesea sunt slab conduse. Mulți iau parte la predică, dar neglijează adunarea pentru rugăciune. Aici, de asemenea, se cere chibzuială. Trebuie să se caute înțelepciune de la Dumnezeu și să fie întocmite planuri pentru a conduce adunările în așa fel, încât să fie interesante și atrăgătoare. Oamenii flămânzesc după pâinea vieții. Dacă o găsesc la adunările de rugăciune, ei vor merge acolo ca să o primească.
Vorbirile și rugăciunile lungi și monotone nu-și au locul nicăieri, mai ales la adunările sociale. Celor îndrăzneți și totdeauna gata să vorbească li se îngăduie să înlăture mărturia celor timizi și retrași. În general, cei care sunt cei mai superficiali au cel mai mult de spus. Rugăciunile lor sunt lungi și mecanice. Ei îi obosesc pe îngeri și pe oamenii care-i ascultă. Rugăciunile noastre trebuie să fie scurte și la subiect. Cererile lungi și obositoare lăsați-le pentru cămăruță, dacă cineva are să prezinte așa ceva. Lăsați ca Duhul lui Dumnezeu să intre în inima voastră și va mătura toată formalitatea uscată.
Muzica poate fi o mare putere spre bine, totuși noi nu facem din această ramură a închinării partea cea mai importantă. Cântarea este executată, adesea, la îndemn sau pentru a corespunde cazurilor speciale, și alteori, cei care cântă sunt lăsați să se încurce și muzica își pierde efectul propriu-zis asupra minții celor prezenți. Muzica trebuie să aibă frumusețe, patos și putere. Lăsați ca glasurile să se înalțe în cântări de laudă și devoțiune. Folosiți, dacă este posibil, muzică instrumentală și slăvita armonie să se înalțe la Dumnezeu, ca jertfă acceptabilă.
Dar uneori este mai dificil să instruiești cântăreții și să păstrezi ordinea de lucru decât să îmbunătățești orele de rugăciune și îndemnare. Mulți vor să facă lucruri după propriul lor stil; ei obiectează față de consfătuire și sub conducere sunt nerăbdători. Este nevoie de planuri bine întocmite în slujba lui Dumnezeu. Bunul simț este un lucru excelent în închinarea adusă Domnului. Puterile gândirii trebuie să fie consacrate lui Hristos și trebuie plănuite căi și mijloace spre a-I servi cât mai bine. Biserica lui Dumnezeu care încearcă să facă bine prin trăirea adevărului și căutarea de a salva suflete poate fi o putere în lume, dacă v-a fi învățată de Duhul Domnului. Ei nu trebuie să presupună că pot lucra pentru veșnicie în mod nepăsător.
Ca popor, noi pierdem mult prin lipsă de simpatie și sociabilitate unii față de alții. Cel care vorbește despre independență și se închide în sine nu ocupă poziția pe care Dumnezeu a intenționat ca el să o adopte. Noi suntem copii ai lui Dumnezeu, dependenți în mod reciproc unul de altul, pentru fericire. Asupra noastră sunt cerințele lui Dumnezeu și ale umanității. Noi toți trebuie să ne facem partea în această viață. Educarea elementelor sociale din natura noastră este cea care ne aduce în simpatie cu frații noștri și ne oferă fericire în eforturile noastre de a-i binecuvânta pe alții.
Fericirea din cer va consta din legătura curată cu ființele sfinte, armonioasa viață socială cu îngerii cei fericiți și cu cei răscumpărați, care și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului. Noi nu putem fi fericiți în timp ce suntem cu totul absorbiți de interesul pentru noi înșine. Trebuie să trăim în această lume ca să câștigăm suflete pentru Mântuitorul. Dacă rănim pe alții, ne rănim și pe noi înșine. Dacă binecuvântăm pe alții, ne binecuvântăm și pe noi; pentru că influența fiecărei fapte bune este reflectată asupra inimii noastre.
Datoria ne obligă să ne ajutăm unul pe altul. Nu se întâmplă întotdeauna să venim în contact cu creștini comunicativi, amabili și blajini. Mulți n-au primit o educație corespunzătoare; caracterele lor sunt deficitare, sunt aspri și ursuzi și par a fi suciți în toate felurile. În timp ce îi ajutăm pe aceștia să-și vadă și să-și corecteze defectele, trebuie să fim atenți să nu devenim nerăbdători și iritabili din cauza greșelilor semenului nostru. Unii care mărturisesc pe Hristos sunt dezagreabili; dar frumusețea harului creștin îi va transforma, dacă se vor apuca sârguincios de lucrarea de a obține blândețea și gentilețea Celui pe care Îl urmează, aducându-și aminte că „nici unul din noi nu trăiește pentru sine.” Conlucrători cu Hristos! Ce poziție înaltă! Unde sunt de găsit misionari jertfitori de sine în aceste orașe mari? Domnul are nevoie de lucrători în via Sa. Nouă ar trebui să ne fie teamă să-L jefuim de timpul pe care îl revendică El de la noi; ar trebui să ne fie teamă să-l irosim în lenevie sau în împodobirea trupului, însușindu-ne pentru scopuri nebunești orele prețioase pe care ni le-a dat Dumnezeu spre a fi devotate rugăciunii, spre a ajunge să ne cunoaștem Biblia și pentru a lucra pentru binele semenilor noștri, corespunzând astfel, noi și ei, pentru lucrarea cea mare care ne revine nouă.
Mamele muncesc inutil pentru îmbrăcămintea cu care vor să-și înfrumusețeze propria lor persoană sau pe a copiilor lor. Este datoria noastră să ne îmbrăcăm simplu, noi și pe copiii noștri, fără podoabe inutile, înflorituri sau paradă, având grijă să nu încurajăm în ei iubirea de îmbrăcăminte care-i va duce la ruină, ci să căutăm mai degrabă cultivarea podoabelor creștine. Nici unul din noi nu poate fi scutit de răspundere și în nici un caz nu putem sta liniștiți în fața tronului lui Dumnezeu dacă nu facem lucrarea pe care ne-a dat-o Stăpânul.
Este nevoie de misionari pentru Dumnezeu, bărbați credincioși și femei care nu se vor sustrage de la răspundere. O lucrare chibzuită va avea rezultate bune. Este de făcut o lucrare adevărată. Adevărul trebuie prezentat înaintea oamenilor într-o manieră ordonată de către cei care unesc blândețea cu înțelepciunea. Noi nu trebuie să ne ținem la distanță față de semenii noștri, ci să ne apropiem de ei; pentru că sufletele lor sunt tot atât de prețioase ca și ale noastre. Noi putem duce lumina în căminul lor într-un spirit calm și potolit, insistând pe lângă ei să vină la înaltul privilegiu oferit lor, să ne rugăm cu ei când pare potrivit și să le arătăm că sunt cunoștințe mai înalte la care pot să ajungă, și apoi, în mod treptat, să li se vorbească despre adevărurile sacre ale acestor zile de pe urmă.
Sunt mai multe adunări pentru cântare decât pentru rugăciune în mijlocul poporului nostru; dar chiar și aceste adunări pot fi conduse într-o astfel de manieră respectuoasă și totuși plăcută, încât să exercite o influență bună. Totuși, există prea multe glume, conversație neserioasă și clevetire spre a face ca acest timp să fie folositor, să înalțe gândurile și să îmbunătățească manierele.
Redeșteptări senzaționale
A fost prea mult interes divizat în _____. Când are loc o nouă trezire, sunt unii care își plasează influența de partea cea rea. Fiecare bărbat și femeie trebuie să fie de pază când în afară există minciuni calculate spre a îndepărta de adevăr. Sunt unii care întotdeauna sunt gata să vadă și să audă ceva nou și ciudat; și vrăjmașul sufletelor, din aceste orașe mari, are o mulțime spre a aprinde curiozitatea și a abate mintea de la adevărurile mari și sacre pentru aceste zile de pe urmă.
Dacă fiecare agitație religioasă îi face pe unii să neglijeze sprijinul deplin acordat prin prezența și influența lor pentru minoritatea care crede un adevăr nepopular, se va ajunge ca în biserică să fie multă slăbiciune când ar trebui să fie putere. Satana folosește multe mijloace ca să-și aducă la îndeplinire scopurile; și dacă, sub masca religiei populare, poate să-i abată pe cei îndoielnici și neprevăzători de pe calea adevărului, el a realizat mult în a diviza puterea poporului lui Dumnezeu. Acest entuziasm de redeșteptare fluctuantă, care vine și pleacă precum fluxul și refluxul, poartă o înfățișare amăgitoare sau înșeală multe persoane cinstite, făcându-le să creadă că acesta este adevăratul Duh al Domnului. Această lucrare înmulțește convertiții. Cei cu temperament emotiv, cei slabi și docili vin cu grămada sub steagul lui; dar când valul se retrage, ei se află părăsiți pe țărm. Să nu fiți înșelați de învățători falși, nici conduși prin cuvinte amăgitoare. Vrăjmașul sufletelor este sigur că are suficientă mâncare de fabule plăcute spre a satisface pofta tuturor.
Totdeauna se vor ridica meteori strălucitori; dar urma luminii pe care o lasă ei se stinge imediat în întuneric, care pare mai dens decât era mai înainte. Aceste senzaționale agitații religioase, create prin relatare de anecdote și prezentare de ciudățenii și excentricități, sunt toate o lucrare de suprafață, și acei de-o credință cu noi care sunt fermecați și îndrăgostiți peste măsură de aceste străfulgerări de lumină nu vor clădi niciodată cauza lui Dumnezeu. Ei sunt gata să-și retragă influența la cea mai mică ocazie și să-i convingă pe alții să participe la aceste adunări, unde aud ceea ce slăbește sufletul și aduce confuzie în minte. Această retragere a interesului din lucrare face cauza lui Dumnezeu să lâncezească. Noi trebuie să fim statornici în credință. Avem în față lucrarea noastră, care să facă lumină adevărului, așa cum este descoperită în Legea lui Dumnezeu, să strălucească asupra altor suflete și să le scoată afară din întuneric. Lucrarea aceasta cere energie fermă, stăruitoare, și un scop precis de urmărit.
În biserică, sunt unii care au nevoie să se prindă de stâlpii credinței noastre și să înceapă să găsească temelia de stâncă, în loc să fie purtați de vânt pe suprafața excitației și să se miște după impuls. În biserică sunt dispeptici spirituali. Ei s-au făcut singuri invalizi; slăbiciunea lor spirituală este rezultatul propriei lor umblări șovăitoare. Ei sunt împinși încoace și încolo de vânturi de învățătură schimbătoare și adesea sunt confuzi și aruncați în nesiguranță, pentru că acționează întru totul după sentimente. Ei sunt creștini ai senzațiilor, care flămânzesc mereu după ceva nou și diferit; învățături ciudate fac confuză credința lor și nu sunt vrednici pentru cauza adevărului.
Dumnezeu cheamă bărbați și femei ai stabilității, ai scopului hotărât, în care te poți încrede în timp de primejdie și necaz, care sunt tot atât de ferm înrădăcinați și întemeiați ca și munții, care nu pot fi clătinați la dreapta sau la stânga, ci se mișcă drept înainte și sunt totdeauna găsiți de partea dreaptă. Sunt unii care, în timp de pericol religios, aproape totdeauna pot fi căutați în rândurile vrăjmașului; dacă au vreo influență, aceasta este de partea cea rea. Ei nu se simt sub obligația morală de a-și preda toată puterea adevărului pe care îl mărturisesc. Unii ca aceștia vor fi răsplătiți după faptele lor.
Cei care fac puțin pentru Mântuitorul în salvarea sufletelor, și în a se păstra pe ei înșiși drepți înaintea lui Dumnezeu, vor dobândi numai puțină putere spirituală. Noi trebuie să folosim continuu puterea pe care o avem pentru ca ea să se poată dezvolta și crește. După cum boala este rezultatul călcării legilor naturale, tot așa declinul spiritual este rezultatul continuei călcări a Legii lui Dumnezeu. Și totuși, chiar cei care o calcă pot mărturisi că păzesc poruncile lui Dumnezeu.
Noi trebuie să venim mai aproape de Dumnezeu, să ne așezăm într-o legătură mai strânsă cu cerul și să îndeplinim principiile Legii în cele mai mici acțiuni din viața de fiecare zi, ca să fim întru totul spirituali. Dumnezeu le-a dat slujitorilor Săi capacități, talente, spre a fi folosite spre slava Sa, nu să rămână nefolosite sau să fie irosite. El le-a dat lumina și cunoștința voinței Lui spre a fi comunicate altora și, împărțind-o cu alții, să devină canale vii de lumină. Dacă nu exercităm puterea noastră spirituală, ajungem slabi, ca și mădularele trupului care ajung fără putere când invalidul este obligat să rămână inactiv timp îndelungat. Activitatea este ceea ce dă putere.
Nimic nu ne va da o mai mare putere spirituală și o mai mare creștere a zelului și a stării de spirit, decât vizitând și slujind celor bolnavi și celor descurajați, ajutându-i să vadă lumina și să-și întărească credința în Isus. Sunt sarcini neplăcute pe care cineva trebuie să le facă, altfel sufletele vor fi lăsate să piară. Oricât de neplăcute pot fi aceste sarcini, îndeplinindu-le, creștinii vor avea parte de o binecuvântare. Hristos a luat asupra Sa neplăcuta sarcină de a veni din locuința curăției și a neîntrecutei glorii, să locuiască printre oameni, într-o lume veștejită și înnegrită de crimă, violență și fărădelege. El a făcut aceasta pentru a câștiga suflete; și obiectivele unei astfel de iubiri uimitoare și de bunăvoință fără pereche vor scuza oare viața de comoditate egoistă? Vor alege ei plăcerea lor, vor urma propriile lor înclinații și vor lăsa sufletele să piară în întuneric, pentru că vor întâlni dezamăgire și refuz dacă lucrează pentru salvarea lor? Hristos a plătit un preț nemărginit pentru răscumpărarea omului, iar acesta să spună: „Domnul meu, nu vreau să lucrez în via Ta; Te rog să mă scuzi”?
Domnul îi cheamă pe cei care sunt fără grijă în Sion să se ridice și să lucreze. Să nu asculte ei de glasul Stăpânului? El dorește lucrători credincioși, care se roagă și care vor semăna pe toate apele. Cei care lucrează astfel vor fi surprinși cum necazurile suportate în mod hotărât, în Numele și puterea lui Isus, vor întări credința și vor reînnoi curajul. Pe calea ascultării umile e siguranță și putere, mângâiere și speranță; dar răsplata va fi pierdută, în final, de către cei care nu fac nimic pentru Isus. Mâini slabe nu vor fi în stare să se prindă de Cel Atotputernic și genunchi slăbănogi nu vor fi în stare să sprijine în ziua restriștei. Cititorii Bibliei și lucrătorii creștini vor primi premiul cel glorios și vor auzi: „Bine, rob bun și credincios intră în bucuria Stăpânului tău.”
Reținerea banilor
Binecuvântarea lui Dumnezeu rămâne asupra celor din _____, care au cauza lui Hristos pe inimă. Darurile de bunăvoie ale fraților și surorilor, făcute în credință și din iubire pentru Răscumpărătorul răstignit, le vor aduce binecuvântări. Pentru că Dumnezeu notează și Își aduce aminte de fiecare faptă de generozitate din partea sfinților Săi. La pregătirea unei case de rugăciune trebuie să fie exercitată o mare credință și încredere în Dumnezeu. În tranzacțiile de afaceri, cei care nu riscă nimic înaintează puțin; de ce să nu avem credință într-o întreprindere a lui Dumnezeu și să nu investim în cauza Lui?
Unii, când sunt săraci, sunt generoși cu puținul lor; dar când dobândesc avere, ei devin zgârciți. Motivul pentru care au așa de puțină credință este că nu continuă să înainteze pe măsură ce propășesc și să dea pentru cauza lui Dumnezeu chiar până la sacrificiu.
În sistemul iudaic se cerea ca binefacerea să fie arătată în primul rând față de Domnul. La seceriș și la culesul viilor, primele roade ale pământului — cerealele, vinul și untdelemnul — trebuia consacrate ca dar pentru Domnul. Strângerea spicelor după seceriș și colțurile lanurilor erau rezervate pentru cei săraci. Primele roade din lână, când erau tunse oile, și din grâu, când era treierat grâul, trebuia oferite Domnului; și era poruncit ca săracii, văduvele, orfanii și străinii să fie invitați la sărbătorile lor. La sfârșitul fiecărui an, li se cerea tuturor să facă un jurământ solemn dacă au lucrat sau nu după porunca lui Dumnezeu.
Acest aranjament a fost făcut de Domnul pentru a întipări asupra poporului faptul că în fiecare problemă El trebuia să fie cel dintâi. Prin acest sistem de binefacere, ei trebuia să țină minte că Stăpânul lor era adevăratul proprietar al holdelor, al turmelor și al cirezilor lor; că Dumnezeul cerurilor le-a trimis lumina soarelui și ploaie pentru timpul semănatului și al seceratului și că toate lucrurile pe care le aveau ei erau creațiunea Lui. Totul era al Domnului, și El i-a făcut ispravnicii Săi.
Dărnicia evreilor la construirea cortului și la ridicarea templului ilustrează un spirit de bunăvoință care n-a fost egalat de creștini la nici o dată mai târzie. Ei tocmai fuseseră eliberați din lunga lor robie din Egipt și erau peregrini prin pustie; cu toate că abia fuseseră eliberați de oștirile egiptenilor, care i-au urmărit în grăbita lor călătorie, Cuvântul Domnului a venit la Moise spunând: „Vorbește copiilor lui Israel: Să-mi aducă un dar; să-l primiți pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă.”
Poporul lui avea bunuri puține și nici o perspectivă de viitor pentru a le spori; dar în fața lor se afla o țintă — să construiască un cort pentru Dumnezeu. Domnul a vorbit și ei trebuia să asculte de glasul Lui. Ei n-au reținut nimic. Toți au dat cu o mână binevoitoare, nu numai o oarecare cantitate din avutul lor, ci o mare parte din bunurile lor. Le-au devotat Domnului cu bucurie și din toată inima, și, făcând așa, El a fost mulțumit. Nu erau toate ale Sale? Nu El le-a dat tot ceea ce aveau? Dacă El a cerut, nu era datoria lor să dea înapoi Celui care i-a împrumutat, ceea ce era al Lui?
N-a fost nevoie de îndemnare. Poporul a adus mai mult decât li s-a cerut și li s-a spus să se oprească, pentru că era deja mai mult decât necesar. Și iarăși, la construirea templului, apelul pentru ajutoare a primit un răspuns din toată inima. Poporul n-a dat din silă. Ei s-au bucurat de perspectiva ca o clădire să fie ridicată pentru închinare adusă lui Dumnezeu și au dăruit mai mult decât îndeajuns pentru scopul propus. David a binecuvântat pe Dumnezeu înaintea adunării și a spus: „Căci ce sunt eu, și ce este poporul meu pentru ca să putem să-ți aducem daruri de bunăvoie? Totul vine de la Tine, și din mâna Ta primim ce-ți aducem.” Și iarăși, în rugăciunea lui, David a mulțumit prin aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul nostru, din mâna Ta vin toate aceste bogății, pe care le-am pregătit ca să-ți zidim o casă, ție, Numelui Tău cel sfânt, și ale Tale sunt toate.”
David știa bine de unde veneau toate aceste daruri. Fie ca cei de astăzi, care se bucură de iubirea Mântuitorului, să poată înțelege că argintul și aurul lor sunt ale Domnului și trebuie să fie folosite pentru promovarea slavei Sale, nu să le rețină spre a se îmbogăți și spre a se satisface pe ei înșiși. El are un drept indiscutabil asupra bunurilor pe care le-a împrumutat creaturilor Sale. Tot ceea ce posedă ei este al Lui.
Există obiective înalte și sfinte care cer mijloace, și banii astfel investiți vor produce dătătorului o bucurie mai înaltă și permanentă decât dacă ar fi fost cheltuiți pentru satisfacere personală sau strânși pentru lăcomia de câștig. Când Dumnezeu cere comoara noastră, oricât ar fi suma, răspunsul binevoitor este ceea ce face ca darul să fie o jertfă consacrată Lui, și dătătorul să strângă pentru el o comoară în cer, pe care molia n-o poate strica, pe care focul n-o poate mistui, nici hoții să intre să o fure. Investiția este sigură. Banii sunt puși în pungi care n-au găuri; ea este asigurată.
Pot creștinii, care se laudă cu o lumină mai mare decât au avut evreii, să dea mai puțin decât ei? Pot creștinii, care trăiesc aproape de încheierea timpului, să fie mulțumiți cu darurile lor, când nu sunt nici pe jumătate așa de mari cum au fost cele ale iudeilor? Dărnicia lor trebuia să fie spre folosul națiunii lor; lucrarea din aceste zile de pe urmă se extinde peste lumea întreagă. Solia adevărului trebuie să meargă la toate națiunile, limbile și popoarele; publicațiile ei, tipărite în multe limbi, trebuie să fie răspândite ca frunzele, toamna.
Stă scris: „Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire.” Și iarăși: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască și el cum a trăit Isus.” Să ne întrebăm: Ce ar fi făcut Mântuitorul nostru în împrejurările în care trăim noi? Care ar fi fost eforturile Lui pentru salvarea sufletelor? Întrebarea aceasta a primit răspuns prin exemplul lui Hristos. El a părăsit regalitatea Sa, a lăsat la o parte slava Sa, a sacrificat bogățiile Sale și a îmbrăcat divinitatea Sa cu natura omenească, să poată ajunge la oameni acolo unde erau ei. Exemplul Său arată că El și-a dat viața pentru păcătoși.
Satana i-a spus Evei că s-ar putea câștiga o mare stare de fericire prin satisfacerea apetitului neîngăduit, dar făgăduința lui Dumnezeu pentru om se bazează pe negarea eului. Când Hristos suferea în chinuri pe crucea cea rușinoasă pentru răscumpărarea omului, natura omenească a fost înălțată. Familia omenească a fost înălțată. Familia omenească poate fi ridicată să facă legătura cu cerul numai prin cruce. Lepădarea eului și crucea ne întâlnesc la fiecare pas în călătoria noastră spre cer.
Spiritul cerului este spiritul generozității; spiritul egoismului este spiritul lui Satana. Iubirea jertfitoare de sine a lui Hristos este descoperită pe cruce. El a dat tot ce a avut și apoi S-a dat pe Sine, ca omul să poată fi mântuit. Crucea lui Hristos apelează la bunăvoința fiecărui urmaș al binecuvântatului Mântuitor. Principiul ilustrat acolo este a da, a da. Acesta, adus la îndeplinire prin bunăvoință reală și fapte bune, este adevăratul rod al vieții creștine. Principiul celor lumești este a obține, a obține și astfel se așteaptă ei să-și asigure fericirea; dar, adus la îndeplinire sub toate aspectele, rodul este mizerie și moarte.
Misiunea urmașilor lui Hristos este să ducă adevărul locuitorilor pământului, să-i salveze din vinovăția și nepăsarea lor. Oamenii trebuie să aibă adevărul pentru ca să fie sfințiți prin el, și noi suntem canale ale luminii lui Dumnezeu. Talentele noastre, banii noștri, cunoștința noastră nu sunt numai pentru beneficiul nostru; ele trebuie să fie folosite pentru salvarea de suflete, pentru a ridica pe om din viața lui de păcat și a-l aduce, prin Hristos, la nemărginitul Dumnezeu.
Noi trebuie să fim, în această cauză, lucrători zeloși, căutând să-i conducem pe păcătoșii care se pocăiesc și cred la Răscumpărătorul divin și să le întipărim înaltul simțământ al iubirii lui Dumnezeu pentru om. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” Ce iubire fără seamăn este aceasta! Un subiect pentru cea mai profundă meditație! Iubirea uimitoare a lui Dumnezeu pentru o lume care nu L-a iubit! Cugetarea are o putere cuceritoare asupra sufletului și aduce mintea în supunere față de voia lui Dumnezeu. Oameni care sunt nebuni după câștig și sunt dezamăgiți și nefericiți în urmărirea lor după ale lumii au nevoie să cunoască acest adevăr ca să potolească foamea continuă și setea sufletelor lor.
Sunt căutați misionari pentru Dumnezeu în marile orașe, spre a aduce lumină celor care se află în umbra morții. Este nevoie de mâini experimentate care, cu blândețea înțelepciunii și tăria credinței, să ridice sufletele obosite la pieptul unui Răscumpărător îndurător. Ah, egoism! Ce blestem! El ne împiedică să ne angajăm în serviciul lui Dumnezeu. El ne împiedică să înțelegem cerințele datoriei, care să facă inimile noastre să strălucească de zel înfocat. Toate energiile noastre trebuie îndreptate spre ascultare de Hristos. A împărți interesul nostru cu conducătorii erorii este a ajuta partea cea rea și a avantaja pe vrăjmașii noștri. Adevărul lui Dumnezeu nu cunoaște compromis cu păcatul, nici o legătură cu prefăcătoria, nici o unire cu păcatul. Sunt căutați ostași care vor răspunde totdeauna la apel și sunt gata pentru acțiune imediată, nu din cei care, când este nevoie, sunt găsiți ajutându-i pe vrăjmași.
Lucrarea noastră este mare. Totuși, sunt mulți care mărturisesc a crede adevărurile sacre, dar sunt paralizați de sofismele lui Satana și nu fac nimic pentru cauza lui Dumnezeu, ci mai degrabă pun piedici. Când vor activa ei ca cei ce așteaptă pe Domnul? Când vor arăta un zel conform cu credința lor? Mulți oameni își rețin în mod egoist banii și își liniștesc conștiința cu un plan de a face un mare bine pentru cauza lui Dumnezeu după moartea lor. Ei fac un testament, prin care donează diferitelor interese ale bisericii o sumă mare, și apoi stau liniștiți, cu simțământul că au făcut tot ce se putea cere de la ei. În ce a fost negat eul prin fapta aceasta? Dimpotrivă, ei au arătat adevărata esență a egoismului. Când nu se mai pot folosi de banii lor, ei își propun să-i dea lui Dumnezeu. Dar îi vor reține atâta timp, până când sunt constrânși să renunțe la ei printr-un vestitor care nu poate fi înlăturat.
Un astfel de testament este adesea o dovadă a adevăratei lăcomii. Dumnezeu ne-a făcut pe toți ispravnici ai Săi și în nici un caz nu ne-a autorizat să neglijăm datoria noastră sau s-o lăsăm s-o facă alții. Apelul pentru bani pentru înaintarea cauzei adevărului niciodată nu va fi mai urgent decât acum. Banii noștri niciodată nu vor face mai mult bine decât în timpul de față. Fiecare zi de întârziere în a le da o destinație corectă limitează perioada în care să facă o bună lucrare de câștigare de suflete. Dacă lăsăm altora să facă lucrarea pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o nouă s-o facem, ne facem rău nouă și Lui, care ne-a dat tot ce avem. Cum pot alții să facă mai bine lucrarea noastră de binefacere, decât o putem face noi înșine? Dumnezeu dorește ca fiecare om să fie, în timpul vieții lui, executorul testamentului său în această problemă. Adversitate, accident sau intrigă pot pune capăt pentru totdeauna faptelor de binefacere planificate, când cel care a adunat o avere nu mai este ca s-o păzească. Este trist că atât de mulți neglijează ocaziile de aur din prezent spre a face bine și așteaptă să fie dați afară din isprăvnicie, înainte de a restitui Domnului mijloacele pe care El li le-a împrumutat ca să fie folosite spre slava Sa.
Un subiect însemnat în învățăturile lui Hristos este frecvența și seriozitatea cu care a mustrat păcatul lăcomiei și a arătat pericolul strângerii lucrurilor pământești și al excesivei iubiri de câștig. În locuințele bogaților, la templu și pe străzi, El i-a avertizat pe cei care se ocupă de mântuire: „Vedeți și păziți-vă de orice fel de lăcomie de bani.” „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui Mamona.”
Această devoțiune crescândă pentru obținerea de bani și egoismul dau naștere la dorința după câștig, care îndepărtează favoarea lui Dumnezeu de la biserică și omoară spiritualitatea ei. Când capul și mâinile sunt în mod continuu ocupate cu plănuirea și munca pentru acumulare de bogății, cerințele lui Dumnezeu și ale omenirii sunt uitate. Dacă Dumnezeu ne-a binecuvântat cu prosperitate, aceasta n-a făcut-o pentru a abate timpul și atenția noastră de la El și să le dăm celor care ne-au fost împrumutate de El. Dătătorul este mai mare decât darul. Noi nu suntem ai noștri; noi am fost cumpărați cu un preț. Am uitat noi acel preț nemărginit plătit pentru răscumpărarea noastră? A murit recunoștința din inimă? N-a făcut de rușine crucea lui Hristos viața de comoditate și dedare la poftă egoistă?
Ce s-ar fi întâmplat dacă Hristos, ajuns obosit de nerecunoștința și abuzul care-L întâmpinau din toate părțile, ar fi părăsit lucrarea Sa? Ce ar fi fost dacă niciodată nu ar fi ajuns acel timp când a spus: „S-a isprăvit!” Și dacă S-ar fi întors la cer descurajat de primirea Sa? Și dacă niciodată n-ar fi trecut prin acel chin sufletesc din grădina Getsemani, care a stors din porii Săi stropi mari de sânge?
Hristos a fost influențat în lucrarea Sa pentru mântuirea neamului omenesc de o iubire care n-are asemănare și o consacrare față de voința Tatălui Său. El a muncit pentru binele omului chiar până în ceasul umilinței Lui. El și-a petrecut viața în sărăcie și tăgăduire de sine pentru păcatul cel degradant. În lumea care era a Lui n-a avut un loc unde să-și plece capul cel obosit. Noi recoltăm roadele acestui nemărginit sacrificiu de sine; și totuși, când lucrarea trebuie făcută, când banii noștri sunt doriți pentru a ajuta lucrarea Răscumpărătorului în salvarea de suflete, noi ne sustragem de la datorie și ne rugăm să fim scuzați. Trândăvie dezonorantă, indiferență nepăsătoare și egoism păcătos pecetluiesc simțurile noastre față de cerințele lui Dumnezeu.
O, a trebuit ca Hristos, Maiestatea cerului, Împăratul slavei, să poarte crucea cea grea, să poarte coroana de spini, să bea paharul cel amar, în timp ce noi închinăm spre comoditate, ne slăvim pe noi înșine și uităm de sufletele pentru care El a murit să le răscumpere prin sângele Lui cel prețios? Nu; să dăm cât mai avem putere. Să facem cât mai avem tărie. Să lucrăm cât mai este ziuă. Să ne consacrăm timpul și banii pentru slujirea lui Dumnezeu, ca să putem avea aprobarea Sa și să primim răsplata Lui.