Avraam era în vârstă când a primit înspăimântătoarea poruncă de la Dumnezeu să-l sacrifice pe fiul său Isaac ca ardere de tot. Avraam era considerat un om bătrân chiar și în generația lui. Ardoarea tinereții lui dispăruse. Pentru el nu mai era ușor să îndure greutăți și să înfrunte primejdii. În vigoarea tinereții, omul poate înfrunta furtuna cu o conștiință mândră a puterii și să se ridice deasupra descurajărilor care ar putea face ca inima lui să cedeze în viața de mai târziu, când pașii lui sunt șovăitori spre mormânt.
Dar, în providența Sa, Dumnezeu a rezervat ultima și cea mai puternică încercare pentru Avraam până ce povara anilor a apăsat greu asupra lui și el dorea mult după odihnă din cauza neliniștii și a muncii. Domnul i-a vorbit, spunându-i: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care îl iubești; pe Isaac și adu-l ardere de tot.” Inima bătrânului om s-a oprit de oroare. Pierderea unui astfel de fiu prin boală ar fi fost cea mai sfâșietoare pentru iubitorul tată, ea i-ar fi plecat cu durere capul lui albit; dar acum, lui i se poruncește să verse prețiosul sânge al acelui fiu cu propria lui mână. Aceasta i se părea o imposibilitate înfricoșătoare.
Totuși, Dumnezeu a vorbit și cuvântul Lui trebuie ascultat. Avraam era încărcat de ani, dar aceasta nu l-a scutit de datorie. El a luat toiagul credinței și, în spaimă mută, l-a luat de mână pe fiul lui, frumos, în sănătatea rumenă a tinereții și a plecat să asculte de cuvântul lui Dumnezeu. Marele patriarh bătrân era om; pasiunile și afecțiunile lui erau ca ale noastre și el și-a iubit fiul care era mângâierea bătrâneții lui și căruia îi fusese dată făgăduința Domnului.
Dar Avraam nu s-a oprit să întrebe cum va fi împlinită făgăduința lui Dumnezeu, dacă Isaac avea să fie ucis. El n-a stat să discute cu inima lui care-l durea, ci a adus la îndeplinire porunca divină la literă, până când, tocmai când cuțitul era să fie înfipt în trupul tremurător al copilului, a venit cuvântul: „Să nu pui mâna pe băiat, căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.”
Această mare faptă a credinței este scrisă pe paginile istoriei sacre spre a străluci asupra lumii ca un exemplu ilustru pentru timpul sfârșitului. Avraam n-a invocat drept scuză vârsta lui înaintată, ca să fie scutit de ascultarea de Dumnezeu. El n-a spus: „Părul meu este cărunt, vigoarea mea bărbătească a dispărut; cine va mângâia viața mea în declin, dacă Isaac nu mai este? Cum poate un tată bătrân să verse sângele singurului său fiu?” Nu; Dumnezeu a spus, și omul trebuie să asculte fără să întrebe, fără să murmure sau să șovăiască pe cale.
Noi avem nevoie de credința lui Avraam în comunitățile noastre de astăzi, spre a risipi întunericul care se adună în jurul lor, care împiedică lumina soarelui iubirii lui Dumnezeu și întârzie creșterea spirituală. Vârsta nu ne va scuti niciodată să ascultăm de Dumnezeu. Credința noastră să fie bogată în fapte bune, deoarece credința fără fapte este moartă. Fiecare datorie împlinită, fiecare sacrificiu făcut în Numele lui Isus aduce o extrem de mare răsplătire. Tocmai în actul datoriei, Dumnezeu vorbește și dă binecuvântarea Sa. Dar El cere de la noi o totală predare a capacităților. Mintea, inima, ființa întreagă trebuie predate Lui, altfel nu vom ajunge să devenim creștini adevărați.
Dumnezeu n-a reținut de la om nimic din ce îi poate asigura bogățiile veșnice. El a îmbrăcat pământul în frumusețe și l-a dat în folosința și confortul lui pentru timpul vieții lui vremelnice. El L-a dat pe Fiul Său să moară pentru o lume care a căzut prin păcat și nesăbuință. O iubire inegalabilă, o jertfă atât de fără margini cere din partea noastră cea mai strictă ascultare, cea mai sfântă iubire, o credință nemărginită. Totuși, toate virtuțile acestea exercitate la maximum nu pot egala niciodată jertfa cea mare care a fost adusă pentru noi.
Dumnezeu cere o promptă și indiscutabilă ascultare de Legea Lui; dar oamenii sunt adormiți sau paralizați prin înșelăciunile lui Satana, care sugerează scuze și subterfugii și biruiește scrupulele lor, spunând cum i-a zis Evei în grădină: „Hotărât că nu veți muri.” Neascultarea nu numai că împietrește inima și conștiința celui vinovat, ci tinde să corupă credința altora. Ceea ce la început li se părea foarte rău, treptat, această înfățișare se pierde datorită obișnuinței, până ce, în cele din urmă, ei se întreabă dacă este într-adevăr păcat și, fără să-și dea seama, cad în aceeași greșeală.
Prin Samuel, Dumnezeu i-a poruncit lui Saul să meargă să-i bată pe amaleciți și să nimicească cu desăvârșire toate posesiunile lor. Dar Saul a ascultat de poruncă numai parțial; el a nimicit vitele cele slabe, dar a păstrat pe cele mai bune și a cruțat pe regele cel păcătos. În ziua următoare, el l-a întâlnit pe profetul Samuel cu o măgulitoare felicitare de sine: „Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului.” Dar profetul a răspuns imediat: „Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele, și mugetul acesta de boi pe care-l aud?”
Saul a fost încurcat și a căutat să scape de răspundere, spunând: „Le-au adus de la Amaleciți, pentru că poporul a cruțat oile cele mai bune și boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău, iar pe celelalte, le-am nimicit cu desăvârșire.” Atunci, Samuel l-a mustrat pe rege, amintindu-i de porunca lămurită a lui Dumnezeu, care-l trimitea să nimicească tot ce îi aparținea lui Amalec. El i-a arătat abaterea lui și a declarat că n-a ascultat de Domnul. Dar Saul a refuzat să recunoască faptul că a făcut rău; din nou și-a scuzat păcatul, invocând că a păstrat animalele cele mai bune spre a le aduce ca jertfă Domnului.
Samuel a fost mâhnit în inimă de persistența cu care regele a refuzat să vadă și să mărturisească păcatul. El a întrebat cu durere: „Îi plac Domnului mai mult arderile de tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele, și păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimi. Fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat.”
Noi nu trebuie să privim îndelung la datorie și să amânăm satisfacerea cerințelor ei. O astfel de amânare dă timp pentru îndoieli; necredința se furișează, judecata este pervertită, priceperea întunecată. În cele din urmă, mustrările Duhului lui Dumnezeu nu ajung la inima persoanei înșelate, care a ajuns atât de orbită, încât să creadă că nu este posibil ca ele să-i fie destinate lui sau să se aplice în cazul lui.
Timpul prețios de punere la probă trece și puțini înțeleg că el le este dat cu scopul de a se pregăti pentru veșnicie. Ceasurile de aur sunt risipite în scopuri lumești, în plăceri, în păcat în toată regula. Legea lui Dumnezeu este disprețuită și uitată, totuși fiecare poruncă a ei mai este încă obligatorie. Fiecare călcare a ei va aduce pedeapsa cuvenită. Iubirea de câștig lumesc duce la profanarea Sabatului, cu toate că cerințele acestei zile sfinte nu sunt abrogate sau micșorate. Porunca lui Dumnezeu asupra acestui subiect este clară și indiscutabilă; El ne-a interzis categoric să lucrăm în ziua a șaptea. A pus-o deoparte ca zi sfințită pentru El Însuși.
Multe sunt piedicile puse în calea celor care vor să umble în ascultare de poruncile lui Dumnezeu. Există influențe puternice și subtile care îi leagă de căile lumii, dar puterea Domnului poate rupe aceste lanțuri. El va îndepărta orice obstacol din fața picioarelor celor credincioși ai Lui sau le va da putere și curaj să învingă orice dificultate, dacă ei imploră serios ajutorul Lui. Toate piedicile vor dispărea în fața unei dorințe sincere și a unui efort stăruitor de a face voia lui Dumnezeu cu orice preț, chiar dacă este sacrificată viața însăși. Lumină din cer va lumina întunericul celor care, prin necaz și încurcătură merg înainte privind la Isus ca Autor și Desăvârșitor al credinței lor.
În timpurile din vechime, Dumnezeu le-a vorbit oamenilor prin gura profeților sau a apostolilor. În zilele acestea, El le vorbește prin mărturiile Duhului Său. N-a fost niciodată un timp când Dumnezeu să fi învățat pe poporul Său mai serios decât îi învață acum cu privire la voința Sa și calea pe care ar dori ca ei să meargă. Dar vor profita ei de învățăturile Lui? Vor primi ei mustrările Lui și vor lua aminte la avertizările Lui? Dumnezeu nu va accepta o ascultare parțială; El nu va aproba nici un compromis cu eul.