Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită bărbați să cerceteze țara Canaanului, pe care El avea s-o dea copiilor lui Israel. Pentru acest scop, trebuia ales câte un delegat din fiecare seminție. Ei au plecat; și după patruzeci de zile s-au întors au venit înaintea lui Moise și Aaron și a întregii adunări a lui Israel și le-au arătat roadele țării. Cu toții au fost de acord că era o țară bună, și ei au prezentat ca dovadă roadele bogate pe care le-au adus. Un ciorchine de strugure a fost așa de mare, încât l-au cărat doi oameni între ei, pe un băț. Au adus, de asemenea, smochine și rodii, care acolo creșteau din abundență. După ce au vorbit despre fertilitatea țării, toți în afară de doi, au vorbit foarte descurajator despre posibilitatea de a o lua în stăpânire. Ei au spus că oamenii care locuiau în țară erau foarte puternici și cetățile erau împrejmuite cu ziduri mari și înalte; dar, mai mult decât toate acestea, au văzut acolo pe copiii uriașului Anac. Apoi au descris cum erau așezate popoarele în jurul Canaanului și și-au exprimat teama că ar fi imposibil pentru ei să ia vreodată țara în stăpânire.
După ce a ascultat acest raport, poporul și-a dezlănțuit dezamăgirea în reproșuri amare și jale. Israeliții n-au așteptat să reflecteze și să judece că Dumnezeu, care i-a adus până aici, cu siguranță le va da țara. Ei L-au lăsat pe Dumnezeu în afara problemei. Au acționat ca și când la luarea cetății Ierihon, poarta de intrare în țara Canaanului, aveau să depindă numai de puterea armelor. Dumnezeu a declarat că le va da țara și ei trebuia să fi crezut întru totul că El va împlini cuvântul Său. Dar inimile lor nesupuse nu erau în armonie cu planurile Lui. Ei n-au cugetat cât de minunat a lucrat Dumnezeu în favoarea lor, scoțându-i din robia egipteană, deschizând un drum pentru ei prin apele mării și nimicind oștirea lui faraon care-i urmărea. În necredința lor, ei au limitat lucrarea lui Dumnezeu și n-au avut încredere în brațul care i-a călăuzit în siguranță până aci. În cazul acesta, ei au repetat greșeala de mai înainte, murmurând împotriva lui Moise și Aaron. „Deci, acesta este sfârșitul tuturor speranțelor noastre”, au spus ei. „Aceasta este țara pentru care am făcut toată călătoria din Egipt, ca s-o stăpânim.” Au mustrat pe conducătorii lor pentru că au adus necaz asupra lui Israel și i-a învinuit din nou de înșelăciune și conducere pe un drum greșit.
Moise și Aaron s-au plecat înaintea lui Dumnezeu, cu fețele la pământ. Caleb și Iosua, cele două iscoade care s-au încrezut în cuvântul lui Dumnezeu, și-au rupt hainele în mâhnirea lor adâncă, atunci când au văzut că aceste rapoarte nefavorabile au descurajat toată tabăra. Ei s-au străduit să-i înduplece; dar adunarea era plină de furie și dezamăgire și au refuzat să-i asculte pe acești doi bărbați. În cele din urmă, Caleb și-a făcut drum în față și vocea lui clară și răsunătoare a fost auzită peste plângerile zgomotoase ale mulțimii. El s-a opus vederilor lașe ale celorlalte iscoade, care au slăbit credința și curajul întregului Israel. El a atras atenția poporului care s-a oprit pentru un moment din tânguieli ca să-l asculte. El a vorbit despre țara pe care o vizitase și a spus: „Haidem să ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori.” Dar, în timp ce vorbea, iscoadele necredincioase l-au întrerupt, spunând: „Nu putem să ne suim împotriva poporului acestuia, căci este mai tare decât noi.”
Bărbații aceștia, pornind pe un drum greșit, și-au pus inimile împotriva lui Dumnezeu, împotriva lui Moise și Aaron și împotriva lui Caleb și Iosua. Fiecare pas de înaintare în această direcție greșită i-a făcut mai hotărâți în intenția lor de a descuraja orice încercare de a lua în stăpânire țara Canaanului. Ei au denaturat adevărul pentru a aduce la îndeplinire scopul lor funest. Au prezentat clima ca fiind nesănătoasă și pe toți oamenii ca fiind de statură uriașă. Ei au spus: „Apoi am mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor; înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”
Acesta n-a fost numai un raport rău, ci și mincinos. El era contradictoriu; pentru că, dacă țara era nesănătoasă și i-a mâncat pe locuitorii ei, cum se face că aceștia au atins proporții atât de enorme? Când bărbați în poziții de răspundere oferă necredinței inimile lor, nu există granițe pentru înaintarea pe care o vor face spre rău. Puțini își dau seama când pornesc pe această cale primejdioasă, de distanța la care îi va conduce Satana.
Raportul cel rău a avut un efect teribil asupra poporului. Ei le-au reproșat amarnic lui Moise și Aaron. Au cârtit și au jelit, spunând: „De ce n-om fi murit în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Simțămintele lor s-au ridicat apoi împotriva Domnului; au plâns și au cârtit, spunând: „Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta în care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?”
În felul acesta și-au manifestat ei lipsa de respect față de Dumnezeu și față de conducătorii numiți de El să-i conducă. Ei nu L-au întrebat pe Domnul ce trebuia să facă, ci au spus: „Să ne alegem o căpetenie.” Au luat problema în propriile lor mâini, simțindu-se competenți să-și conducă treburile fără ajutor divin. Ei nu l-au acuzat numai pe Moise de înșelăciune, ci și pe Dumnezeu, care le-a promis o țară pe care nu erau în stare s-o ia în stăpânire. În realitate, ei au mers așa de departe, încât au numit o căpetenie pe unul din numărul lor să-i conducă înapoi în țara suferinței și a robiei lor, din care Dumnezeu îi eliberase cu brațul Lui atotputernic.
Moise și Aaron au mai rămas încă prosternați înaintea lui Dumnezeu, în prezența întregii adunări, implorând în tăcere îndurarea divină pentru Israelul cel răzvrătit. Întristarea lor era prea profundă ca să fie exprimată în cuvinte. Caleb și Iosua au ieșit din nou în față și glasul lui Caleb s-a ridicat încă o dată cu seriozitate tristă deasupra plânsetelor adunării: „Țara pe care am străbătut-o noi ca s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da: este o țară unde curge lapte și miere. Numai nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au nici un sprijin: Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!”
Canaaniții au umplut măsura nelegiuirii lor și Domnul nu avea să-i mai suporte. Apărarea fiind îndepărtată, ei aveau să fie o pradă ușoară pentru evrei. Nu erau pregătiți pentru luptă, pentru că se socoteau așa de puternici, încât s-au înșelat pe ei înșiși cu ideea că nici o oștire nu era îndeajuns de formidabilă spre a izbuti împotriva lor.
Caleb i-a amintit poporului că prin legământul lui Dumnezeu țara era asigurată pentru Israel; dar inimile lor erau pline de furie și n-aveau să mai asculte. Dacă numai cei doi bărbați ar fi adus raportul cel rău, și toți cei zece i-ar fi încurajat să ia țara în stăpânire în Numele Domnului, ei și atunci ar fi preferat să țină seama de sfatul celor doi în locul celor zece, din cauza necredinței lor păcătoase. Dar au fost numai doi care au pledat pentru dreptate, în timp ce zece se răzvrăteau pe față împotriva conducătorilor lor și împotriva lui Dumnezeu.
Acum se dezlănțuie în popor cea mai mare agitație; patimile lor cele mai rele sunt trezite și ei refuză să mai asculte de rațiune. Cele zece iscoade necredincioase se unesc în denunțarea lui Caleb și Iosua și se ridică strigătul să-i ucidă cu pietre. Gloata nebună a pus mâna pe pietre cu care să omoare pe acești doi bărbați credincioși. Ei aleargă în față cu țipete de furie, când, iată că pietrele le cad din mâini, o tăcere se lasă asupra lor și ei tremură de groază. Dumnezeu a intervenit și a oprit planul lor nesăbuit. Slava prezenței Sale, ca o flacără de lumină, a luminat cortul întâlnirii și toată adunarea a privit la semnalul Domnului. Unul mai puternic decât ei S-a descoperit pe Sine și nici unul nu a îndrăznit să mai continue împotrivirea. Orice murmur este redus la tăcere și iscoadele care au adus raportul cel rău, de-abia mai respirând, se ghemuiesc la pământ, cutremurați de spaimă.
Moise se ridică din poziția lui de umilință și intră în cortul întâlnirii să comunice cu Dumnezeu. Atunci, Dumnezeu Își propune să nimicească imediat acest popor răzvrătit. El dorește să facă din Moise o națiune mai mare decât Israel; dar blândul conducător al poporului Său nu avea să consimtă la această propunere. „Moise a zis Domnului: «Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei, din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Și vor spune locuitorilor țării aceleia. Ei știau că Tu, Domnul, ești în mijlocul poporului acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor, și noaptea într-un stâlp de foc. Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit vorbindu-se de Tine, vor zice: „Domnul n-avea putere să ducă pe poporul acesta în țara pe care jurase că le-o va da: de aceea l-a omorât în pustie”!»”
Moise refuză din nou ca Israel să fie nimicit și el să fie făcut o națiune mai mare decât ei. Slujitorul acesta favorit al lui Dumnezeu își manifestă iubirea pentru Israel și își arată zelul pentru slava Domnului său și onoarea poporului Său. Tu ai iertat pe poporul acesta din Egipt și până acum; ai fost îndelung răbdător și îndurător până acum față de această națiune nerecunoscătoare; și oricât de nevrednici ar putea fi, îndurarea Ta este aceeași. El imploră: De aceea, nu-i vei cruța și de data aceasta adăugând acest caz de răbdare în plus la multele pe care le-ai arătat deja?
Moise L-a înduplecat pe Dumnezeu să cruțe poporul, dar, din cauza aroganței și a necredinței lor, Domnul nu putea să meargă cu ei și să lucreze într-o manieră miraculoasă în favoarea lor. De aceea, în îndurarea Sa divină, El le-a poruncit să ia drumul cel mai sigur și să se întoarcă înapoi în pustie, spre Marea Roșie. El, de asemenea, a hotărât ca, drept pedeapsă pentru răzvrătirea lor, toți adulții care au ieșit din Egipt, cu excepția lui Caleb și Iosua, să fie excluși pentru totdeauna din Canaan. Ei au călcat întru totul făgăduința de ascultare față de Dumnezeu și aceasta L-a dezlegat de legământul pe care ei l-au nesocotit de repetate ori. El a făgăduit că țara cea bună o vor lua în stăpânire copiii lor și a declarat că trupurile lor vor fi îngropate în pustie. Și cele zece iscoade necredincioase, al căror raport rău a dat naștere la cârtirea și răzvrătirea lui Israel, au fost nimiciți de puterea lui Dumnezeu în fața ochilor poporului.
Când Moise a făcut cunoscut lui Israel voința lui Dumnezeu, se părea că ei se pocăiesc sincer de purtarea lor păcătoasă. Dar Domnul știa că s-au întristat din cauza rezultatului căii lor rele, mai degrabă decât datorită simțământului de nerecunoștință și neascultare pe care l-au manifestat. Dar pocăința lor a venit prea târziu; îndreptățita mânie a lui Dumnezeu a fost trezită, și condamnarea lor a fost pronunțată, nemaiexistând nici o comutare de pedeapsă. Când au aflat că Domnul n-avea să renunțe la hotărârea Sa, încăpățânarea lor s-a trezit din nou și au declarat că nu se vor întoarce în pustie.
Poruncindu-le să se retragă de la țara vrăjmașilor lor, Dumnezeu a pus la probă aparenta lor supunere și a descoperit că ea nu era reală. Ei știau că păcătuiseră grav, îngăduind năvalnicelor lor simțăminte să-i stăpânească și căutând să omoare iscoadele care i-au îndemnat să asculte de Dumnezeu; dar erau numai înspăimântați să afle că au făcut o greșeală înfricoșătoare, ale cărei consecințe aveau să se dovedească dezastruoase pentru ei. Inimile lor erau neschimbate și aveau nevoie doar de un pretext pentru a da naștere la o revoltă asemănătoare. Acesta s-a prezentat când Moise le-a poruncit, autorizat de Dumnezeu, să meargă înapoi în pustie.
Ei s-au răzvrătit împotriva Lui când le-a poruncit să se suie și să ia țara pe care le-o făgăduise, și acum, când i-a îndrumat să se retragă de la ea, erau de asemenea nesupuși și au declarat că vor merge să lupte cu vrăjmașii lor. S-au pregătit cu haine de război și armură și s-au prezentat înaintea lui Moise, după părerea lor pregătiți pentru luptă, dar trist de deficitari în fața lui Dumnezeu și a slujitorului Lui îndurerat. Ei au refuzat să asculte solemnele avertizări ale conducătorilor lor, și anume că această cutezanță avea să-i ducă la dezastru și moarte.
Când i-a îndrumat să se suie să ia Ierihonul, Dumnezeu le-a făgăduit că o să meargă cu ei. Chivotul, care conținea Legea Lui, avea să fie un simbol al Lui Însuși. Moise și Aaron, conducătorii numiți de Dumnezeu, trebuia să conducă expediția sub directa Lui supraveghere. Cu o astfel de supraveghere asupra lor n-avea să vină nici un rău. Dar acum, contrar poruncii lui Dumnezeu și neținând seama de solemna interzicere a conducătorilor lor, fără chivotul lui Dumnezeu și fără Moise, ei au mărșăluit să întâmpine oștile vrăjmașe.
În timpul pierdut de israeliți cu insubordonarea lor păcătoasă, amaleciții și canaaniții s-au pregătit pentru luptă. Israeliții l-au provocat cu îngâmfare pe vrăjmaș, care n-a îndrăznit să-i atace; dar, de îndată ce au intrat pe teritoriul inamicului, amaleciții și canaaniții i-au întâmpinat în forță și i-au respins cu furie, alungându-i cu pierderi grele. Câmpul măcelului era roșu de sângele lor și trupurile lor moarte acopereau pământul. Ei au fost puși pe fugă și învinși în mod complet. Nimicire și moarte au fost rezultatele răzvrătirii lor. Dar credința lui Caleb și a lui Iosua a fost bogat răsplătită. După cuvântul Său, Dumnezeu i-a dus pe acești credincioși în țara pe care le-o făgăduise. Cei lași și răzvrătiți au pierit în pustie, dar iscoadele credincioase au mâncat din strugurii Eșcolului.
Istoria raportului celor douăsprezece iscoade are o aplicație pentru noi, ca popor. Scenele de retragere și plângere de frică sunt astăzi reactivate în mijlocul nostru. La fel ca în zilele lui Iosua și Caleb, astăzi se manifestă același spirit de indiferență și dispreț față de rapoartele fidele și sfaturile adevărate. Slujitorii lui Dumnezeu, care poartă povara cauzei Sale, care practică o strictă lepădare de sine și suferă privațiuni de dragul de a ajuta poporul Lui, rareori sunt apreciați mai bine acum decât au fost atunci.
Israelul din vechime a fost pus la probă de repetate ori și găsit nevrednic. Puțini au primit avertizările fidele date lor de Dumnezeu. Întunericul și necredința nu descresc pe măsură ce ne apropiem de timpul celei de a doua veniri a lui Hristos. Adevărul devine din ce în ce mai puțin agreabil pentru cei cu înclinații trupești; inimile lor întârzie să creadă și să se pocăiască. Slujitorii lui Dumnezeu ar putea foarte bine să se descurajeze, dacă n-ar fi dovezile permanente de înțelepciune și ajutor date de Domnul. El a purtat de grijă timp îndelungat poporului Său. El i-a iertat rătăcirile și a așteptat să-L primească în inimă; dar ideile false, gelozia și neîncrederea L-au înlăturat.
Puțini dintre cei care, după propria mărturisire, sunt din Israel și a căror minte a fost luminată prin descoperire de înțelepciune divină îndrăznesc să iasă în față cu curaj, cum a făcut Caleb, și să stea ferm pentru Dumnezeu și dreptate. Pentru că cei pe care i-a ales Domnul să conducă lucrarea Sa nu vor să fie întorși de pe calea integrității, spre a-i mulțumi pe cei egoiști și neconsacrați, ei devin țintă pentru ură și minciună răutăcioasă. Satana veghează și lucrează cu prudență în aceste zile de pe urmă, și Dumnezeu are nevoie de oameni curajoși și plini de vigoare spirituală spre a rezista șireteniilor lui.
Cei care mărturisesc a crede adevărul trebuie să se convertească pe deplin, ca să-L urmeze pe Isus și să asculte de voia lui Dumnezeu — nu o supunere născută de împrejurări, cum a fost aceea a israeliților înspăimântați, când a fost descoperită puterea Celui Nemărginit, ci o pocăință adâncă și sinceră și renunțare la păcat. Cei care sunt convertiți numai pe jumătate sunt ca un pom ale cărui crenguțe atârnă pe marginea adevărului, dar ale căror rădăcini, solid înfipte în pământ, se întind în ogorul sterp al lumii. Isus caută în zadar roade pe ramurile lui; El nu găsește decât frunze.
Mii de oameni ar accepta adevărul dacă ar putea s-o facă fără a se lepăda de eu, dar această clasă niciodată nu va înălța cauza lui Dumnezeu. Ei niciodată nu vor mărșălui cu curaj împotriva vrăjmașului — lumea, iubirea eului și plăcerile trupului, — încrezându-se în Conducătorul lor divin să le dea biruința. Biserica are nevoie de oameni ca Iosua și Caleb, care sunt gata să accepte viața veșnică cu simpla condiție de ascultare față de Dumnezeu. Bisericile noastre suferă din lipsă de lucrători. Câmpul nostru este lumea. Misionarii lipsesc din orașe și sate, care sunt mult mai sigur legate de idolatrie decât sunt păgânii din răsărit, care n-au văzut niciodată lumina adevărului. Adevăratul spirit misionar a părăsit comunitățile care fac o mărturisire de credință atât de înaltă; inima lor nu mai arde de iubire pentru suflete și de dorința de a le conduce în staulul lui Hristos. Avem nevoie de lucrători sinceri. Nu există nimeni care să răspundă strigătului care se înalță din fiecare parte: „Treci și ajută-ne”?
Cei care mărturisesc a fi depozitarii Legii lui Dumnezeu și care privesc spre a doua venire a lui Isus pe norii cerului pot fi scutiți de sângele sufletelor dacă întorc o ureche surdă față de strigătul nevoilor poporului care umblă în întuneric? Sunt cărți care trebuie distribuite, sunt lecții care trebuie predate, sunt sarcini jertfitoare de sine de îndeplinit! Cine vrea să vină în ajutor? Cine vrea, de dragul lui Hristos, să se lepede de eu și să răspândească lumina pentru cei care stau în întuneric?