După moartea lui Moise, Iosua a fost numit conducătorul lui Israel spre a-i conduce în țara Făgăduită. El era bine pregătit pentru această slujbă importantă. A fost prim ministru al lui Moise în cea mai mare parte din timpul peregrinajului lor prin pustie. A văzut lucrările minunate ale lui Dumnezeu făcute prin Moise și a înțeles bine temperamentul poporului. A fost unul din cele douăsprezece iscoade care au fost trimise să cerceteze țara Făgăduinței și unul dintre cei doi care au dat un raport fidel despre bogăția ei și care au încurajat poporul să se suie și s-o ia în stăpânire, prin puterea lui Dumnezeu.
Domnul i-a făgăduit lui Iosua că avea să fie cu el, așa cum fusese cu Moise, și va face ca pentru el cucerirea Canaanului să fie ușoară, cu condiția să fie credincios și să păzească toate poruncile Lui. Iosua a fost neliniștit cu privire la executarea mandatului de a conduce poporul în țara Canaanului, dar această asigurare i-a îndepărtat temerile. El le-a poruncit copiilor lui Israel să fie gata pentru o călătorie de trei zile și toți bărbații de război să se pregătească de luptă. „Ei au răspuns lui Iosua și au zis: «Vom face tot ce ne-ai poruncit și ne vom duce oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, cum am ascultat pe Moise. Numai Domnul Dumnezeul tău să fie cu tine, cum a fost cu Moise! Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale și care nu va asculta de tot ce-i vei porunci, să fie pedepsit cu moartea! Întărește-te numai și îmbărbătează-te.»”
Dumnezeu a dorit ca trecerea israeliților peste Iordan să fie miraculoasă. Iosua a poruncit poporului să se sfințească, pentru că a doua zi Domnul urma să facă lucruri minunate în mijlocul lor. La timpul hotărât, el a dat dispoziții preoților să ia chivotul, care conținea Legea lui Dumnezeu și să-l poarte înaintea poporului. „Domnul a zis lui Iosua: «Astăzi voi începe să te înalț înaintea întregului Israel, ca să știe că voi fi cu tine, cum am fost cu Moise».”
Preoții au ascultat de poruncile conducătorului lor și au mers înaintea poporului, purtând chivotul legământului. Oștile evreilor s-au așezat în coloană de marș și au urmat simbolul prezenței divine. Întinsa coloană a coborât spre malul Iordanului și, când picioarele preoților s-au muiat în marginea apelor Iordanului, apa de deasupra a fost oprită, iar volumul de apă de jos s-a scurs în continuare, lăsând uscată albia râului. Preoții au trecut, ducând chivotul lui Dumnezeu, și Israel a urmat după ei. La jumătatea drumului peste Iordan, preoților li s-a poruncit să se oprească în albia râului până ce toată oștirea evreilor era trecută dincolo. Aceasta a fost spre a imprima în mintea lor și mai pregnant faptul că puterea care a oprit apele Iordanului era aceeași ca cea care i-a făcut în stare pe părinții lor să treacă prin Marea Roșie cu patruzeci de ani în urmă.
Mulți dintre cei care au trecut prin Marea Roșie când au fost copii, acum, printr-o minune asemănătoare, au trecut Iordanul ca bărbați de război echipați pentru luptă. Iosua le-a poruncit preoților să iasă din Iordan. Când ei, care purtau chivotul legământului, s-au aflat în siguranță pe malul celălalt, Dumnezeu a îndepărtat brațul Său cel puternic și apele acumulate au năvălit la vale, ca o cascadă puternică, în albia naturală a râului. Iordanul a continuat să se rostogolească asemenea unui potop irezistibil, revărsându-se peste toate malurile lui.
Dar mai înainte ca preoții să iasă din râu, pentru ca această minune extraordinară să nu poată fi uitată niciodată, Domnul i-a poruncit lui Iosua să aleagă bărbați de frunte din fiecare seminție, să ia pietre din albia râului, din locul unde au stat preoții și să le aducă pe umeri până la Ghilgal, iar acolo să ridice un monument în amintirea faptului că Dumnezeu a făcut ca Israel să treacă Iordanul ca pe uscat. Acesta avea să le amintească permanent minunea pe care a făcut-o Dumnezeu pentru ei. Pe măsură ce anii treceau, copiii lor aveau să întrebe despre acest monument, și ei aveau să le povestească iar și iar această istorie minunată, până ce va fi întipărită în mintea lor până la ultima generație.
Când toți regii amoriților și regii canaaniților au auzit că Domnul a oprit apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, inima li s-a topit de frică. Israeliții au ucis pe doi dintre regii lui Moab, și trecerea lor miraculoasă peste Iordanul umflat și năvalnic a umplut poporul de groază. Apoi Iosua a circumcis toți copiii care s-au născut în pustie. După acest ceremonial, ei au păzit Paștele în câmpia Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: «Astăzi am ridicat ocara Egiptului de deasupra voastră.»”
Națiunile păgâne I-au reproșat Domnului și poporului Său pentru că evreii n-au reușit să ia în stăpânire țara Canaanului, pe care ei așteptau s-o moștenească destul de curând după ieșirea din Egipt. Vrăjmașii lor au triumfat pentru că Israel a peregrinat atâta prin pustie și s-au ridicat îngâmfați împotriva lui Dumnezeu, declarând că El nu era în stare să-i conducă în țara Canaanului. Acum, El și-a manifestat în mod remarcabil puterea și favoarea, conducându-și poporul peste Iordan pe teren uscat, vrăjmașii lor nemaiputându-L defăima. Mana care a continuat până în acest timp a încetat acum, deoarece israeliții se pregăteau să ia în stăpânire Canaanul; și pentru că mâncau din roadele bune ale acelei țări, nu mai era nevoie de mană.
Când Iosua s-a retras de la oștirile lui Israel să mediteze și să se roage ca prezența specială a lui Dumnezeu să-l însoțească, el a văzut un Om de statură înaltă, îmbrăcat în haine ca pentru război, cu sabia scoasă din teacă în mână. Iosua nu L-a recunoscut ca fiind unul din luptătorii lui Israel, totuși El nu avea înfățișarea unui inamic. În zelul lui, I s-a adresat, spunând: „Ești dintre ai noștri sau dintre vrăjmașii noștri? El a răspuns: «Nu, ci Eu sunt Căpetenia oștirii Domnului, și acum am venit.» Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a închinat și I-a zis: «Ce spune Domnul meu robului Său?» Și Căpetenia oștirii Domnului a zis lui Iosua: «Scoate-ți încălțămintele din picioare, căci locul pe care stai este sfânt.» Și Iosua a făcut așa.”
Slava lui Dumnezeu a sfințit sanctuarul și de aceea preoții nu intrau niciodată încălțați în locul sfințit de prezența lui Dumnezeu. De încălțăminte se puteau lipi fire de praf, care aveau să pângărească locul sfânt; de aceea preoților li se cerea să-și lase încălțămintea în curte, înainte de a intra în sanctuar. În curte, lângă ușa cortului întâlnirii, se afla un lighean de aramă în care preoții își spălau mâinile și picioarele înainte de intrarea în cortul întâlnirii, ca toate impuritățile să poată fi îndepărtate. Tuturor celor care slujeau la altar Dumnezeu le cerea să facă o pregătire specială înainte de a intra în locul unde se descoperea slava Sa.
Cel care stătea ca un luptător înarmat înaintea conducătorului lui Israel era Fiul lui Dumnezeu. Era Acela care i-a condus pe evrei prin pustie, învelit în stâlpul de nor ziua și în stâlpul de foc noaptea. Ca să i se întipărească în minte lui Iosua faptul că nu era altul decât Hristos, Cel preaslăvit, El a spus: „Scoate-ți încălțămintele din picioare.” Apoi l-a instruit pe Iosua ce cale să urmeze pentru a lua Ierihonul. Tuturor oamenilor de război trebuia să li se poruncească să înconjoare cetatea o dată în fiecare zi, timp de șase zile, și în a șaptea zi, ei trebuia să mărșăluiască în jurul Ierihonului de șapte ori.
În consecință, Iosua le-a dat ordine preoților și poporului după cum îi instruise Domnul. El a aranjat oștile lui Israel în ordine perfectă. În frunte era o grupă de bărbați înarmați, îmbrăcați ca de război; acum nu pentru a exercita iscusința lor în mânuirea armelor, ci numai pentru a crede și asculta de instrucțiunile date lor. După aceea urmau șapte preoți cu trompete. Apoi venea chivotul lui Dumnezeu, cu strălucirea aurului, un nimb de slavă plutind deasupra lui, purtat de preoți în veșminte speciale, bogate, care scoteau în evidență slujba lor sacră. Imensa oștire a lui Israel urma în ordine perfectă, fiecare seminție sub steagul respectiv. În felul acesta au înconjurat cetatea cu chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea nici un sunet, numai zgomotul pașilor acelei puternice oștiri și solemnul glas al trâmbițelor, care răsuna printre dealuri și se repeta prin străzile Ierihonului.
Străjerii cetății condamnate observau cu uimire și panică fiecare mișcare și raportau celor cu autoritate. Ei nu-și puteau imagina ce însemna toată prezentarea aceasta. Ierihonul a sfidat oștile lui Israel și pe Dumnezeul din cer; dar, când locuitorii lui au privit puternica oștire mărșăluind în jurul cetății lor, o dată în fiecare zi, cu toată pompa și măreția de război, grandoarea acelui chivot sacru și participarea preoților, misterul impresionant al scenei a umplut de groază inima prinților și a poporului. Apoi, ei aveau să-și verifice din nou sistemul de apărare, simțindu-se siguri că vor putea rezista cu succes celui mai puternic atac. Mulți au ridiculizat ideea că ar putea să fie vătămați de aceste neobișnuite demonstrații ale vrăjmașilor lor; dar alții erau îngroziți când vedeau măreția și splendoarea procesiunii care se învârtea grandioasă în fiecare zi, în jurul cetății. Și-au adus aminte că înainte cu patruzeci de ani Marea Roșie a fost despicată înaintea acestui popor și că, de curând, a fost deschisă o trecere pentru ei prin râul Iordan. Ei nu știau ce minuni mai putea face Dumnezeu pentru ei; dar au ținut porțile bine închise și păzite de războinici puternici.
Timp de șase zile, oștirea lui Israel a înconjurat cetatea. A sosit ziua a șaptea, și o dată cu lumina zorilor, Iosua a aranjat oștirea Domnului. Acum au fost îndrumați să mărșăluiască de șapte ori în jurul Ierihonului, și la puternicul sunet al trâmbițelor, să strige cu glas tare, pentru că atunci Dumnezeu le dădea cetatea. Oștirea impunătoare mărșăluia solemn în jurul zidurilor condamnate. Chivotul strălucitor al lui Dumnezeu luminând amurgul timpuriu al dimineții, preoții cu pieptarele lor strălucitoare și împodobitele lor insigne și războinicii cu armura lor sclipitoare prezentau o procesiune magnifică. Toți erau tăcuți ca morții și nu se auzeau decât tropotul multor picioare și ocazionalele sunete de trompetă, care spintecau liniștea totală a dimineții timpurii. Zidurile masive de piatră solidă se încruntau amenințătoare, sfidând asediul oamenilor.
Deodată, imensa oștire se oprește. Trâmbițele izbucnesc într-un sunet care zguduie până și pământul. Glasurile unite ale întregului Israel sfâșie aerul cu un strigăt puternic. Zidurile din piatră solidă, cu turnurile lor masive și parapete, se clatină și se ridică din temelii și, cu o prăbușire ca a o mie de tunete, cad ruinate la pământ. Locuitorii și oștirea inamică, paralizați de groază și uimire, nu opun rezistență, iar Israel mărșăluiește înăuntru și ia captivă puternica cetate a Ierihonului.
Cât de ușor au dărâmat oștirile cerului zidurile care li se păreau atât de formidabile iscoadelor care au adus raportul cel fals! Singura armă folosită a fost cuvântul lui Dumnezeu. Cel Atotputernic al lui Israel a spus: „Iată, dau în mâinile tale Ierihonul.” Dacă numai un singur luptător s-ar fi sprijinit cu puterea lui de ziduri, slava lui Dumnezeu ar fi fost micșorată și voința Sa zădărnicită. Dar lucrarea a fost lăsată în seama Celui Atotputernic; și chiar dacă temeliile parapetelor ar fi fost puse în centrul pământului și vârfurile lor ar fi ajuns până la bolta cerului, rezultatul ar fi fost același, când Căpetenia oștirii Domnului a condus la atac legiunile Sale de îngeri.
De mult a plănuit Dumnezeu să dea cetatea Ierihonului poporului Său favorit și să preamărească Numele Său printre națiunile pământului. Cu patruzeci de ani mai înainte, când l-a scos pe Israel din robie, El a avut de gând să le dea țara Canaanului. Dar, prin murmurările și îndoielile lor, ei I-au provocat mânia și El i-a făcut să rătăcească ani de oboseală prin pustie, până când toți cei care L-au insultat prin necredința lor nu mai existau. Prin luarea Ierihonului, Dumnezeu le-a arătat evreilor că părinții lor ar fi putut să stăpânească cetatea cu patruzeci de ani mai înainte, dacă s-ar fi încrezut în El cum s-au încrezut copiii lor.
Istoria vechiului Israel a fost scrisă pentru folosul nostru. Pavel spune: „Totuși, cei mai mulți dintre ei n-au fost plăcuți lui Dumnezeu, căci au pierit în pustie. Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei.” „Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor. Astfel dar, cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă.”
Întocmai ca și vechiul Israel, mulți dintre cei care mărturisesc a păzi poruncile lui Dumnezeu au inimi necredincioase, în timp ce în aparență păzesc orânduirile lui Dumnezeu. Cu toate că sunt favorizați cu lumină mare și privilegii prețioase, ei vor pierde, totuși, Canaanul ceresc, întocmai cum israeliții răzvrătiți n-au reușit să intre în Canaanul pământesc pe care li l-a oferit Dumnezeu ca răsplată pentru ascultarea lor.
Ca popor, nouă ne lipsește credința. În aceste zile, puțini vor să urmeze directivele date prin slujitorul ales al lui Dumnezeu așa de ascultători cum au fost oștirile lui Israel la luarea Ierihonului. Căpetenia oștirii Domnului nu S-a descoperit pe Sine adunării întregi. El a comunicat numai cu Iosua, care le-a transmis apoi evreilor toate instrucțiunile. A fost lăsat pe seama lor să creadă sau să se îndoiască de cuvintele lui Iosua, să urmeze poruncile date de el în Numele Căpeteniei oștirii Domnului sau să se revolte împotriva directivelor și să refuze autoritatea lui. Ei n-au putut vedea oștirea îngerilor, pusă în ordine de Fiul lui Dumnezeu, care conducea avangarda lor; ei ar fi putut gândi astfel: „Ce mișcări fără sens sunt acestea și cât de ridicol este spectacolul de marș zilnic în jurul zidurilor cetății, suflând între timp din cornurile de berbece!”
Dar tocmai planul de a continua această ceremonie într-o perioadă de timp atât de lungă, înainte de dărâmarea finală a zidurilor, a dat ocazie la creșterea credinței printre israeliți.
Lor trebuia să li se imprime cu desăvârșire ideea că puterea lor nu stătea în înțelepciunea omului, nici în tăria lui, ci numai în Dumnezeul salvării lor. În felul acesta, ei trebuia să se obișnuiască să nu se mai bazeze pe propriile lor forțe, ci să se încreadă pe deplin în Conducătorul lor divin.
Cei care astăzi mărturisesc a fi poporul lui Dumnezeu s-ar comporta oare astfel în împrejurări similare? Fără îndoială că mulți ar dori să acționeze după propriile lor planuri și ar sugera alte căi și mijloace spre aducerea la îndeplinire a scopului dorit. Ei ar fi puțin înclinați să se supună unui aranjament atât de simplu, care nu reflectă nici o aureolă asupra lor înșiși, afară de meritul ascultării. Ei ar pune la îndoială și posibilitatea ca o cetate atât de puternică să fie cucerită în felul acesta. Dar legea datoriei este supremă. Ea trebuie să stăpânească peste rațiunea umană. Credința este puterea vie care trece peste orice barieră, depășește toate obstacolele și înfige steagul în inima teritoriului inamic.
Dumnezeu vrea să facă lucruri miraculoase pentru cei care se încred în El. Din cauză că pretinsul Său popor se încrede atât de mult în propria lor înțelepciune, și nu Îi dă Domnului ocazia să-și arate puterea în favoarea lor, ei nu mai au putere. El vrea să-și ajute copiii credincioși în fiecare caz de urgență, dacă vor să-și pună toată încrederea în El și, implicit, să asculte de El.
În Cuvântul lui Dumnezeu există taine adânci; în providențele Sale există taine inexplicabile; în planul de mântuire există taine pe care omul nu le poate pătrunde. Dar mintea mărginită, puternică în dorința ei de a-și satisface curiozitatea și de a rezolva problemele infinitului, neglijează să urmeze calea simplă arătată de voința descoperită a lui Dumnezeu și se amestecă în tainele ascunse de la întemeierea lumii. Omul își construiește teoriile, pierde simplitatea credinței adevărate, devine prea îngâmfat spre a crede declarațiile Domnului și se împrejmuiește pe sine cu propriile lui închipuiri.
Mulți dintre cei care mărturisesc credința noastră se află în această situație. Ei sunt slabi și fără putere pentru că se încred în propria lor putere. Dumnezeu lucrează cu putere pentru un popor credincios care ascultă de Cuvântul Său fără să întrebe sau să se îndoiască. Maiestatea cerului, cu oștirea îngerilor Lui, a nivelat zidurile Ierihonului fără ajutor uman. Luptătorii înarmați ai lui Israel n-aveau nici un motiv să se mândrească cu realizările lor. Totul a fost făcut prin puterea lui Dumnezeu. Fie ca oamenii să renunțe la eu și la dorința de a lucra după propriile lor planuri, fie ca ei să se supună umiliți față de voința divină, și Dumnezeu va reînviora puterea lor și va aduce copiilor Săi eliberare și biruință.