Duhul lui Dumnezeu nu rămâne acolo unde este dezbinare și controversă printre cei credincioși față de adevăr. Chiar dacă aceste simțăminte nu sunt exprimate, ele pun stăpânire pe inimi și alungă pacea și iubirea care ar trebui să caracterizeze biserica creștină. Ele sunt rezultatul egoismului în sensul lui cel mai deplin. Răul acesta poate lua forma dezordonată a supraaprecierii de sine sau a unei dorințe fierbinți după aprobarea nejustă a altora, chiar dacă acea aprobare este obținută fără să fie meritată. Cei care mărturisesc faptul că Îl iubesc pe Dumnezeu și păzesc poruncile Lui trebuie să renunțe la înălțarea de sine, altfel nu au de ce să aștepte să fie binecuvântați de favoarea divină.
Influența morală și religioasă la Institutul de Sănătate trebuie înălțată pentru a primi aprobarea cerului. Satisfacerea egoismului cu siguranță că va mâhni Spiritul lui Dumnezeu din acel loc. Medicul, conducătorul și ajutoarele trebuie să lucreze armonios în spiritul lui Hristos, fiecare dând cinste altora mai mult decât lui însuși.
Apostolul Iuda spune: „Pentru unii să aveți compasiune, dar cu discernământ”. Această discernere nu trebuie exercitată într-un spirit de favoritism. Nici un sprijin nu trebuie dat unui spirit care dă de înțeles că: „Dacă mă favorizezi, te voi favoriza și eu”. Aceasta este politică lumească, nesfântă, care nu-I place lui Dumnezeu. Aceasta acordă favoruri și admirația de dragul câștigului și dovedește o părtinire a unora de la care se așteaptă să dobândească avantaje. Se caută bunăvoința lor prin satisfacerea unei dorințe pentru a fi mai prețuiți decât alții, care sunt tot așa de merituoși ca și noi. Este un lucru greu ca cineva să-și vadă greșelile; dar fiecare ar trebui să-și dea seama cât de crude sunt spiritul de invidie, rivalitatea, neîncrederea, găsirea de greșeli și dezbinarea.
Noi Îl numim pe Dumnezeul nostru Tată; pretindem că suntem copii ai unei familii, și când există tendința de a micșora respectul și influența altuia spre a le înălța pe ale noastre, îi facem pe plac vrăjmașului și Îl mâhnim pe Cel pe care mărturisim că-L urmăm. Afecțiunea și mila pe care le-a arătat Isus în prețioasa Lui viață trebuie să fie un exemplu pentru noi de felul în care trebuie să-i tratăm pe semenii noștri și mai ales pe cei care sunt frații noștri în Hristos.
Dumnezeu continuu ne face bine, dar noi suntem prea nepăsători față de favorurile Sale. Noi suntem iubiți cu o iubire nemărginită, și totuși, mulți dintre noi au atât de puțină iubire unul față de altul. Suntem prea aspri față de cei pe care îi presupunem că sunt greșiți și suntem foarte sensibili față de cea mai mică învinuire sau îndoială cu privire la umblarea noastră.
Se fac aluzii și critici tăioase unii față de alții, dar, în același timp, tocmai cei care fac aceste aluzii și critici sunt orbi față de lipsurile lor. Alții pot să le vadă greșelile, ei neputându-le vedea pe ale lor. Noi în fiecare zi suntem beneficiari ai darurilor cerului și ar trebui să avem o recunoștință iubitoare, care să țâșnească din inima noastră față de Dumnezeu, care să ne facă să simpatizăm cu semenii noștri și să facem din interesele lor propriile noastre interese. Cugetarea asupra bunătății lui Dumnezeu față de noi va închide căile sufletului pentru sugestiile lui Satana.
Iubirea lui Dumnezeu față de noi este dovedită zilnic; totuși, suntem nepăsători față de favorurile Lui și indiferenți la stăruințele Sale. El caută să ne imprime Duhul afecțiunii Sale, iubirea și răbdarea Lui; dar noi cu greu recunoaștem semnele bunătății Lui și înțelegem puțin lecția de iubire pe care El dorește să o învățăm. Unii, întocmai ca Haman, uită toate favorurile lui Dumnezeu, pentru că Mardoheu este în fața lor și nu este dizgrațiat; pentru că inima lor este plină de vrăjmășie și ură mai degrabă decât de iubirea și spiritul scumpului nostru Răscumpărător, care și-a dat prețioasa lui viață pentru vrăjmașii Săi. Noi mărturisim că avem același Tată, că suntem în drum spre același cămin nepieritor, că ne bucurăm de aceeași credință solemnă și credem aceeași solie cercetătoare; și totuși, mulți sunt în disensiuni unul cu altul ca și copiii certăreți. Unii care sunt angajați în aceeași ramură a lucrării sunt în contradicție unul cu altul și de aceea în dezacord cu Duhul lui Hristos.
Iubirea de laudă a corupt multe inimi. Cei care sunt în legătură cu Institutul de Sănătate au manifestat uneori un spirit de a găsi defecte cu un anumit plan; și Satana le-a dat putere asupra minții altora de acolo, care au acceptat astfel de persoane ca nevinovate, în timp ce persoane inocente au fost învinuite de rele. Aceasta este o mândrie păcătoasă, care simte plăcere în vanitatea propriilor lucrări, care laudă calitățile excelente ale unuia, căutând să facă pe alții să pară inferiori pentru a înălța eul, pretinzând mai multă slavă decât este dispusă inima insensibilă să-I dea lui Dumnezeu. Ucenicii lui Hristos vor ține seama de sfatul Domnului. El ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții așa cum ne-a iubit El. Religia este întemeiată pe iubirea față de Dumnezeu, care ne determină să ne iubim unii pe alții. Ea este plină de recunoștință, umilință, îndelungă răbdare. Este jertfitoare de sine, răbdătoare, îndurătoare și iertătoare. Ea sfințește întreaga viață și își extinde influența asupra altora.
Cei care Îl iubesc pe Dumnezeu nu pot nutri ura și invidia. Când principiul ceresc al iubirii veșnice umple inima, ea se va revărsa asupra altora, nu pentru că sunt primite favoruri de la ei, ci pentru că iubirea este principiul de acțiune care schimbă caracterul, stăpânește impulsurile, controlează pasiunile, supune vrăjmășia și înalță și înnobilează afecțiunile. Iubirea aceasta nu este atât de mică încât să cuprindă numai „pe mine și pe al meu”, ci este întinsă cât lumea și așa de înaltă cât cerul și este în armonie cu aceea a îngerilor slujitori. Iubirea aceasta nutrită în suflet îndulcește întreaga viață și revarsă o influență curățitoare asupra tuturor celor din jur. Având-o, nu putem fi decât fericiți, fie că soarta surâde sau se încruntă. Dacă Îl iubim pe Dumnezeu din toată inima, trebuie să-i iubim și pe copiii Lui. Această iubire este Spiritul lui Dumnezeu. Ea este podoaba cerească, aceea care dă sufletului adevărata noblețe și demnitate și face ca viața noastră să se asemene cu aceea a Domnului. Nu are importanță cât de multe calități putem avea, cât de onorabili și de distinși ne putem considera pe noi înșine; dacă sufletul nu este botezat cu darul ceresc al iubirii de Dumnezeu și unul față de altul, suntem deficitari față de adevărata bunătate și nedestoinici pentru cer, unde totul este iubire și unitate.
Unii care mai înainte L-au iubit pe Dumnezeu și au trăit bucurându-se zilnic de favoarea Lui se află acum într-o neliniște continuă. Ei peregrinează prin întuneric și tristețe disperată, pentru că își hrănesc eul, și caută atât de îndârjit să se favorizeze pe ei înșiși, încât toate celelalte considerații sunt înghițite de aceasta. Dumnezeu, în providența Sa, a hotărât ca nimeni să nu poată obține fericirea, trăind numai pentru sine. Bucuria Domnului nostru a constat din îndurarea greului și a rușinii pentru alții, pentru ca, prin aceasta, ei să poată beneficia. Noi putem fi fericiți, urmând exemplul Lui și trăind spre a-i binecuvânta pe semenii noștri.
Suntem invitați de Domnul nostru să luăm jugul Lui și să purtăm sarcina Sa. Făcând aceasta, putem fi fericiți. Purtând jugul impus de noi înșine și cărând propriile noastre poveri, nu găsim odihnă, dar, purtând jugul lui Hristos, există odihnă pentru suflet. Cei care doresc să facă vreo lucrare mare pentru Domnul pot să o găsească chiar acolo unde sunt, făcând bine, sacrificându-se pe sine și uitând de sine, amintindu-și de alții și purtând lumina soarelui pe oriunde merg.
Este nevoie ca gingășia milostivitoare a lui Hristos să fie manifestată tot timpul și în tot locul — nu acea simpatie oarbă, care va acoperi păcatul și care va face de rușine cauza lui Dumnezeu prin producerea de rele, ci acea iubire care este un principiu conducător al vieții care se revarsă în mod natural asupra altora în facerea de fapte bune, aducându-și aminte că Hristos a spus: „Ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia dintre acești foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie Mi le-ați făcut”.
Cei de la Institutul de Sănătate sunt angajați în marea lucrare. În timpul vieții lui Hristos, bolnavii și suferinzii erau subiecte speciale ale purtării Sale de grijă. Când i-a trimis în lucrare pe ucenicii Săi, El i-a însărcinat să-i vindece pe bolnavi, precum și să predice Evanghelia. Când i-a trimis pe cei șaptezeci, El le-a poruncit să-i vindece pe bolnavi și apoi să predice că Împărăția Lui s-a apropiat de ei. În primul rând, trebuia să se îngrijească de sănătatea lor fizică, pentru ca să fie pregătită calea ca mintea lor să fie influențată de acele adevăruri pe care aveau să le predice apostolii.
Mântuitorul lumii a devotat mai mult timp și mai multă muncă pentru a-i vindeca pe cei suferinzi de bolile lor decât pentru predicare. Ultima Lui poruncă dată apostolilor Săi, reprezentanții Lui pe pământ, a fost să-și pună mâinile peste bolnavi, ca aceștia să se poată însănătoși. Când va veni Stăpânul, El îi va binecuvânta pe cei care i-au vizitat pe bolnavi și au ușurat nevoile celor suferinzi.
Noi suntem greoi în a afla puternica influență a lucrurilor mărunte și însemnătatea lor privind mântuirea sufletelor. La Institutul de Sănătate, cei care doresc să fie misionari au un câmp întins în care să lucreze. Dumnezeu nu vrea să spună că fiecare dintre noi trebuie să facă parte dintre puținii privilegiați care să fie priviți cu mare respect, în timp ce alții sunt neglijați. Isus a fost Maiestatea cerului; totuși, El S-a coborât să slujească celor mai smeriți, neținând seama de persoană sau rang.
Cei care sunt cu toată inima pentru lucrare la Institutul de Sănătate vor găsi destul de făcut pentru Domnul în ușurarea celor suferinzi, dați în grija lor. Domnul nostru, după ce a îndeplinit cea mai umilitoare slujire pentru ucenicii Săi, le-a recomandat să urmeze exemplul Său. Acest lucru trebuia să păstreze mereu înaintea lor gândul că ei nu trebuie să se simtă superiori față de cel mai modest dintre sfinți.
Cei care mărturisesc slăvita noastră credință, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și așteaptă venirea în curând a Domnului nostru trebuie să fie deosebiți și despărțiți de lumea din jurul lor, un popor deosebit, zelos pentru fapte bune. Printre caracteristicile care trebuie să deosebească pe poporul lui Dumnezeu de lume în aceste zile de pe urmă sunt umilința și blândețea. „Învățați de la Mine”, a spus Hristos, „căci Eu sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre”. Aici este odihna pe care o râvnesc atât de mulți și își folosesc în zadar timpul și banii spre a o obține. În loc să fim ambițioși ca să fim egali cu un altul în onoare și poziție sau poate chiar mai sus, noi trebuie să căutăm a fi slujitori umili și credincioși ai lui Hristos. Spiritul acesta de înălțare de sine a dat naștere la controversă între apostoli chiar pe timpul când Hristos era împreună cu ei. Ei discutau cine să fie mai mare. Isus S-a așezat jos și, chemându-i pe cei doisprezece, le-a zis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă dintre toți și slujitorul tuturor!”
Când mama celor doi fii a cerut ca fiii ei să fie favorizați în mod special, unul să stea la dreapta și altul la stânga în Împărăția Sa, Isus le-a întipărit în minte faptul că onoarea și slava Împărăției Sale aveau să fie opusul onoarei și slavei din această lume. Oricine vrea să fie mare trebuie să fie slujitor umil al altora și oricine vrea să fie șef trebuie să fie slujitor întocmai cum a fost Fiul lui Dumnezeu, un slujitor și serv al fiilor oamenilor.
Din nou, Mântuitorul nostru i-a învățat pe ucenicii Săi să nu fie dornici după poziții și nume: „Voi, să nu vă numiți Rabi. Să nu vă numiți «dascăli». Cel mai mare dintre voi să fie slujitorul vostru. Oricine se va înălța, va fi smerit”. Isus a citat învățătorului legii codul sfintei Legi date pe Sinai: „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta și cu tot cugetul tău; și pe aproapele tău ca pe tine însuți”. El i-a spus că, dacă a făcut aceasta, va intra în viață.
„Pe aproapele tău ca pe tine însuți.” S-a ridicat întrebarea: „Și cine este aproapele meu?” Răspunsul Lui este pilda samariteanului milos, care ne învață că semenul nostru este orice ființă umană care are nevoie de simpatia și serviciile noastre amabile. Toți suferinzii și nevoiașii din toate categoriile sociale sunt semenii noștri; și când nevoile lor ne sunt aduse la cunoștință, este datoria noastră să le alinăm atât cât ne stă în putință. În această parabolă, este scos în evidență un principiu care ar fi bine să fie adoptat de urmașii lui Hristos. Mai întâi, să faci față necesităților celor nevoiași și să alini lipsurile și suferințele lor fizice și apoi vei găsi deschisă calea spre inimă, unde vei putea semăna sămânța cea bună a virtuții și religiei.
Ca să fim fericiți, trebuie să ne străduim să obținem acel caracter care a fost manifestat de Hristos. Două dintre caracteristicile însemnate ale lui Hristos au fost lepădarea de sine și binefacerea. El nu a venit să caute avantajul Său. El a venit să facă bine, și aceasta a fost mâncarea și băutura Lui. Urmând exemplul Mântuitorului nostru, noi putem fi în părtășie sfântă cu El; și căutând zilnic să imităm caracterul Lui și să urmăm pilda Lui, vom fi o binecuvântare pentru lume și vom avea mulțumire aici și viața veșnică după aceea.